Arhive
Casa de pariuri literare
Nu sînt dintre cei care n-ar putea trăi dacă literatura ar dispărea de pe lume. Dar în mod cert aş suferi şi m-aş simţi sărăcit – de-adevăratelea, nu ca atunci cînd îmi lipsesc banii sau ştiu eu ce model de maşină (adică maşina însăşi). Literatura ocupă o parte importantă din viaţa mea. Una din cele mai importante. De aceea sufăr cînd văd cît de puţină importanţă i se acordă la noi – şi ei, şi celorlalte arte înalte – şi cît de puţini cititori avem în comparaţie cu alte ţări. Mă amărăsc ori de cîte ori dispare o revistă de cultură sau o editură şi mă bucur cînd apare una.
Azi mă bucur. Chiar în condiţiile de acum, de criză şi prostie politică, există entuziaşti care îndrăznesc să înfiinţeze edituri noi, care promit lucruri frumoase. De una, cel puţin, am aflat acum. Îi zice Casa de Pariuri Literare, un nume ce mi-a plăcut mult. E sugestiv, jucăuş şi, în acelaşi timp, sugerează un program. Şi îl ştiu cel puţin pe unul dintre cei care au înfiinţat-o, aşa că am încredere.
La CDPL au apărut deocamdată două volume de poezie ale Norei Iuga, două reeditări. Spitalul manechinelor a fost publicată prima dată acum doisprezece ani, iar Dactilografa de noapte acum paisprezece ani. Ediţiile vechi nu mai sînt demult pe piaţă, iar Nora Iuga merită reeditată. Şi citită. Eu nu sînt un mare cititor de poezie, dar numai vedeţi:
“veţi spune bătrîna asta îi imită pe tineri/ bătrîna asta e mai ridicolă/ decît un papagal pe rotile/ de parcă ochii mei au uitat/ dactilografa de noapte/ şi domnii somnoroşi/ pătrunşi clandestin în garsonierele poeziei/ de parcă eu n-aş vedea break-ul umbrelor pe pereţi/ şi dialectele anglo-saxone/ muşcîndu-mi memoria”
Un început frumos. Şi, cum spuneam, o editură nouă e o bucurie. Dacă vreţi, luaţi-o şi ca pe un semn bun.
Arhive
Cum să ajungi medic la Paris
Cum să ajungi medic la Paris? Simplu: să rămîi fără post de medic în România.
Asta este o istorioară pe care mi-a povestit-o Alina şi s-ar putea ca eu să nu fi reţinut foarte exact toate detaliile, dar e adevărată, ca toate lucrurile urîte din România.
Povestea e următoarea: o tînără doctoriţă lucrează ca rezident la un spital din Timişoara împreună cu o colegă şi prietenă. Se specializează amîndouă în neonatologie şi, după numărul de ani necesari (parcă cinci sau şase, oricum destul de mulţi), iată-le pe amîndouă medici specialişti. Li se scot la concurs două posturi la spitalul unde lucrau pînă atunci şi, evident, cele două se bucură că vor lucra în continuare acolo – şi împreună.
La un moment dat cineva mai curios o întreabă pe doctoriţa despre care povestesc dacă a dat “dreptul” acolo unde trebuie. “Ce drept?” se miră ea. “Păi, pentru concurs!” îi răspunde binevoitorul curios. Tînăra înalţă din umeri. Cui să dea dreptul? Şi de ce? Doar lucra în spital de atîta vreme, toţi medicii o cunoşteau, ea îşi făcea meseria bine, iar spitalul avea nevoie de ea şi de colega ei. Aşa că nu-şi mai bate capul cu suspiciuni, nu se interesează nici cui să dea “dreptul” (frumoasă exprimare românească!), nici cît e dreptul, ci doar aşteaptă concursul.
Şi, desigur, inevitabilul se întîmplă: pînă la urmă la concurs se scoate un singur post. Acum, nu ştiu dacă prietena ei va fi dat sau nu dreptul, dar cert e că acum rămăsese un singur post pentru două concurente. Şi cine credeţi că a cîştigat concursul?
Dacă vă gîndiţi că prietena şi colega doctoriţei care nu a dat “dreptul”, vă înşelaţi. Nu cunoaşteţi România suficient de bine. N-aţi citit Scrisoarea pierdută a lui Caragiale sau, dacă aţi citit-o, aţi uitat-o. Postul a fost cîştigat, evident, de o a treia persoană, care a venit din afara spitalului, cu recomandări serioase de Sus.
Urmează etapa a doua, mai scurtă: doctoriţa în cauză rămîne fără slujbă pe specializarea ei. Putea, eventual, să rămînă în acelaşi spital, dar nu ca medic angajat pe specializarea ei, ci doar începînd un nou ciclu, într-o altă specializare. Adică luînd-o de la capăt.
O altă variantă era să-şi caute un post pe specializarea ei în alt spital. Aşa că s-a apucat să se intereseze dacă există vreun post liber în oraş. Bănuiesc că nu voia să plece din Timişoara sau cel puţin nu voia să se mute în alt colţ de ţară. Oricum, la un moment dat, pe undeva pe la Forţele de Muncă, cineva dintre funcţionari îi spune, cu acea superioritate binevoitoare pe care o cunosc foarte bine: “Dar dumneata ce mai cauţi de fapt aici, în ţară? Nu ştii că aproape toţi colegii dumitale au plecat în Franţa? Vrei să mori de foame cu salariul de medic de spital românesc?”
Tînăra şi-a luat actele şi a făcut cum i s-a sugerat. Acum e medic neonatolog la Paris.
Astfel putem bifa o nouă reuşită a şcolii româneşti de medicină. Şi a sistemului autohton de selecţie a valorilor.
Îmi vine să zic şi eu ca şi funcţionarul de mai sus: de ce naiba ar mai rămîne cineva în România? În ultimii douăzeci de ani m-am convins de un lucru – că în România lucrurile nu au mers, nu merg şi nu vor merge niciodată bine. Singurele soluţii viabile sînt, din păcate, parţiale şi mai ales anticonstituţionale, aşa că nici nu le scriu. Există ţări care au dus-o prost de cînd se ştiu şi o vor duce prost şi pe mai departe. România e una din ele. Nu e ceva demonstrabil, dar o va demonstra timpul.
Voi, cei fără pile, fără relaţii, fără chef de compromisuri şi ploconire, fără ticăloşie în sînge şi fără spirit manelar, plecaţi cît mai aveţi timp! Graniţele sînt încă deschise. Eu trebuie să rămîn să sting lumina. 
Arhive
TVR-ul nu ştie Carte
Cu o încăpăţînare demnă de sistemul de educaţie al României, la Telejurnalul din seara aceasta TVR 1 a ţinut să ne informeze că “examenul de Bacalaureat se va desfăşura normal” şi că ministrul Educaţiei ne asigură că “la Bacalaureat” totul o să meargă bine.
OK. Deci de-acum înainte scriem cu majuscule orice substantiv comun care ni se pare important. Scriem, de exemplu, că “sîntem de Părere că Redactorii TVR nu au nevoie de examen de Bacalaureat sau de Capacitate ca să scrie cu Litere Mari”. Sau, parafrazînd un vechi Proverb Românesc, că “TVR-ul nu ştie Carte”. Şi nici nu-i trebuie.
Arhive
Ce se alege de securişti
La postarea anterioară Misu mă întreba ce m-am întrebat şi eu: oare cum s-au descurcat după revoluţia din 1989 oameni care şi-au cîştigat pîinea speriind soldaţi de 18-19 ani cu anchete şi cu batalionul disciplinar? Sigur, după miile de texte citite despre reconvertirea Securităţii în SRI şi a poliţiei politice în organ democratic, răspunsul pe care îmi vine să-l dau e că s-au descurcat foarte bine.
Am încercat totuşi o investigaţie mediocră, pe bază de Google, folosindu-mă de numele de ofiţeri care apăreau în dosarul meu. Şi am găsit ceva – dar nu mare lucru.
Un personaj care are acelaşi nume cu locotenentul-major de Contrainformaţii de la unitatea unde am făcut armata este doctor în ştiinţe strategice sau ceva de genul ăsta. Şi-a făcut un doctorat pe tema managementului operaţional al Forţelor Aeriene. E citat prin tot felul de studii ale colegiilor şi universităţilor de apărare. Şi da, ar putea să fie acelaşi om, fiindcă (n-am spus asta în postarea anterioară) eu am făcut armata într-o unitate de radiolocaţie de lîngă Bucureşti, unitate care ţinea de Forţele Aeriene.
Dacă e el, pare să fi avut un destin frumos. Eu nu am aflat decît că, printre alte activităţi cărturăresco-militare, a scris un studiu despre sprijinul logistic în Forţele Aeriene şi despre managementul operaţional pentru Forţele Aeriene în condiţiile aderării României la NATO. NATO, de ce nu?
Un al doilea nume, cel al şefului său, căruia îi raporta acţiunile întreprinse, coincide cu al unui fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii. După revoluţie a devenit colonel şi şef al serviciului Forţe Aeriene din cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei. Ar putea fi acelaşi? Căci sînt tot Forţe Aeriene, bag eu de seamă…
Dacă ar fi aşa, pot fi mîndru (n-o luaţi chiar aşa cum o zic) :teeth: . Am fost urmărit de un doctor în ştiinţe strategice care elaborează strategii pentru România din NATO şi de un şef de direcţie a Securităţii comuniste. Dacă ignor factorul timp, aş zice că şi Pactul Nord-Atlantic, şi Tratatul de la Varşovia stăteau cu ochii lor ofiţereşti pe mine. Şi pe încă cinci puşti necăjiţi din mizeria optzecismului comunist. Aşa se cîştigă marile victorii – în bătălii mici! :sarcasm:
Arhive
Vasile Ernu şi Manifestul cărţii
Am o perioadă aşa de încărcată, încît nici în weekend nu apuc să scriu decît ce trebuie să scriu (destule). Aşa rămîn cu promisiuni neonorate, cum ar fi cea cu lista de superstiţii/rutine personale de scriitor.
(Să mă mai plîng că am ajuns să oscilez în privinţa titlului romanului? Că tot nu e gata?)
O să scriu vreodată, da. Acum însă sugerez o lectură: cea a “Manifestului cărţii” propus de Vasile Ernu. Ştiu, ar fi de discutat unele puncte, de comentat altele, dar eu – de exemplu – m-am străduit să trec peste potenţialele zone de polemică politică.
Din ideile de acolo, bine sistematizate, multe mi se par demne de luat în seamă. Cred că ating nişte probleme delicate ale unui sistem în ruine: cel al educaţiei. Am eu oricum o sensibilitate faţă de locuitorii de la sate (şi din oraşele mici), care trebuie să fie norocoşi ca să aibă acces la o bibliotecă publică sau la o librărie mai apropiată de o sută de kilometri.
Măreţele noastre minţi politice nici nu-şi dau seama că mai mult de jumătate din potenţialul intelectual al României se pierde doar pentru că nu toată lumea locuieşte în mari centre urbane. Azi condiţia necesară şi suficientă pentru a fi student este să locuieşti într-un oraş mare, care are facultate. Restul… Dumnezeu cu mila! Mă îngrozesc la gîndul că, dacă eram adolescent în perioada actuală, probabil că nu aş mai fi ajuns la o facultate.
Sînt sute de mii care nici nu ajung. Asta e important de reţinut cînd (sau dacă) îl citiţi pe Ernu. Credeţi-mă, că ştiu.
Arhive
Crean, Get on Top
Vasăzică s-au alesără şi la PNL. De-acum e momentul să schimbe imnul partidului. Mai ales că există o melodie care s-ar potrivi bine momentului şi mai ales omului: Prince and the Revolution. Sigur, cu o mică schimbare. O literă acolo: Crin, get on top, Crin, you will cop, Crin, don’t you stop… etc.
(Remarc, de altfel, chitara galbenă cu care Prince aţinteşte înaltul. Exact ca o săgeată liberală adevărată!)
Arhive
Ne doare-n revoluţie
Pe Antena 3 e înjurat Băsescu, pe Realitatea TV apare Oprescu şi se vorbeşte despre războiul dintre Mitrea şi Hrebenciuc, pe alte programe curg filme (State de România, Mr. Bean şi altele asemenea).
Pe televiziunea maghiară Duna TV s-a transmis în direct de la un forum desfăşurat în Timişoara şi dedicat Revoluţiei Române din 1989, care a început acum douăzeci de ani, pe 15 decembrie 1989. Au fost aici Laszlo Tokes, Lech Walesa şi alţii… dar cred că ştiaţi de la TVR, de la Antene sau Realitatea TV, nu?
Acum ungurii de la Duna TV transmit un documentar excelent despre Securitatea română, cu interviuri în română şi maghiară, documentar realizat de TVR şi Magyar Adas. Îmi pare rău că nu ştiu maghiară.
Arhive
Proiectul Iohannis, varianta Crin
Îl ascult pe Crin Antonescu, cel mai găunos şef de partid politic pe care l-am văzut în ultimii ani, cum e momit de ideea de a fi premier şi vorbeşte despre “proiectul Iohannis fără Klaus Iohannis”. Uau!
Acum vă întreb: în afară de faptul că îl susţineau pe Klaus Iohannis pentru postul de premier, ce alt mesaj concret aveau acum vreo săptămînă şefii coaliţiei de trei parale? Păi, cam atît. Aducem un neamţ care să fie rege… pardon, premier. Restul erau bla-bla-uri, singurul lucru la care se pricepe acest băiat fin pe nume Crin.
Proiectul Iohannis rezumat ar fi următorul: aducem un neamţ premier şi gata – România va prospera. Noi punem miniştrii pesedişti şi liberali (şi vreo doi de la UDMR) aşa cum vrem, împărţim hălcile de putere şi avuţie aşa cum ne dorim, dar după aceea apare Iohannis, care e neamţ şi o să le rezolve el pe toate. Neamţul e djinn-ul din 1001 de nopţi: face prosperitate cît ai clipi, numai să frece Crin şi Geoană lampa.
Şi atunci proiectul Iohannis fără Iohannis ce ar însemna? Nu ştiu. În mod cert, Crin nu e djinn.
(Apropo de asta: mă întreb cum de a ajuns Crin Antonescu un personaj politic important. Retorică găunoasă – categoria “limbuţi” -, nici un angajament concret, nici o doctrină, nici un principiu ferm, ci doar nişte declaraţii sentenţioase şi schimbări de loialitate rapide.
Bibliografie la Crin: mai întîi Andrei Pleşu.
Dar mai ales Cristian Ghinea.
Şi mai vorbim.)
Later Edit: Mi-am amintit un mic detaliu, care are legătură şi cu Crin, şi cu dragostea dlui Patriciu faţă de copii şi ura sa faţă de cei care bat copiii.
Acum vreo lună şi jumătate, în suplimentul dedicat de Academia Caţavencu candidatului la preşedinţie Crin Antonescu (înainte de turul întîi), se sugerează pe undeva că fostul profesor Antonescu le mai trăgea castane elevilor săi. N-am văzut pe cineva care să fi investigat pista respectivă, deşi bănuiesc că dl Patriciu s-ar fi putut alarma: “Cum, PNL-ul meu (adică în care sînt un umil membru) susţine un bătăuş de copii?”
OK, poate că n-a fost aşa. Poate că a fost un trucaj, o scăpare, o exagerare. Poate că dl Antonescu nu trăgea castane, ca alţi profesori, care – să fim sinceri – o mai făceau prin anii ’80. Dar dacă o făcea? Personal, nu l-aş condamna, cum nu i-am condamnat nici pe profesorii mei, cei care ne mai căpăceau în liceu. Aşa se făcea şi nu am murit nici unul din asta.
Dar, ce-i drept, eu nu am înaltul spirit moral dovedit de atîţia politicieni români în cazul dlui Băsescu – dar, lucru de mirare, numai al lui. Dacă l-aş fi avut – şi se pare că multă lume din politica noastră îl are -, poate că aş fi investigat mai atent şi pista asta. Ca să nu mă trezesc că susţin un castanagiu împotriva unui pălmuitor, că se duce naibii moralitatea! Şi dacă piere moralitatea din politica românească, nu ştiu, zău, cu ce mai rămînem.
Arhive
Trei, Doamne, numai trei
După toate cele petrecute zilele astea, inclusiv victoria la limită (cu un iz eroic) a lui Traian Băsescu, m-am gîndit o vreme la figura “marinarului”. M-am întrebat ce îl face să se impună atît de tare în faţa oamenilor, cum de reuşeşte să stîrnească sentimente atît de puternice, fie ele pro sau contra.
Ar fi multe de spus, dar, simplificat, cred că aş putea sintetiza totul într-o idee banală: Traian Băsescu e un lider autentic. Că e bun, că e rău, asta rămîne să hotărască fiecare, după simpatiile şi antipatiile personale. Dar e în mod cert un lider politic de forţă. Chiar dacă ar fi pierdut acum, asta nu-i schimba cu nimic statura.
În condiţii normale, adică în cazul în care în spatele lui Mircea Geoană n-ar fi stat două mari partide, cîteva averi imense, cele mai importante posturi de televiziune (inclusiv televiziunea de stat), cîteva ziare mari şi mulţi, mulţi alţii, Băsescu l-ar fi spulberat pe contracandidatul său la o diferenţă de vreo 10-20 de procente. Pe Geoană sau pe oricare altul. Aceeaşi idee se aplică şi la confruntarea lui cu Năstase de acum cinci ani: într-o luptă “dreaptă” Năstase pierdea lejer, la 10-20 de procente.
(Puteţi să nu fiţi de acord. Dar staţi să-mi termin ideea.)
Succesul lui Traian Băsescu se datorează exact statutului său de lider politic. E greu de spus ce înseamnă asta şi ce calităţi însumează un astfel de lider, dar e suficient să-l vezi pe Băsescu printre oameni, la partid sau în băile de mulţime (de care majoritatea politicienilor se tem), ca să înţelegi.
Ăsta a fost marele lui atu: e lider şi e unul autentic. Politica românească postdecembristă n-a avut prea mulţi – şi toţi au marcat istoria României, cum a făcut-o şi Traian Băsescu.
Eu cred că au fost trei. Unul dintre ei este Ion Iliescu. Nu-mi place nici ce-a făcut el din România, nici orientarea sa politică, dar dintr-o perspectivă rece şi amorală, nu pot să nu-i recunosc această calitate, pe care şi-o păstrează şi azi şi probabil că şi-o va păstra toată viaţa. El e liderul şi făcătorul actualului PSD, aşa cum Traian Băsescu a creat şi ridicat PD-ul/PDL-ul. Ion Iliescu e şi singurul care l-ar fi putut înfrunta de-adevăratelea, de la egal la egal, pe Traian Băsescu. Doar că între timp mandatele lui – două-trei, cum vrei să le iei – au trecut.
Al treilea lider politic autentic pe care l-a avut România postdecembristă a fost Corneliu Coposu. N-a apucat să facă atît cît ar fi putut şi nici n-a lăsat pe cineva care să-i continue opera (ba chiar dimpotrivă, dacă ne uităm la starea PNŢCD-ului de astăzi). Dar e singurul care l-a învins pe Ion Iliescu. N-are rost să ne amăgim cu pseudo-charisma lui Emil Constantinescu: deşi murise, Corneliu Coposu l-a învins atunci, în 1996, pe Ion Iliescu. Fără el CDR-ul ar fi pierdut încă o dată alegerile prezidenţiale.
Dacă ar fi să aleg între cei trei, l-aş alege fără ezitare pe Seniorul. Pe domnul Corneliu Coposu. Dar el n-a lăsat, cum am zis, pe nimeni care să-l continue. Nici nu se prea poate: liderii autentici nu se fac. Sigur, există politicieni puternici, conducători de grupuri, negociatori sau administratori buni, dar lideri sînt doar aceştia trei. Dacă au făcut sau fac bine ţării – asta rămîne de discutat. Ideea e că fiecare dintr ei lasă şi va lăsa urme în istorie.
Deocamdată n-am văzut ridicîndu-se vreun altul printre actualii şefi şi şefuleţi de partide şi nici printre tinerele speranţe ale politicii româneşti. Chiar dimpotrivă. Ceea ce s-ar putea să nu fie neapărat rău, mă gîndesc eu. Parcă Adam Michnik spunea că democraţia e cenuşie.
Arhive
Democraţia a învins!
Ura! Sîntem cea mai democratică ţară din lume! Sîntem singura ţară cu doi preşedinţi aleşi în mod democratic.
Curat democratic! Să ne trăiască!
Cautare
Pagină oficială facebook
facebook.com/radupavelgheoBio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiţă). Scriitor. Român din România, bănăţean din Banat şi, în esenţă, ticvăneanţ(-mic) şi cetăţean universal. [Continuare]
Comentarii recente
{ @A Reader: Întru totul de acord. Dar mă tem că o să supăraţi pe cineva de prin blogosfere
} – { Domnule, chiar m-ai facut sa rad. Dumneata nu esti interesat sa afli adevarul, ce aiureli , ce dacism, ce Savescu etc. Dumneata esti interesat doar... } –
{ Intr-adevar se stiu atat de putine despre daci, dar chiar alea putine sunt suficiente ca sa infirme teoria asta: 1. Dacii erau blonzi cu ochi... } –