Traim tot mai bine

Publicat de Radu Pavel Gheo, la data de 19.2.2007, in categoria Sociopolisu' de-acasa

Traim tot mai bine

Daca stau sa ma gindesc, imi dau seama ca as putea sa confirm cu date concrete, strict
personale, ideea ca incepem s-o ducem din ce in ce mai bine. Uite cum:

In 2002, cind ne-am cumparat apartamentul in care stam acum in Timisoara (ceea
ce era deja un mare pas spre binele comun – al Alinei si al meu), deasupra noastra
statea un batrin destul de capos. Initial nu ne-am dat seama cit de capos, desi semne
au fost: la o sedinta de bloc, singura la care am participat, se pusese problema schimbarii
unor conducte de apa care se spargeau mereu. Batrinul a fost singurul care s-a opus
vehement la ideea de a da citeva zeci de mii de lei de apartament pentru lucrare,
sustinind mai intii ca e de datoria primariei sa faca reparatiile in toate blocurile
din oras. A fost convins cu greu ca, din moment ce e vorba de un bloc de
proprietari si nu de chiriasi, trebuie sa platim singuri orice reparatie. Atunci
si-a amintit ca o asemenea lucrare costa citeva sute de lei, fiindca atit costase
si in urma cu vreo 15 ani (prin 198… si ceva), asadar instalatorii abia asteptau
sa ne jecmaneasca. Poate stia el ceva.

A venit insa si momentul ciocnirii dure: instalatia de incalzire centrala a blocului
era la fel de veche si de prapadita ca si restul tevilor. Tevile erau infundate complet
si prin ele nu circula nici un fel de apa – nici rece, nici calda. Prin urmare, majoritatea
vecinilor isi schimbasera tevile. Cei care nu si le schimbasera sufereau iarna de
frig. Alina si cu mine, in necunostinta de cauza, am suferit un an de frig,
iar dupa aceea am vrut sa schimbam si noi tevile. Stiti cum e: cind stai la bloc,
trebuie ca toti vecinii de pe o coloana (de la ultimul etaj pina la parter) trebuie
sa-si schimbe coloanele de incalzire. Ei bine, vecinul nostru de deasupra n-a vrut
in ruptul capului. Adica intii n-a vrut, apoi a inceput sa se ascunda de noi si in
cele din urma am mai facut frig in apartament inca doi ani.

(Aici trebuie sa mentionez ca una din marile mele spaime – pe linga cea de inec -
e frigul. De la +10 grade in jos mi-e un frig ingrozitor. Un +35 ma multumeste pe
deplin, iar un -10 ma ucide.)

Intre timp Romania se pregatea sa intre in UE, iar batrinul si-a vindut apartamentul.
Noul proprietar l-a renovat complet. M-am grabit sa ma duc la el si sa-i comunic problema
cu tevile si frigul, iar omul a acceptat cu incintare sa rezolvam problema. Am facut-o
si totul a fost OK. Adica ar fi fost OK daca noul proprietar nu ar fi inceput sa ne
inunde sistematic in timpul reparatiilor. Noroc ca era vara. M-am dus, m-am plins,
l-am chemat si i-am arata cum stau lucrurile, dar n-am avut mult succes. Initial mi-a
sugerat ca umezeala de pe perete e mai veche si mi-am pus in gind sa-l fraieresc.
Apoi a acceptat ca e apa proaspata (era si greu sa observi!) si a promis ca nu se
mai intimpla. S-a mai intimplat, dar n-a contat. Pentru noul nostru vecin de deasupra tot
ce iesea din sfera apartamentului lui nu conta. Dar macar omul intelesese ca in problema
frigului nu puteam reusi decit impreuna. Un pas mic.

Ba chiar doi. Fiindca nu ne-a mai inundat. Mai mult, cum omul cumparase de fapt apartamentul
doar ca sa-l inchirieze, cam dupa Anul Nou, cind eram deja cetateni europeni, am
inceput sa auzim noul locatar de deasupra. Chiriasul. Sau chiriasa. Nu stim exact,
dar nu asta e important. Important e ca in fiecare dupa-amiaza si seara (uneori si
dimineata) exerseaza la pian. Asa se face ca, in loc de manelele care se intindeau
de la apartamentele invecinate, ascultam acum muzica clasica intr-o interpretare care
mie, om nu prea dus la Filarmonica, imi suna incintator.

Dupa cum se vede, dincolo de statistici oficiale, in coltul nostru de bloc de Romanie
lucrurile s-au imbunatatit.

Desigur, asa cum zice si guvernul, mai avem multe de facut. Vecinul de dedesubt nu
si-a schimbat tevile de incalzire, asa ca e inca destul de frig. Dar muzica de pian
e al naibii de placuta!