Superstiţii de scriitor
N-am vrut să pomenesc pînă acum de romanul din postarea anterioara, fiindcă am o superstiţie (şi, din cîte ştiu, nu sînt singurul): nu vreau să vorbesc despre textele pe care le am în lucru decît cînd sînt terminate. Altfel… nu ştiu, mi se pare că n-o să mai îmi iasă sau… na, de parcă m-aş putea apuca să explic superstiţiile!
Mai ales că la mine, cînd e vorba de scris, nici nu e singura.
Aşadar, acum, că am terminat, o să mai dureze vreo lună pînă cînd o să termin. Am reluat lectura cărţii scoase la imprimantă şi am început stilizarea,verificările, corecturile mărunte şi mai mari. Adică am terminat, dar de fapt n-am terminat. Am legat evenimentele şi personajele, poveştile se îmbină, textul curge, dar tot nu vreau să-mi scape nu ştiu ce derapaje temporale sau de acţiune, să văd că pun un personaj în Iaşi cînd el e deja în Oraviţa sau că se întîlneşte prin Bucureşti cu cineva care e de fapt într-un sat din Moldova. Mai ales că m-am bazat mult pe rememorări, pe planuri temporale paralele şi pe ceva ce în naratologie se cheamă prolepse şi analepse.
Mai mişto e că am găsit salvat pe undeva un text de pe vechiul meu blog, unde comentam eu misterios, mai mult pentru mine, că am găsit un personaj. Postarea e asta:
Si bune, si rele
Avem un nou patriarh. Avem un nou presedinte al TVR. A venit toamna. E frumos. E frig. Am dat (gratie luciei-t) peste blogul lui Emil Brumaru – e pe blogroll. M-a prins o migrena. Am construit o schita de personaj cu care vreau sa fac ceva si nu stiu ce (probabil n-o sa fac nimic). Am auzit ca antologia despre bunici pe care o pregateste Marius Chivu e pe cale sa apara. Am un junghi intercostal. Am un junghi intercostal. Mi-e frig. Ma duc sa beau o cafea calda.
Miine e vineri.
Thursday, September 13, 2007 10:58:12 PM (E. Europe Daylight Time, UTC+03:00)
Aşadar, pe atunci nu scriam cu diacritice. Iar luciat încă mai scria pe blog…
Important e însă că văd cînd am descoperit un personaj care a ajuns să aibă un rol tare important. În toamna lui 2007. Aşa deci…
Mă mir şi eu. În viaţa mea n-am lucrat continuu la o carte trei ani. Abia acum. Nu zi de zi, dar sistematic. Şi tot de trei ani îi împui urechile bietei Alina cu ea şi o pun să citească fragmenţel după fragmenţel. Şi am mai obligat-o să păstreze şi ea marele secret – şi numai ea ştie cît de greu i-a fost, mai ales că între noi tot despre asta o întrebam.
Acum a scăpat, biata de ea – după ce mai citeşte o dată toată cartea. 
27 comentarii
Lasa un comentariu
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]
misto. sunt curioasa.
O luna-doua nu e un capat de timp.
Rabdare si tutun.
Felicitări!
Acum, cînd e gata, ţi-a rămas ce e mai greu
sper ca nu e SF
@Alexandra: Şi eu sînt curios – cum o să ţi se pară dacă o să apară vreodată şi o să-l citeşti. Eu acum, vorba Alinei, am făcut un ou atît de mare, că numai despre el cucurigesc (cotcodăcesc?).
@Victor L: Mai degrabă şase luni. Poate că o să merite. Nu ştiu cît mai sînt tarifele la răbdare, dar văd că tutunul s-a făcut nesimţit de scump
.
gheo [si alina]: din ce in ce mai curioasa!
@Ski: Nu, nu e SF
. Deşi mi-ar fi părut rău să nu fi apărut niciodată “Fahrenheit 451″ sau “Flori pentru Algernon” sau… Nu, nu e SF, că e cu români 
Daca e cu romani, sa fie ca “Ceapa” si ca chinezoiaza care vorbea romaneste din “Numele mierlei”, ca tare mi-au placut
Felicitari si asteptam.
@Alexandra: Promit c-o să merite. Aşteptarea.
@Vasgar: Şi eu, care am zis odată că îmi pare rău că, din cîte povestiri din “Numele mierlei” au fost remarcate, nu s-a prea zis nimic de “Un drum cu Ceapă”. Dar mă bucur că m-am înşelat. Mulţumesc!
Ce frumoasă e perioada asta, cînd eşti doar tu şi cartea.
@Veronica: Aşa-i. Dar şi ce stresantă e, cînd ţi se pare cînd că e o prostie, cînd că e extraordinară, cînd că e gata-gata, cînd că ar trebui să rescrii, să tai, să adaugi (ceea ce şi fac…
.
Deocamdată mă bucur că se leagă totul. Îţi dai seama ce ar însemna să descopăr că, în ciuda tuturor schemelor, calculelor şi graficelor cu locuri şi momente, undeva tot am scăpat o zi de muncă din 1990 care era de fapt duminică sau că un personaj nu putea să ajungă să fie văzut de un altul exact atunci cînd trebuia. Şi trebuie să gestionez vreo cinci-şase momente din astea, din 1978 pînă în 2008. Dar da, deocamdată e OK.
Da, ştiu ce spui. Tocmai am încheiat şi eu. Tot cu scheme, grafice de timp şi tot cu fazele astea, ba mi se pare extraordinar, face clic, se leagă, ba mă întreb ce rost are. Schema mea e mai scurtă: 2010-2012. Ce de insomnii mi-a dat (scriam in 2008-2009)!
Dar am cam terminat cu revenitul, adăugatul, tăiatul. Tăiatul e cel mai crunt… Amputat de-a dreptul! 
Totuşi, e cea mai frumoasă perioadă din viaţa unei cărţi.
@Veronica: Păi, da, cam aşa e. Mai ales că nu mai pun mîna pe ea cel puţin două săptămîni. Să-mi văd şi eu de viaţa mea. Adică, dacă tot m-am eliberat, de-acum pot să fac şi altele. Să traduc, să redactez, să scriu…
Uf!
ah, cum am ratat însemnarea asta la vremea ei… că făceam şi eu chestii similare
@V: ??? Adică?
adică legam evenimente cu personaje şi refăceam fraze şi idei, ceea ce mai fac şi-acum, cu mai mult sau mai puţin succes, şi capătul tot nu se-ntrevede… aşa că mai iau pauze şi mai citesc bloguri de oameni şi aşa aflu lucruri despre ei.
@V: Aha! Păi, aştept. Trebuie să vină odată şi capătul ăla, nu? Ştiu că da.
vorba ceea, nu-ţi ţine respiraţia… după cum se întrevede, nu va mai veni capătul ăla. eh… a fost un foc de paie.
@V: Uite, şi eu răspund tîrziu, dar tot răspund (cu scuze). Şi capătul ăla poate să întîrzie, nu? Dar tot vine, că orice lucru are un capăt – numai cîrnatul are două. Aşa se zice
eh… nu chiar orice lucru are capăt…
(şi nu te mai scuza, ocupă-te de teancul ăla)
@V: Nu mă mai ocup de nici un teanc. Eu mi-am luat mîinile de pe el. Acum e în mîinile Alinei şi de ea ştiu că nu iartă nimic. Adică nimic aiurea. Sînt în aşteptare (vorba vine, că abia am timp să dorm – am altele pe cap). Poate că în vreo lună…
Apropo de capete: cine a ajuns o dată acolo, mai poate ajunge şi a doua oară. Ştie drumul.
(Uăi, da’ ce zen am devenit!)
Este des intalnita aceasta superstitie de a nu vorbi despre o carte in lucru?
@Liviu Drugă: Habar n-am. Ştiu doar ce ştim fiecare: că orice om îşi creează rutine şi, în timp, superstiţii legate de activităţile pe care le preţuieşte mult.
Dar dacă stai să te gîndeşti, cel puţin superstiţia asta implică şi nişte avantaje: te scapă de presiunea la care eşti supus de prieteni, cunoscuţi, colegi scriitori sau jurnalişti etc. atunci cînd ştiu că lucrezi la o carte nouă. “Cum merge? E bună? Despre ce e? Dă să văd şi eu… E, dar parcă ar merge mai bine altfel aici…”
Şi-apoi cum să vorbesc despre ceva ce încă nu există? Dacă începi să povesteşti cum progresezi cu construcţia unei poveşti şi, după doi ani, îţi dai seama că undeva nu merge ceva şi trebuie s-o iei de la capăt? E ca şi cum ai striga “Vine lupul!” cînd tu nu îi vezi decît capul. Sau coada.
În fine, eu mai am o explicaţie, pur personală şi subiectivă, legată de păstrarea tăcerii: actul creaţiei e pentru mine unul intim. Produsul creaţiei în schimb e împărtăşit.
Există multe manii şi superstiţii scriitoriceşti. Mai am şi eu unele. Dacă apuc, povestesc.
Interesanta diferentierea asta – “superstitiile legate de activitatile pe care le pretuieste mult”. Si pentru cele pe care nu le pretuieste? Intrebarea e mai mult retorica, desi, daca ai un raspuns…
Am inteles motivatiile tale… Usor de inteles.
Te astept cu maniile.
@Liviu Drugă: Manii poate că e prea mult spus. Rutine e mai aproape de adevăr.
Cît priveşte activităţile pe care nu le preţuieşte omul, e simplu: în mod normal nu nasc superstiţii, fiindcă în cazul lor reuşita sau eşecul nu contează foarte tare. Aşadar, cel implicat nu e interesat să repete un traseu sau să refacă nişte condiţii care i se par benefice pentru actul respectiv. (Am simplificat, dar cam aşa funcţionează mecanismul.)
Ok, rutine… Astept sa scrii despre ele.
@Liviu Drugă: Să prind un pic de timp, să mă gîndesc. Dar promit c-o fac.