Tabieturi de scriitori: timpul scrisului
Încerc să mă ţin acum de o promisiune pe care am făcut-o demult şi să scriu despre tabieturile (sau rutinele) mele scriitoriceşti. Poate că nu mi-ar fi dat prin cap nici măcar să mă gîndesc sistematic la aşa ceva dacă n-ar fi fost munca la Noapte bună, copii! Retrospectiv, îmi dau seama că pînă acum nu am lucrat niciodată la o carte întins, ani în şir, cum s-a întîmplat cu romanul ăsta.
De exemplu, la Adio, adio, patria mea… am scris fiecare text cum am putut, cum am avut timp, cu un sentiment al urgenţei. Scriam între slujbe, schiţam idei şi aruncam fraze pe un carneţel (pe care îl purtam mereu cu mine şi îl păstrez şi acum) fie pe autobuz, fie la o masă de cafenea (de obicei Starbucks şi afară, fiindcă înăuntru nu se fuma).
Fairia a fost rescrisă, pornind de la o nuvelă de vreo treizeci de pagini la care am lucrat prin 1995-1996. DEX-ul şi sexul şi Românii e deştepţi sînt totuşi antologii de texte – selectate tematic, dar tot antologii. La clipurile din Numele mierlei nu am lucrat regulat: scriam fie unul pe lună, fie trei într-o săptămînă.
Abia cînd am început să lucrez la Noapte bună, copii!, am intrat într-un ritm şi mi-am putut observa tabieturile. M-am privit din afară, le-am văzut, le-am judecat şi am conturat tiparul, care e vechi, tare vechi: de pe vremea cînd am început să scriu “matur” (îmi displace sintagma “scris matur”, dar alta nu-mi vine la îndemînă). Şi mi-am reamintit.
Sînt multe – tabieturile, rutinele, obiceiurile scrisului. Destul de multe ca să nu le înşir într-o singură postare. Le-am enumerat pe fugă şi într-un interviu pentru Mediafax, şi într-unul apărut în Adevărul de seară, pe care l-a realizat Lavinia Bălulescu şi despre care Alina zice că e unul din cele mai naturale interviuri pe care le-am dat. Aşa că deocamdată pomenesc doar de
timpul scrisului.
Există un timp al scrisului la mulţi scriitori. Dimineaţa, după-amiaza, orele dintre micul dejun şi prînz, noaptea.
Eu sînt scriitor de noapte. E drept, textele eseistice sau de opinie le pot concepe şi scrie aproape oricînd. Dar cînd e vorba de ficţiune, de proză, scriu exclusiv noaptea. De obicei între orele 12 şi 2, iar în weekenduri, cînd nu trebuie să mă trezesc dimineaţa, chiar pînă la 3 sau 4. Rareori mă întind pînă pe la 5 şi mi s-a întîmplat să stau şi pînă la 6 şi să văd zorii. Dar asta s-a întîmplat cînd începeam să lucrez pe la 2-3-4 (fiindcă se întîmplă şi aşa ceva).
Ca să scriu, am nevoie de singurătate, de un timp şi un spaţiu al meu, în care să fiu doar eu. Pentru mine noaptea e timpul personal cel de creaţie, aşa cum bucătăria e spaţiul de creaţie (dar despre asta scriu altădată). Noaptea, cînd toată lumea se culcă, zarva cotidiană piere, afară e întuneric şi, dacă vreau, îmi poţi imagina că tot universul a dispărut temporar, rămîn acolo, în lumina becului, doar eu şi ceea ce imaginez. E linişte, foaia şi stiloul stau în faţa mea, nimeni şi nimic nu mă tulbură şi nu mă poate întrerupe. Mă pot concentra exclusiv pe scris. E momentul ideal şi e starea ideală pentru scris.
(Mai e însă ceva: am nevoie de izolare, dar şi de conştiinţa apropierii de lume, de civilizaţie şi de societate. Vreau să ştiu că mă pot retrage, dar şi că pot reveni oricînd în lume. Simt acut nevoia asta.)
Obiceiul ăsta mi l-am format într-un loc şi mai apropiat de starea de izolare de care am nevoie ca să scriu decît este un apartament dintr-un oraş. Acum aproape douăzeci de ani ani stăteam vara, în vacanţe, la un canton CFR, unde locuia mama pe atunci. Cantonul era undeva pe un cîmp, între dealuri, la trei kilometri de cel mai apropiat sat. Într-o parte, la vreo cincizeci de metri, era o şosea, iar lîngă canton era, desigur, linia ferată, pe care treceau trenurile, cu zdrăngănitul lor înfundat şi liniştitor. Astea erau legătura cu civilizaţia şi, dacă e ceva care îmi lipseşte acum, noaptea, cînd scriu, acel ceva e zgomotul trenurilor care trec.
Acolo, la canton, stăteam noaptea în bucătărie (nici nu aveam alte opţiuni: cantonul avea doar bucătărie, dormitor şi camera de serviciu propriu-zisă). Stăteam şi scriam. Uneori ieşeam în curte, ca să-mi limpezesc mintea şi să mai aerisesc încăperea îmbîcsită de fumul de tutun, şi mă uitam la un cer aproape albit de strălucirea stelelor. După aceea reveneam şi treceam iar la scris. Uneori mai venea şi mama să mă întrebe dacă nu mă culc, eu spuneam că nu încă, iar ea mergea înapoi în canton, unde stătea de veghe la trenuri. Cred că de atunci mi se trage. Deşi bănuiesc că dintotdeauna mi-a plăcut să stau noaptea, ca să veghez cumva atunci cînd totul în jur se linişteşte şi cerul se întunecă.
Am spus că stau de la 12 la 2-3, rareori mai tîrziu. De regulă scriu două-trei ore. Dacă stau mai mult, nu rezolv mare lucru: după trei ore simt că imaginaţia îmi slăbeşte, pofta de scris îmi piere şi mîna îmi oboseşte. Ideile şi evenimentele devîn dezlînate, creierul începe să se mişte greoi, de parcă ar înainta prin mîl, şi îmi dau seama că e momentul să mă opresc.
Mai există şi un al doilea moment, cel de dimineaţa, cînd mă trezesc. Atunci culeg foile scrise în noapte, le recitesc pe fugă şi fac o primă corectură rapidă, cu pixul. Tot atunci îmi reamintesc multe din lucrurile scrise cu cîteva ore înainte. Fiindcă, oricît de desuet ar suna, există un soi de inspiraţie stranie, care face uneori să-mi răsară în minte scriu scene, pasaje sau idei ce nu existau în momentul în care m-am aşezat să scriu o anumită parte a romanului/povestirii. Bucăţile respective nu îmi sînt “în plan”.
Cînd scriu, ştiu cum urmează să evolueze povestea mea pe termen scurt (şi întotdeauna am şi un plan general pe termen foarte lung). Dar scenele respective sînt altceva: îmi răsar în minte chiar cu cîteva secunde înainte de a începe să le scriu febril, iar dimineaţa nu mi le mai aduc aminte. Îmi amintesc doar vag că am scris ceva cu pasiune şi avînt. Le revăd a doua zi, dimineaţa, şi le descopăr în vreme ce le citesc, ca şi cum ar fi fost scrise de o mînă străină. Aşa au apărut, de exemplu, în Noapte bună, copii! scena cu jocul de cărţi şi personajul LePendu. Şi destule altele.
Starea respectivă, de inspiraţie nepămînteană, n-am trăit-o niciodată ziua. Poate şi de aceea prefer să scriu noaptea.
5 comentarii
Lasa un comentariu
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]
foarte frumos.
@Alexandra: Aşadar, să mai spun?
da, da
[...] cum spuneam că există un timp al scrisului (adică noaptea, ca acum), eu, personal, am [...]
[...] am început să îmi analizez şi sistematizez ritualul scrisului. Am apucat să pomenesc despre timpul scrisului şi despre locul scrisului – dar n-am uitat că mai aveam ceva de [...]