Split, Croaţia
Anul trecut, pe cînd rememoram vacanţa din Croaţia, m-am oprit pe la jumătate, adică în Rudina. S-au întîmplat destule (de la lansările la Noapte bună, copii! şi munca la traduceri pînă la… în fine, obişnuitele mele căderi de potenţial din timpul toamniernii), aşa că am lăsat deoparte frumoasa săptămînă splitană.
Acum, de vreme ce e vară, îmi vine să-mi reamintesc de locurile acelea superbe şi, de ce nu, să mai fac puţină reclamă Adriaticii, Jadransko More, marea de care Alina şi cu mine ne-am îndrăgostit.
Asta e, în drumul nostru de pe insula Hvar înapoi pe continent, adică în Split.
În Split am găsit cu greu cazare, fiindcă nu ne rezervaserăm nimic şi mizam, ca de obicei, pe o cazare într-un apartament particular. Ne-a fost însă aşa de greu să găsim ceva, mai ales la un preţ decent! Peste tot unde am mers, printr-o căldură teribilă, am auzit numai preţuri de 40, 50, 80 şi chiar 100 de euro pe noapte.
Am ajuns să trecem chiar şi pe la nişte agenţii locale. La una din ele omul de la birou, un nene cu mustaţă, vorbea sigur pe el la telefon. Neştiind că îi pricep un pic limba, i-a explicat celui cu care vorbea că trebuie să închidă, că are în birou nişte pîrliţi (mă rog, el a zis, cu un ton evident ironic, ceva de genul “neki bogatasici”). După aceea ne-a prezentat nişte oferte atît de umflate, că am icnit: de la 80 de euro în sus pentru un “studio”, o garsonieră relativ dotată. “Ce, credeţi că găsiţi mai ieftin în Split?” a întrebat el cu un rînjet superior. Noi tocmai găsiserăm altundeva la aproape jumătate de preţ, doar că tot ni se păruse mult. Am zis că da. “As you wish”, a zis omul şi nu ne-a mai văzut.
(Agenţia se cheamă Kekez Exclusive, e pe Biankinijeva Ulice, pe lîngă plaja Bacvice, şi vă sfătuiesc cu răutate să o evitaţi dacă ajungeţi prin Split.)
Pînă la urmă am găsit ceva la un preţ mai mic, chiar dacă nu foarte mic: 250 de kune pe noapte, adică aproape 35 de euro. Doar cazarea, desigur. Croaţia nu e extraordinar de ieftină. Splitul cu atît mai puţin. Am mîrîit un pic, dar după aceea locul ne-a rămas la inimă. Era o mansardă încîntătoare, aproape de palatul lui Diocleţian şi de plajă, iar de-acolo de sus se vedea chiar şi o bucată de mare.
Splitul e un oraş minunat. L-am colindat în lung şi în lat, de la dealul Marjan pînă înspre un cartier de blocuri despre care Alina mi-a zis apoi că se cheamă Znjan.
(Dacă doriţi, măriţi.)
Dar cea mai şocantă impresie am avut-o în Trogir, unde am mers într-o vizită de o zi. Nu ne-a impresionat neapărat oraşul fiindcă era frumos (încep să cred că adjectivul ăsta asociat litoralului croat e pleonasm pur). Că era frumos.
Numai că, în timp ce stăteam acolo la o cafea, pe o terasă, am văzut un ins bărbos, cu o capelă de bosniac, dar care îmi părea teribil de cunoscut. Iar Alina l-a văzut pe bosniac articulînd în româneşte “Nu se poate”.
După aceea a apărut şi Cristina Lazurcă, soţia lui – adică a lui Cătălin Lazurcă. Şi apoi şi Marius, fratele lui, cu familia. Cam cîte şanse erau să ne întîlnim exact atunci, exact acolo, după ce în România nu ne văzuserăm de vreun an?
Apropo de întîlniri, în Split ne-am întîlnit cu doi prieteni pe care îi ştiam doar prin corespondenţă: Ivana Olujic şi Luca-Ioan Frana, doi dintre cei care au tradus şi îngrijit antologia de proză românească apărută în Croaţia Nabokov u Brašovu.
Ei ne-au plimbat prin oraş, ne-au arătat unele şi altele şi am povestit atîtea, încît se băteau turcii la gura noastră. Dar se băteau în româneşte.
Şi cam asta a fost. Mă rog, pe lîngă minunata Prokurative, pe lîngă plimbările prin Varos, pe lîngă farmecul Jadranei, pe care n-aş da-o nici pe Hawaii. Cred…
Tovarăşe de drum în Italia
E timpul să revin la treburile mele, cele despre care trebuia să scriu şi am promis că o să scriu, dar încă n-am făcut-o. Am povestit mai demult, pe scurt şi pe fugă, despre lansarea la Salonul Internaţional de Carte de la Torino a ediţiei italiene a volumului Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism. Cartea arată aşa
şi a fost tradusă de Anita N. Bernacchia, Maria Luisa Lombardo şi Mauro Barindi.
Am aflat ulterior că la salonul de carte amintit Compagne di viaggio a fost traducerea cea mai vîndută de la standul de carte al României. (Şi, dacă am pomenit de superlative, cartea cea mai vîndută a unui autor român a fost Născut în URSS a lui Vasile Ernu, tradusă tot de Anita Bernacchia.)
Între timp au apărut deja şi cîteva cronici şi comentarii în presa italiană, ceea ce înseamnă ceva. Mai întîi a fost pomenită pe ici, pe colo.
A apărut apoi un material extins despre autorii români prezenţi în mai la Torino, material elaborat de Anita Bernacchia şi Maria Luisa Lombardo – pe care le pomenesc mereu în ordine alfabetică, dar îmi sînt la fel de dragi. (În paranteză spun: există în Italia nişte traducători de prima mână română 
). )
Ieri am primit de la Anita un link la o cronică apărută în Osservatorio – balcani e caucaso. M-am bucurat iar. Şi le mulţumesc încă o dată celor şaptesprezece autoare care au făcut de fapt cartea. Măcar sînt liniştit: n-a fost o idee rea şi aceşti doi bărbaţi care le-au pus (de fapt rugat) să scrie nu le-au făcut de rîs.
Idei răzleţe despre cazul Funeriu
…fiindcă m-am enervat. Dar m-am şi amuzat.
În seara asta, din curiozitate, am pus televizorul de bunăvoie pe Antena 1. Acolo jurnaliştii marelui om şi caracter Voiculescu aduseseră o momîie îmbrăcată în portocaliu şi afişau o caricatură grotescă a lui Daniel Funeriu, ministrul Educaţiei. OK, mi-am zis, atît îi duce capul, atîta fac. Şi mă uit.
Moderatoare era o doamnă blondă, cu părul tuns scurt, cu o dicţie oribilă, vorbind agitat, înghiţind cuvintele şi rupînd frazele cu tonalităţi uşor isteroide. Bineînţeles că şi ea, şi invitaţii aveau o problemă cu diploma de bacalaureat a domnului Funeriu.
Şi de-aici am început să mă gîndesc uşor dezordonat, dar gravitînd în jurul temei date. Cam aşa:
- doamna aceea blondă şi agitată pronunţa sistematic în mod greşit numele ministrului: “Fu-ne-ri-u”, nu “Fu-ne-riu”, cu diftong la final. Valabil şi pentru Ro-ta-riu, Mu-ra-riu, O-la-riu etc., în opoziţie cu A-ba-gi-u, Che-res-ti-gi-u etc. Te-ai aştepta la mai multă competenţă de la nişte oameni atît de scrupuloşi cu detaliile educaţiei altora;
- cînd am auzit-o pe doamna moderatoare cum insistă, cu glas înecat şi subţire, să vină ministrul să îşi arate diploma, şi cuînd am văzut cum o seconda un alt invitat, mustăcios şi greoi (habar n-am cine e şi unde a studiat), mi-am dat seama că văd pus în scenă un moment Caragiale actualizat: “Stimabile, arată docomentul!”
- apoi mi-am amintit cum un ziarist luase la puricat CV-ul lui Daniel Funeriu şi descoperise cîteva greşeli. Dar nu pe toate – poate fiindcă nici el, autorul articolului, nu stăpîneşte perfect regulile ortografice. De exemplu, a ignorat faptul că în acel CV stă scris “Fondator şi Preşedinte”, cu o majusculă nejustificată. Aici e de vină şi tendinţa de a scrie tot mai des orice Prostie cu Majuscule, omniprezentă în Presă. Şcolile de jurnalism ar fi trebuit să corecteze ortografia bacalaureaţilor noştri;
- apoi mi-am zis că aş putea presupune, de dragul exerciţiului, că Daniel Funeriu ar fi picat examenul de bacalaureat în prima sesiune. Să zicem că ar fi aşa. Şi? Aşadar, avem un elev român care face un singur an de liceu în Franţa şi apoi dă bacalaureatul în acea ţară (în timp ce în România se copia pe rupte la acelaşi examen – pe vremea aceea doar din trei materii). Îl ia – din prima tură, din a doua, dar îl ia. Apoi are o carieră fulminantă în domeniul ales… dar dacă va fi picat bacalaureatul în prima sesiune, gata, nici premiul Nobel nu îl mai salvează de ruşine. Şi-am auzit că ar fi luat şi un 5 la Cunoştinţe Social-Politice în gimnaziu. Vă daţi seama, doamna de la Antena 1? Folosiţi informaţia? Sau verificaţi din încă două surse la fel de credibile?
- detaliez acum: cam cît de slab pregătit poate fi un licean care la 17 ani se duce într-o ţară străină (nu orice ţară, ci una cu un sistem educaţional de top) şi la 18 ani dă bacalaureatul acolo, cot la cot cu nativii acelei ţări? Ca să nu mai vorbim de restul studiilor sale. Aşadar, a se slăbi;
- în fine, presupunînd iar, prin absurd, că ministrul Educaţiei nu e compentent, asta înseamnă că elevii care au picat bacalaureatul erau de fapt elevi de nota 10, viitoare glorii ale ştiinţei româneşti? Nu văd legătura logică. Destui dintre ei sînt inteligenţi şi capabili, nu mă îndoiesc de asta, dar s-au bazat pe regula de aur a copiatului. Şi asta n-are nici o legătură cu diploma de bacalaureat a lui Daniel Funeriu, nici cu furiile de la Antena 1.
Mi se pare mie sau emisiunea asta, la care m-am uitat pentru ultima oară, a obţinut un premiu al Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România? Îmi vine să cred că da. Aşa profesionişti, aşa televiziune.
Antene TV – limba şi măciuca
Probabil că mai toţi românii au aflat de mica încercare de discreditare a ministrului Daniel Funeriu, pusă în scenă de Antena 3. Un fals grosolan, de care acum angajaţii postului TV se dezic, sugera că Daniel Funeriu ar fi luat bacalaureatul în Franţa abia în a doua sesiune. OK, nici dacă ar fi fost adevărat nu ar fi fost tocmai un dezastru, mai ales pentru un adolescent român venit de un an în Franţa. Iar în afara graniţelor României nu ajungi să îţi faci un doctorat cu un laureat Nobel şi să conduci cercetări de laborator în Germania sau Japonia dacă nu eşti un talent excepţional în domeniul respectiv. (În România poţi izbuti ceva vag asemănător dacă ai tatăl/mama şef pe undeva – dar poate că de-aia nici nu avem laureaţi Nobel în ţară.)
Ţelul propagandiştilor ce se cred ziarişti e clar şi se bazează pe o judecată simplă: calomniaţi, calomniaţi, tot rămîne ceva. O lovitură de măciucă tot lasă ceva urme. Şi chiar dacă s-ar ajunge ca postul TV să plătească daune morale, pun pariu că are tăticul Antenelor destui bani pentru mii de asemenea “ştiri”.
Interesant mi se pare că acelaşi trust, cu cîteva zile în urmă, tocmai elogia (într-un stil demn de omagiile aduse Conducătorului iubit) activitatea unui mare intelectual, sportiv şi umanist, pre numele lui de fată mare Dan Voiculescu. Cum nu pot să scriu ceea ce s-a scris deja foarte bine despre asta, mai bine citiţi acest rezumat excelent despre deontologii presei de la Antene.
Peste un an, un an şi ceva, vom vota cum ne vom pricepe mai bine, iar oamenii aceştia – şi aliaţii lor – s-ar putea să preia puterea, posturile, pîrghiile decizionale şi banii statului. Şi vor acţiona aşa cum se pricep. Vor alege oameni de calitate aşa cum au arătat deja că aleg: profesorul Voiculescu, nu “falsificatorul” Funeriu.
Ce vreau să zic? Un lucru simplu şi clar: gîndiţi-vă că ar fi vorba nu de Funeriu, ci de fiii sau fiicele dumneavoastră (sau de dumneavoastră înşivă). Că aţi trage din greu, aţi obţine nişte rezultate bune – sau chiar excepţionale – în domeniul ales, iar apoi aţi dori o carieră în România pe măsura calităţilor dumneavoastră.
Ei bine, n-o s-o aveţi niciodată, pentru că locurile acelea vor fi ocupate de oamenii domnului profesor de la Antene, ai aliatului său, ai fiilor, fiicelor şi miilor de ţuţeri care ştiu că limba dulce mult aduce şi că numai boii trag în jug. Ei ne vor duce în capitalism şi ne vor învăţa ce înseamnă jurnalismul autentic, valoarea autentică, educaţia autentică şi linguşirea autentică.
Succese succesive, dragi tovarăşi!
PS: Nu vreau să mi se spună ceva de “succesuri”. E altă căciulă. Nu e în chestie. Uite, de-aia cred eu că un om de calitate ar face mai bine să emigreze. Şi să nu se mai întoarcă în ţara bacalaureaţilor 100%.
Later update: Într-un text foarte bine argumentat, Dragoş Paul Aligică sintetizează nedumeririle evidente legate de campania anti-Funeriu. Şi are dreptate: de ce să acuzi de incompetenţă şi înşelăciune un om ale cărui puncte slabe tocmai astea nu sînt? De unde atîta îndîrjire împotriva unei ţinte false, mai ales cînd efectul ar putea fi contrar celui scontat?
Îndrăznesc să avansez o ipoteză, chiar dacă e relativ improbabilă (nu şi imposibilă). S-ar putea să existe aici o legătură cu viitorul candidat de care are nevoie PDL pentru preşedinţie. Un candidat credibil, ferm, competent şi greu de atacat. Un candidat tînăr, cu o imagine bună, în curs de construcţie.
Probabil că exagerez. Avansez o idee. Sau doar o ipoteză printre atîtea altele.
O formulă
Încerc să notez aici o formulă care justifică necesitatea unui examen de bacalaureat dur, poate chiar mai dur decît anul acesta. Este formula diplomei de licenţă în România contemporană:
Diploma de licenţă = diplomă de bacalaureat + domiciliul într-un oraş universitar.
Altceva nu mai e necesar ca să ajungi absolvent de facultate. Iar dacă bacalaureatul ar rămîne o formalitate, ghiciţi cam ce s-ar întîmpla cu calitatea învăţămîntului universitar.
Mai trist e altceva: ce se întîmplă cu elevii valoroşi din sate şi din oraşele mici, ai căror părinţi nu au suficienţi bani ca să-i susţină în timpul facultăţii? Adică în jur de jumătate din rezervorul de inteligenţă al României. Nu ştiu.
Ştiu doar că dacă aş fi fost adolescent în epoca actuală, aveam şanse foarte mici să ajung de la mine din sat, din Ticvaniu-Mic, student la Timişoara. Şi ca mine mai erau (şi mai sînt) sute de mii. Doar că azi rămân acolo, la ei în sat – cu profesori suplinitori mai buni sau mai slabi, cum dă Domnul, cu bani puţini, cu manuale vechi, cu munci în gospodărie. Poate că unii, cei mai tari, vor răzbi. Cei mai tari şi fiul/fiica primarului. Egalitate de şanse.
Învăţămî/ântul românesc la bacalaureat
N-o să spun nimic. Ofer doar o sugestie la lectură şi un citat relevant, bun de comentat la bacalaureat (că doar e dintr-un autor canonic, cum se poate vedea pe link în jos): “cumplit meşteşug de tîmpenie”.
Despre acest meşteşug scrie aici aşa cum se cuvine Alina Mungiu-Pippidi (şi iată şi sugestia la lectură).
Lumea lui Caragiale
Recitesc Marea trăncăneală a lui Mircea Iorgulescu şi judecăţile lui mă terifiază. Pătrunzătoare, ele se potrivesc mult prea bine nu doar universului literar al lui I.L. Caragiale, ci mai ales României actuale. Tipul acela de societate lipsită de coeziune, repere morale şi simţ al valorii pare să se eternizeze într-o ţară mereu mizeră, mereu gălăgioasă, fără aspiraţii şi fără viitor.
“În lumea lui Caragiale falsul şi ilicitul capătă autoritate şi sînt autorizate de autorităţile înseşi, convieţuirea în ilegitim şi fraudulos constituind un puternic factor de unitate colectivă şi de armonie socială.”
“S-a observat demult, desigur, că în această lume cine nu minte, nu înşală, nu fură, nu dă şi nu primeşte mită, moare. Prefăcătoria se generalizează. Nu mai este doar o tehnică individuală de supravieţuire sau de ascensiune socială, este un mod de viaţă… Este o lume care, pentru a supravieţui, generează haos: disoluţia îi prieşte.”
E lumea de care Caragiale a fugit în Berlin şi unde cei care n-au fugit trăiesc şi astăzi aşa cum pot – ca să nu moară, cum spunea Iorgulescu. E ţara cutrelor, cu capitala la Tîmpitopole.
European, dar cam meltean
Unul din lucrurile cu care se laudă sistematic timişorenii este acela că oraşul lor (OK, al nostru) este cel mai european, cel mai occidental şi cel mai tolerant centru urban din România.
Ei bine, în acest centru al europenităţii sîmbăta trecută unei tinere imobilizate într-un scaun cu rotile i s-a refuzat/interzis accesul într-un club pe motiv că este în scaun cu rotile. Sau cel puţin – sub beneficiul îndoielii, fiindcă am ajuns să privesc cu suspiciune cam tot ce vine dinspre presa autohtonă – aşa relatează un site local, tion.ro. Povestea integrală se poate găsi aici.
Îmi imaginez şocul bietei fete, proaspăt venită din Germania, unde astfel de gesturi ar fi fost amendate imediat – la propriu. O mai fi ţinut şi ea odinioară vreun discurs despre frumuseţea, europenitatea şi civilitatea oraşului de unde a plecat. Acum a avut ocazia să o testeze pe pielea ei. Şi pe obrazul nostru, al timişorenilor.
Nu contează faptul că tînăra a fost Miss World University. Putea să fie oricine. Ideea că ar fi reprezentat un disconfort “pentru persoanele care au venit… să se distreze”, conform declaraţiei şefului de sală de la clubul Heaven (citat de pe site-ul pomenit), mi se pare de un cinism involuntar, demn de orice meltean de-al nostru. În ceea ce priveşte ideea că un club nu e o instituţie publică, deci nu e obligat să primească persoane cu handicap, ea arată cum înţelege afaceristul de baştină spaţiul public, etica afacerilor şi legile statului ori ale Uniunii Europene. Ca să nu mai pomenesc de bunul-simţ.
Afaceristul tipic al Estului sălbatic crede că un local e un fel de casă a lui, în care lasă pe cine vrea şi dă afară pe cine vrea. Dar nu e aşa. Un bar, un club, o discotecă sînt spaţii deschise publicului, nu spaţii private, şi trebuie să respecte regulile impuse spaţiilor publice.
În mod normal, un asemenea gest, dacă s-ar fi produs într-un oraş european, ar fi declanşat un protest civic. (Ce-i drept, într-un oraş european şi WC-ul public din Piaţa Operei, convertit în “acvariul” acela hidos, ar fi stîrnit protestul cetăţenilor.) Dar s-ar părea că nu mai avem resurse pentru proteste. Nici un boicot n-ar fi rău. Poate că s-ar simţi – dacă ar avea cine să-l facă. Nu vreau să mă gîndesc că, cine ştie, poate clienţii clubului chiar s-ar fi simţit inconfortabil cu o persoană în scaun cu rotile lîngă ei, fiindcă într-un asemenea local mi-aş interzice eu însumi să intru.
Mi-aş dori ca tînăra să aibă dîrzenia şi stăruinţa necesare pentru un proces civil. În mod normal ar trebui să-l cîştige, chiar dacă nu direct în România.
Apropo de asta, nici anunţurile de tipul “Ne rezervăm dreptul de a ne selecta clientela” nu sînt OK.
Iar dacă veţi citi cumva textul de pe tion.ro şi comentariile ulterioare, să ştiţi că nici acuzele la adresa moldovenilor şi oltenilor care au stricat frumosul şi tolerantul nostru oraş european nu sînt OK. Nu dovedesc nici toleranţă, nici spirit european. Sînt tot meltenisme – made in Banat.
Adio, domnule Iorgulescu!
Am aflat cu o întîrziere de peste zece zile că a murit criticul Mircea Iorgulescu. M-am amărît tare: mie îmi plăcea de el. L-am citit cu plăcere şi încredere, am şi corespondat o vreme, dar în primul rînd i-am rămas îndatorat ca scriitor şi n-o să-mi mai pot plăti datoria niciodată.
În toamna lui 2003, după ce a apărut Adio, adio, patria mea…, Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu mi-au spus că în revista 22 urmează să apară o cronică a lui Mircea Iorgulescu la carte. Au spus-o pe un ton oarecum prevenitor, fiindcă Mircea Iorgulescu putea fi foarte dur în cronicile sale. Cronica a fost însă atît de elogioasă, încît mulţi dintre cei din lumea literară au citit cartea după apariţia ei, doar pe baza autorităţii criticului. Într-un fel, Iorgulescu mi-a fost naş literar. (E drept, mai e şi Liviu Antonesei, care mi-a scris prefaţa cărţii, dar pe el lumea literară îl putea bănui de subiectivitate, de vreme ce fusese directorul revistei Timpul şi susţinuse deja făţiş grupul de scriitori tineri de la Iaşi – unde pe atunci eram şi eu.)
Atunci Mircea Iorgulescu a mizat pe mine fără reţineri, deşi eram un autor tînăr şi vag cunoscut – şi nici el nu ştia despre mine nimic. Nu ştia decît cartea. Dincolo de impactul cronicii, mi-a dat mie însumi curaj, mult curaj.
Ştiam că e bolnav, ştiam şi de ce boală suferă şi bănuiam că sfîrşitul era inevitabil. Dar aş fi preferat să fie amînat cît mai mult (deşi poate că el nu ar fi vrut asta). În ultimii ani a apărut şi controversa teribilă legată de colaborarea lui cu Securitate, care (o scriu, evident, cu părtinire şi fără a avea toate datele) mie mi se pare încă destul de încîlcită şi dubioasă.
Dincolo de toate astea, Iorgulescu era unul din criticii din “garda veche” în ale cărui judecăţi de valoare aveam încredere. Mai corect ar fi să spun că am şi acum. Şi îmi pare rău, tare rău, că a murit. Nu ştiu de ce, am senzaţia că am lăsat eu ceva neterminat, că nu am făcut tot ce trebuie, că… nu ştiu. O să-i recitesc Marea trăncăneală şi o să mi-l amintesc aşa cum era cînd l-am cunoscut, adică în sfertul de oră de acum cinci sau şase ani, cînd el îmi vorbea cu simpatie, dar ferm şi tăios în opinii, iar eu ascultam şi puneam întrebări ajutătoare.
Fie să se odihnească în pace! Nici nu ştiu dacă nu cumva poate chiar avea nevoie de asta.
Poate nu ştia nici TVR-ul
Tot despre televiziunile noastre: zilele trecute am prins cîteva minute dintr-o emisiune de pe TVR2 intitulată Poate nu ştiai. Altfel, o emisiune interesantă, bine făcută şi atractivă. Un fel de mozaic cu informaţii diverse de pe mapamond, concentrate în pastile scurte, de cîteva minute. Merită urmărită.
La un moment dat însă, sub acest titlu, “Poate nu ştiai”, este prezentată o iniţiativă a unor producători de lapte din Croaţia, care, în loc să îşi vîndă laptele cu preţ redus marilor companii, s-au asociat, au cumpărat un fel de automat de distribuţie şi l-au instalat în diverse locuri din oraş, unde cetăţenii pot cumpăra laptele direct “de la pompă”, ca să zic aşa: vîră banii într-o fantă, pun o sticlă într-o nişă şi laptele curge, proaspăt şi gras. Şi mai ieftin ca în magazin.
Corect ar fi acum ca, în contrapartidă, realizatorii emisiunilor informative de la televiziunea croată să dea şi ei un reportaj identic. Ceva de genul: “Poate nu ştiaţi că în România, lucru mare, există un soi de distribuitoare de lapte automate…” Fiindcă minunăţiile astea de automate există într-adevăr şi în România – sau cel puţin în Timişoara – de cel puţin un an. Doar în cartierul unde locuim noi, Alina şi cu mine, s-au instalat vreo trei. Aparţin unei asociaţii precum cea croată, a unor producători din Liebling (fost sat şvăbesc) şi din alte sate bănăţene. Şi funcţionează bine mersi, de vreme ce laptele e mai ieftin cu cel puţin un leu faţă de supermarketuri şi mult, mult mai gras.
Dar, automatele respective nefiind în Bucureşti, cei de la TVR poate nu ştiau.
Cautare
Pagină oficială facebook
facebook.com/radupavelgheoBio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiţă). Scriitor. Român din România, bănăţean din Banat şi, în esenţă, ticvăneanţ(-mic) şi cetăţean universal. [Continuare]
Comentarii recente
{ @A Reader: Întru totul de acord. Dar mă tem că o să supăraţi pe cineva de prin blogosfere
} – { Domnule, chiar m-ai facut sa rad. Dumneata nu esti interesat sa afli adevarul, ce aiureli , ce dacism, ce Savescu etc. Dumneata esti interesat doar... } –
{ Intr-adevar se stiu atat de putine despre daci, dar chiar alea putine sunt suficiente ca sa infirme teoria asta: 1. Dacii erau blonzi cu ochi... } –