Tabieturi de scriitor: locul scrisului
(Încep cu o paranteză: verific şi eu aproape zilnic căutările care au adus oamenii aici, pe site. Mă bucur cînd văd că multă lume caută direct numele meu şi mai mult cînd văd ce numeroase sînt căutările pentru Noapte bună, copii! În ultima vreme însă romanul are un concurent tot mai serios: căutările pe “vacanţă Croaţia”, “vacanţă Hvar”, “insula Hvar” etc. Poftim! Dacă merge tot aşa, mă gîndesc că vara ar fi mai bine să-mi transform site-ul într-unul turistic, specializat pe bucăţelele de Croaţia pe care le ştiu. Dar asta începe să semene a idee de afaceri…)
Revin şi continui cu tabieturile de scriitor, pe care descopăr că, atunci cînd am timp, le descriu cu plăcere.
Aşa cum spuneam că există un timp al scrisului (adică noaptea, ca acum), eu, personal, am şi
locul scrisului.
Sigur, texte scurte sau schiţe şi idei de texte pot nota oriunde: pe tren, pe autobuz, la o cafea… Dar pentru ca să scriu aşezat, să elaborez şi imaginez o poveste coerentă, am nevoie neapărat de locul meu, unul anume, în care noaptea pot să fiu singur şi izolat de lume, indiferent de ce se întîmplă în apartament. Locul acela e bucătăria. Bănuiesc că mi se trage tot de pe vremea cînd stăteam la cantonul CFR despre care povesteam în postarea despre timpul scrisului. În dormitor nu se putea, fiindcă acolo dormea mama (dacă nu era la serviciu) şi, oricum, acolo nu se putea fuma. În schimb în bucătărie puteam să fumez, îmi făceam cafea, mai şi mîncam dacă îmi era foame…
De fapt bucătăria unei case e un univers independent, un fel de casă autonomă în casa propriu-zisă. Poate de aceea îmi place aşa de mult. Stau acolo, scriu la masa de lemn, iar alături am aragazul pe care fierbe cafeaua. Dacă îmi e frig, las ochiurile de la aragaz aprinse. Dacă vreau să mănînc ceva, mă întind spre frigider sau bufet. Golesc (adică goleam – cînd fumam) scrumiera, ca s-o pot umple iar. Mă întind spre ibricul de ceai. Sau iar spre cel de cafea. Încălzesc cafeaua răcită. Şi scriu. Şi scriu. Şi nu mă deranjează nimeni. Fiindcă, spre deosebire de dormitor, sufragerie ori baie, în bucătărie nimeni n-are treabă noaptea. Doar scriitorul.
Pînă acum am avut şase sau şapte astfel de “birouri de scriitor”, adică şase sau şapte bucătării în care am scris. În unele m-am simţit mai bine, în altele mai rău – şi am impresia că şi rezultatul, produsul, a depins de ospitalitatea bucătăriei. Bucătăria de acum, de la apartamentul nostru din Timişoara, e cea mai primitoare dintre toate (poate cu excepţia bucătăriei originare, cea de la cantonul CFR 37 Grădinari). Sigur, asta şi fiindcă e în sfîrşit acasă.
Din bucătăriile apartamentelor în care am stat în chirie, cea mai plăcută a fost tot una din Timişoara, de pe strada Luceafărul. Asta în ciuda fatului că stăteam pe un scaun şchiop, care se prăbuşea cu tot cu mine la cea mai mică mişcare nepotrivită – dar am învăţat repede cum să stau şi în scurt timp o făceam deja inconştient. Şi în ciuda faptului că acolo aveam un frigider vechi, rotunjit, burduhănos şi cu mîner cu arc, frigider care se închidea printr-o mişcare triplă, adică trei mişcări compuse: împingeai maneta cu mîna, apăsai concomitent partea de sus a uşii cu umărul şi pocneai – tot concomitent – partea de dedesubt a uşii cu piciorul, ca să intre în cadru. Dar a fost plăcut. Acolo am scris prin 1995 nuvela care a stat la baza romanului dezvoltat în 2000 şi apărut în 2004: Fairia – o lume îndepărtată.
Biroul meu de lucru de-acum arată cum se vede mai jos. Adică arăta acum vreo trei ani, pe vremea cînd începusem să scriu Noapte bună, copii!:
Zic “arăta” fiindcă între timp, din motive medicale, m-am lăsat de fumat. Am început romanul ca fumător şi l-am terminat ca nefumător. Dar am rămas consumator de nicotină: am o ţigară electronică şi mă ajut de ea. Doar că de-acum pachetul de Marlboro, cel de Pall Mall şi scrumiera nu mai apar în peisaj. Bricheta da, fiindcă o folosesc ca să aprind ochiurile de la aragaz şi să încălzesc cafeaua din ibric. Stiloul, foile, cerneala au rămas.
Dar despre obiectele scrisului sper să apuc să tastez altădată.
5 comentarii
Lasa un comentariu
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]
Mă gândeam la Banat, de dimineaţă, pe potecuţa plină de iarbă din parcul unde îmi plimb câinele sau mă plimbă el, pe mine. Banatul e locul unde am copilărit şi câteodată mi se face atât de dor… Nu am mai ajuns de mult acolo, poate şi pentru că nu mai am pe nimeni, acolo.
M-am întors în bucătărie şi deschizând calculatorul am aflat că poate fi socotită birou, fără complexe, atâta vreme cât se pot scrie în ea romane bune, cum e cazul tău.
Alina e o fată frumoasă şi deosebită şi cu un pui mic nu v-ar sta rău; bucuria adusă depăşeşte “greutatea” responsabilităţilor. Scuze pentru că-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala.
Bravo pentru că ai reuşit să te laşi de fumat.
Mi-a făcut plăcere,
Amelia
@Amelia Mociulschi: Da, pentru mine bucătăria e un birou de lucru perfect. Imaginea aceea tradiţională, cu scriitorii aşezaţi într-un fotoliu cu braţe capitonate, în faţa unui teanc de foi şi a unei călimări imense, la un birou din lemn sculptat, nu mă prinde: am încercat de cîteva ori să scriu într-o cameră separată, dar parcă eram într-un loc străin – şi de mine, şi de scris. Bucătăria degajă atmosfera aceea de intimitate pe care nici o altă încăpere nu o poate da. (Eventual dormitorul – dar nu pentru scris.)
Despre celelalte… deocamdată tac.
Mi-a placut, pur si simplu am devorat-o
S-a citit singura, in vreo trei zile. De fapt, mai mult noaptea, sacrificand din timpul de lucru (adica nu m-am mai putut scula la 5). Mi-am zis sa nu o devorez atat de repede, sa gust pe indelete din placerea lecturii ei, insa atat de captivanta a fost si atat de interesante personajele, ca m-am abtinut greu sa n-o citesc pe nerasuflate.
“Noapte buna, copii!” e placuta, mai ales ca scrie despre copilaria pe care am prins-o si eu in acelasi mediu, (desi eu sunt din centrul Ardealului, mediul era cam identic peste tot), cu tara, vaci, oraseni si cozi la lapte, portocale si banane lipsa.
A prins si pentru ca Paul Gaitan a fost profesor intr-o vreme, ca a predat, aceleasi impresii privind experienta predarii, pe care le-am dobandit, da cumva o confirmare. M-am lovit de psihologia catorva Schimnici nu din cadrul vreunui cenaclu literar ci din cadrul unei facultati autohtone; mi-a placut modul de abordare al personajelor, uite, astea sunt, le cunoasteti, da’ nu insistam, oricum le stiti, comportamentul este asta, previzibil, marsav sau mai putin, sau o combinatie. Modus vivendi la care indeamna Dunkelman, de a te folosi de astfel de personaje e de dorit, dar nu intotdeauna poti face asta, adica poti, dar faci rabat la idealurile personale, iti shimbi personalitatea (ceea ce P.G. se pare ca a patit).
Complexe situatii, delicioase personajele, umane, reale, multor autori nu le iese asa de bine.
Daca sursa de inspiratie pentru P.G. poate fi ghicita, macar partial, nu,
, nu m-am putut intreba cine a servit ca sursa de inspiratie pentru dl. Dunkelman, si daca sfaturile sale, sau mai degraba psihologia sa este reala sau inventata. Poate undeva pe la mijloc ?!
Mi-a placut intruziunea D-zeu – Sf. Petre, abia ghicita, happy-end-ul pe taramul imaginarului (sau cealalta realitate?) dintre Marius si Cristina, evolutia pasiunii dintre (alti) tineri de sexe opuse, conturarea personajelor, toate tin cititorul cu sufletul la gura, il fac sa participe la actiune – ca m-am trezit chicotind singur la 1 noaptea, trezindu-mi consoarta, asta sa mai zic?
Mi-a placut foarte mult, si am tinut sa-ti scriu asta pe blog. Multumesc!
@Hash: Ce să zic, ce-aş putea să zic?
, dar e bine. Altfel scriitorul ar fi conştient doar de opiniile criticilor – opinii avizate, nu-i vorbă, doar că un critic citeşte altfel, fiindcă asta e meseria lui. Şi un lucru pe care îl faci de plăcere nu se judecă la fel ca unul ce constituie sarcină de serviciu.
Uite, ăsta e unul din avantajele blogului: poţi să afli direct, în mod nemediat, ce simt sau ce cred cititorii despre o carte. E şi riscant
Mă bucur că ţi-a plăcut. Voiam tare mult să fie aşa: cu fiecare cititor în parte şi cu toţi laolaltă. Şi-o să mai zic ceva, doar ca sugestie: dacă vreodată, peste vreun an, o să mai ai chef să o răsfoieşti, s-ar putea să ai unele surprize. Sînt acolo nişte sertăraşe pe care la a doua lectură le vezi uşor, fiindcă deja ştii ce se întîmplă pînă la sfîrşit. Sugestia asta, recunosc, intră la categoria “scriitorul hămesit”, care vrea mereu mai mult.
Serios vorbind: mă bucur că ai scris cum ţi s-a părut romanul. Plăcerea e (şi) de partea mea.
[...] şi sistematizez ritualul scrisului. Am apucat să pomenesc despre timpul scrisului şi despre locul scrisului – dar n-am uitat că mai aveam ceva de [...]