Cum mai dam cu limba

Cum mai dam cu limba

Discutam in seara asta cu Alina – treburi de redactor: scriem „secolul XX” si „secolul
XXI”, nu „secolul al XX-lea”, „al XXI-lea”. Chestii din astea. Dar chiar
asa, de ce scriem „secolul XX”? Ca s-a incetatenit forma asta si e si forma uzitata
in scris? Sa vina de la revista „Secolul XX”? De la „Romanul secolului XX”? Sau de
la un cintec idiot de la Cenaclul „Flacara” (parca): „Secol XX/ Pina te petreci…”
si-alte rime seci…?

Oricum, mi se pare aiurea sa scrii „secolul al IX-lea”, „secolul al X-lea”, „secolul
al XIV-lea”, „al XIX-lea” si deodata sa sari la folosirea numeralului cardinal: „secolul
XX”, „secolul XXI”. Limba noastra cea-ncurcata…

Apropo de asta, exista niste comentarii interesante pe http://vidal.weblog.ro/ („limbismele
limbii romane”): despre „locatie”, despre „patetic”, despre „sistemul ticalosit”.
As mai adauga doua cazuri arhicunoscute.

Primul a exasperat-o pe Alina: utilizarea excesiva a unei constructii muntenesti
cu „decit” in loc de „doar”, „numai”: „Stiu decit ca e sanatos”. Sau: „Am venit decit sa
va spun ca-i in regula”. Pai, nu-i deloc in regula! Gramatical vorbind, „decit” introduce
alt tip de propozitii decit (aici e bine!) „doar” sau „numai”.

Al doilea e nenorocirea aia de prepozitie, „datorita”, care – sinonima cu „multumita”
sau „gratie” – ar trebui folosite in contexte pozitive. In contextele nasoale se potrivesc
„din cauza” ori „din pricina”. Altfel, cind spui „A ramas pe drumuri datorita incendiului”,
dai senzatia ca incendiul a fost o bucurie pentru cel ramas pe drumuri (ma rog, poate
era asigurat). „Datorita crimei pe care a facut-o, va sta 10 ani
in inchisoare.” Datorita ei! Ura! Sa deschidem sampania! Desi, datorita fortei
uzului asupra regulii stricte, in curind toate astea or sa sune a ticaieli de gramatic
de moda veche.

Ca bonus, amintesc aici si un infinitiv folosit prost de la Caragiale incoace, in
loc de conjunctiv: „Ne straduim in a rezolva” (au!) „situatia”;
„Se incearca a se vedea cum stau lucrurile”.

A se slabi, Mitica!

 

Un meci si-o stringere de mina

Un meci si-o stringere de mina

Ma uit si eu, ca mai tot barbatul, la meciul Benfica Lisabona – Dinamo, din Cupa UEFA.
Le urez succes (sincer) celor de la Dinamo si lui Luci Teodorovici, care acum sta
sigur cu sufletul in pumnii strinsi la gura.

Dar ar mai fi ceva: inainte de meciul propriu-zis TVR a dat rezumatele meciurilor
Dinamo – Benfica din 1999, de care uitasem deja. OK, atunci Benfica a cistigat la
Bucuresti cu 2-0, dar nu asta mi-a atras atentia.

La un moment dat un jucator portughez a primit cartonasul rosu, fiind eliminat din
joc (stiu ca suna pleonastic, dar parca-i mai clar). Omul s-a dus la arbitru, i-a
intins mina politicos si a iesit de pe teren. Peste citva timp e eliminat si un jucator
de la Dinamo. Romanul protesteaza vehement, da din miini agitat si iese de pe teren
foarte nervos. Nici gind sa dea mina cu dusmanosul de arbitru. Pun pariu ca a fost
din cauza ca arbitrul ne-a furat. Ca de obicei. Noi nu ne furam decit caciula. Cu
mina aia pe care o agitam mereu revoltati.

Domnul presedinte…

Domnul Presedinte…

M-am gindit la o chestie, stimulat de blogul Elenei Vladareanu (ceau, Elena!). Era
vorba de statuia personala. Ma intrebam unde as avea eu chef sa mi se puna
o statuie. De fapt cred ca e un exercitiu pe care ar trebui sa-l faca toti
oamenii, fiindca, daca e sa judec dupa cei care au deja statui, TOTI oamenii ar merita
o statuie. Adica ar avea motive s-o aiba. Asadar, daca ati fi intrebati, voi unde
v-ati pune statuia personala?

Ca eu nu ma pot hotari. Cred ca mi-ar placea sa existe un comitet care sa o mute saptaminal
dintr-un loc in altul. Azi ar aparea in Piata Operei din Timisoara, saptamina viitoare
in fata casei unui Gheorghe din Motzatzei, peste doua saptamini undeva prin Kabul.
Ar mai nimici putin din bagatelizarea siluetei de pe soclu.

Si, cum gindurile cresc asa, dintr-unul intr-altul, m-am mai gindit ca da, mi-o fi
greu sa ma decid pentru locul statuii personale, dar daca ar fi vorba de altii, as
avea imediat idei. Statuia lui Ion Iliescu, de exemplu… doar ca nu va pot spune
unde as pune-o, ca iar s-a incriminat calomnia. Sau asa am auzit.

Am pomenit de Ion Iliescu din cauza cuvintului „presedinte”. L-am auzit aseara la
televizor de vreo opt ori si pentru diverse persoane. E plina tara de presedinti.
Basescu e domnul presedinte, Geoana e domnul presedinte, Boc e domnul presedinte,
Vadim e domnul presedinte, Voiculescu-Felix e domnul presedinte, Tariceanu e domnul
presedinte (mi s-a parut ca-i zvicneste pofticios un muschi al obrazului cind aude
sintagma)… Si Constantinescu e tot domnul presedinte! Presedinte al cui? Si Iliescu
e tot domnul presedinte. Mai rau: asta e asa de saptesprezece ani! Toti sint presedinti.

Prevad ca in curind o sa ne adresam unii altora cu „domnul presedinte”: „Domnule presedinte
de restaurant, sa stiti ca supa nu a fost destul de calda.” „Ne cerem scuze, domnule
presedinte! Si doamnei presedinta.” „Nu e doamna, e domnisoara.” Sau: „Domnul
presedinte al liceului a spus sa vina miine unul din voi doi la scoala,
la sedinta cu presedintii”.

Desigur, mai exista si declin. S-a demonetizat o functie extrem de prezenta odinioara:
presedintele de CAP. Cind imi amintesc, mai ca devin nostalgic. Cite filme, cite piese
de teatru, cite romane ii nemuresc pe oamenii aia! Dar sint sigur ca dupa 1989 s-au
descurcat si ei si-or fi presedinti pe undeva.

Ce sa mai vorbim de presedintii de bloc? Prezidentiabilitatea (sper c-am scris bine)
devine marca romaneasca de traditie. Ca atare, pina la urmatorul salt, ma autodeclar
presedinte de blog. E un inceput.

PS: Blogul asta imi maninca resursele. Vineri trebuie sa predau un
text la „Suplimentul de cultura” si inca n-am scris nimic. La naiba, nici n-am gindit nimic!
Asa ca deocamdata gata, trag oblogul… Very Happy oblonul.

Marea Mutare – explicatii

Marea Mutare – explicatii

Cum, necum, am facut-o. M-am mutat pe site-ul „Suplimentului de cultura”. Am ascultat
sfaturile mai-profesionistilor mei amici de pe alte bloguri si, nu in ultimul rind,
am ascultat si de vocea usor revoltata (macar ca inca prietenoasa) a lui Victor Jalba,
pe care il tradasem cu deschiderea blogului pe myspace. Dar am explicat ce si cum
– n-a fost cu intentie. Cum zice si sotul prins de nevasta sub cearsafurile vecinutei.
N-a fost cu intentie.

Recunosc, am miriit cind a inceput canonada sfaturilor cu mutatul: si la Horia Ursu,
si la Marian Coman, si la Victor, si asa mai departe. De-a lungul anilor ideea de
mutat mi-a provocat o teama patologica. Mi-am dat seama si de ce :

Prima data m-am mutat de acasa, dintr-un satulet superb (azi aproape depopulat), Ticvaniu-Mic.
Aveam 14 ani si m-am trezit intr-un internat de baieti, unde am suferit mult pina
sa imi dau seama ce trebuie sa faci ca sa devii „shmeker” (termenul de „cool” inca
nu se folosea la noi). Liceul si internatul erau la marginea Timisorii, la Padurea
Verde, de unde trebuia sa mergi vreo doi kilometri pina la prima statie de tramvai.
Am suferit citeva luni numai vazindu-ma acolo, izolat, departe de casa. Ca in poeziile
samanatoriste.  Serios!
In fiecare vara caram valize si saci cu haine acasa, in fiecare toamna reveneam cu
valize si saci la internat. In clasa a 12-a m-am mutat in gazda: mai multa libertate,
dar si mai multa foame.

A urmat armata, in Bucuresti. Alta mutare, mult mai nasoala. Facultatea si caminul.
Acolo am avut parte de cea mai lunga perioada de relativa stabilitate: ultimii trei
ani de facultate am reusit sa-mi rezerv aceeasi camera, cu acelasi coleg (si prieten)
romano-bulgar din Dudestii-Vechi. Asta se intimpla prin 1991-1994. De atunci si pina
in 2002 n-am mai locuit o perioada asa de lunga in acelasi loc.

Au urmat doi ani in Timisoara (doua gazde), unul in Iasi, altul in Timisoara, inca
doi in Iasi, unul in Statele Unite. Despre mutarile Iasi-Timisoara, cu o remorca de
masina plina cu haine si carti, nici nu vreau sa-mi mai amintesc. Multe din cartile
din biblioteca mea au si acum urme pe coperte de la sforile cu care au fost legate
de 4-5 ori, ca sa ajunga la Iasi, la TM, iar la Iasi, iar la TM.

In fine, din 2002 stau cu Alina in apartamentul asta din care scriu. E frumos. E CEL
MAI FRUMOS. E al nostru – de patru ani si jumatate. E un record. Si nu vreau sa ma
mai mut. Nicaieri, nici intr-un fel!

There’s no place like home!  (asta
e de la amicii mei ex-iugoslavi de pe domaci.com)< ?xml:namespace prefix = v ns = "urn:schemas-microsoft-com:vml" />



Poate poliloghia a fost excesiva, dar altfel nu puteam explica ce stirneste
in minte indemnul (fie el si binevoitor) „Muta-te!” Iar mutare? Unde? De ce? Stau
bine unde stau. Nu supar pe nimeni.

Macar aici, pe „gheoland”, sper sa stau mai mult. E a treia incercare – ar trebui
sa fie cu noroc.

Stiri din GHEOLAND

Azi, vizitind Gheoland, am trecut prin Bucuresti. L-am vazut pe
Corneliu Vadim Tudor la o taraba in Piata Universitatii: vindea niste carti religioase,
parca penticostale. Sau ceva cu „Turnul de veghe”. N-am fost prea atent. Urmaream
o mitza tigrata, care se juca de zor cu un trandafir scapat pe jos undeva, linga un
stand cu flori.

 

Alina dixit

Sint un barbat supus. N-am incotro. De acum introducem o rubrica noua, a gagicii,
sotiei, nevestei, muierii… meseriashe

(Cind o sa am, pun si o poza nud )

Asadar:

Alina dixit:

< ?xml:namespace prefix = o ns = "urn:schemas-microsoft-com:office:office" />Asta-s
eu, nevasta cea superba. Nu m-am rabdat sa nu scot capul din blogul lui Gheo (sau
blocul lui Gheo, cum i-am spus din greseala azi), ca aveam si eu ceva de comentat
si, din pozitia mea privilegiata, am cerut drept de folosinta la Gheoland. Cui nu-i
place – ghinion. Cine nu papa unghiutza nu papa nici ochisor, dupa cum i-a zis tata-vierme
fiului sau.

< ?xml:namespace prefix = st1 ns = "urn:schemas-microsoft-com:office:smarttags" />Bref:
NU i-am luat eu asa, pur si simplu, jurnalul ala la citit in 1991. Mi l-a inminat
chiar el, cu minutzele lui de pustan increzator si fraier. Tocmai il smulsesem din
ghearele unei concurente, numita Roswitha, o svaboaica dintr-un sat de linga Arad
care emigrase in Germania si cu care – hm, cum sa zic – se cam logodise, cu niste
shtifturi de inele, chiar in tara nemteasca, o calatorie despre care ar fi multe de
povestit, dar n-o s-o fac eu. Si acum eram impreuna “pe bune”, dupa un an de scrisori
romantice, de despartiri si impacari. Deci: camera lui de camin din
Timisoara
(eu eram studenta in

Iasi

si incepusem anii de drumuri infernale cu trenul foamei, care ne cara alternativ unul
spre celalalt).

Gheo mi-a aratat
o insemnare de-a lui din jurnalul cu pricina, ca sa vad cum i s-a pus lui pata pe
mine de cind m-a vazut intiashi data. Moment Kodak, foarte misto insemnarea, intr-adevar,
dar mi-a dat si mie prin cap ca acolo mai erau chestii interesante, asa ca am intors
paginile. Bietul om si-a dat seama ce-a facut, dar, de… cam tirziu, calul plecase,
vorba aia. Peste vreo 10 minute colegul de camera a lui Gheo, Mashitza, care avea
multa treaba prin alta parte cind veneam eu, a intrat sa-si ia ceva de acolo si i
s-a infatisat privelistea urmatoare: eu, pe un pat, rageam nemingiiata si inundam
perna caminului, Gheo, pe celalalt pat (era camera de doi) incerca sa intre cumva
in pamint, iar intre noi, pe podea, zaceau niste obiecte care cu ceva vreme in urma
fusesera linga mine (bagajul meu – ma pregateam sa merg la gara, ma intorceam acasa
-, haine etc.). Mashu a disparut prin

usa

, cred, ca n-am mai auzit nimic dinspre el.

Peste trei zile
bietul Mashitza alertase deja tot campusul, incerca sa dea de ma-sa lui Gheo si se
invirtea pe linga sediul Politiei. Gheo intrase in pamint. In fine, apare Gheo, iar
Mashu il intreaba, stors: “Unde dracu’ ai fost, amarule?”. “La

Iasi

”, a zis Gheo cu inima impacata. “Ce-ai facut, ai condus-o pina la

usa

blocului?”. Mda.
Cam
asa ceva se intimplase, iar impacarea s-a produs pe undeva pe drum, prin Simleul Transilvaniei.

Glory days…
acuma Gheo redacteaza, scrie, traduce, raspunde la anchete sau mai stiu eu ce pe undeva
prin cealalta camera, racit de o luna jumate, cu tuse si febra si tot ce treba, iar
eu ma invirt in juru-i ca o closca isterizata. Si daca mai scrie cineva ca Gheo “se
da ocupat”, jur ca pun laba pe el (ea, whatever) si-l (o) stircesc. Atit am avut de
zis azi.

Start (partea a III-a – si ultima, sper)

Bai, frate, dar ce mult scriu! Entuziasmul inceputului.

Mai voiam sa lamuresc ceva.

3. De ce i-am zis „Gheoland”? Fiindca asa ceva vrea sa fie. Fiindca il scriu in primul
rind pentru mine, ca pe un jurnal online, un log. Ar putea sa-mi si foloseasca. N-am
mai tinut un jurnal de vreo 16 ani. Uneori jurnalul poate fi foarte util, mai
ales pentru cineva care uita unde a facut revelionul acum trei ani sau chiar anul
trecut. Alteori insa, e-i drept, poate fi nimicitor, ca atunci, prin 1991, cind
Alina mi-a gasit jurnalul si a citit insemnarile despre Alina (ea), Rodicutza
si Roswitha – alternative si simultane.  E
o experienta nasoala si chiar traumatizanta. Sau, chiar daca nu e, o tipa meseriasa
se pricepe sa o faca asa. Sa fi fost in America, mergeam la consiliere .

I-am mai zis „Gheoland” fiindca exista un Gheoland. Asa cum exista Kaufland, Disneyland,
Wonderland, Maryland, England, Scotland, Garland sau Strickland.

De fapt „Gheoland” se vrea o parte separata de blogul propriu-zis. Gheoland e universul
imaginar din mintea mea, o lume inexistenta, bazata pe legea wishful thinking.
E o forma usoara (sper eu) de schizofrenie, dar fiecare avem in minte o „-land”
personala, forma subiectiva pe care o ia lumea cind e filtrata prin emotiile, perceptiile
si judecatile personale. Eu o sa duc din cind in cind nebunia pina la capat cu
niste pasaje intitulate Stiri
din Gheoland
, in care o sa trec, spre placerea si incoerenta mea,
tot ce-mi trece prin cap. Stiu ca istoria nu se poate schimba (zau ca stiu!) si ca
o sa insir timpenii excesiv de simpliste, dar ce sa fac?

Le scriu (ca si blogul) in primul rind pentru mine si pentru Alina. De fapt pentru
Alina si pentru mine. Dar mi-ar placea – ba, de ce sa mint, mi-ar fi drag – sa ma
mai citeasca si altii. Numai ca de cititori mi-e si un pic de teama: consider blogul,
ca si jurnalul, drept un spatiu mai degraba personal, care obliga la mai multa sinceritate
decit fictiunea. Fictiunea e un loc in care poti – trebuie – sa minti la greu, chiar
daca dai impresia ca „te pui” pe hirtie. E doar o impresie, o metoda de a manipula
cititorul – fiindca in primul rind pentru el scrii. Blogul e altceva. Daca as vrea
sa trintesc minciuni, as scrie un text literar.

Gata, am intrat in filosofeala si teorie literara, asa ca ma opresc. A, sa nu uit!

Stiri din GHEOLAND

In Gheoland fosta Iugoslavie inca exista, razboaiele de acolo n-au avut loc, iar sutele
de mii de oameni ucisi n-au murit niciodata. A murit doar Slobodan Milosevic. A
avut un atac de cord fatal in 1987, cu 19 ani mai devreme decit scrie in alte istorii.

Start (partea a II-a)

Asa. Trebuie neaparat sa explic cum am ajuns la blog si la myspace. (Asta si fiindca intre timp am vazut pe blogul cititoarei teroriste citeva comentarii legate de calitatea slaba a myspace-ului. De acord cu ele. Dar tot vreau sa povestesc.)

Asadar, ca sa fiu sincer, cred ca pina la urma n-as fi ajuns niciodata sa-mi fac blog.
Entuziasmul de la lansarea primelor rinduri de Gheoland – alea de pe weblog – m-a
parasit imediat ce am vazut ca blogul disparuse. Ma inregistrasem si eu, ca tot omul,
cinstit, fara pseudonime si fitze, chiar scrisesem vreo doua insemnari, iar intr-o
zi (a treia) dau sa deschid blogul si mi se spune ca nu exista nici el, nici contul
meu. Pai, sa nu-l trimiti la originea internetului de blog ce e el?

(Ma mai intreb o .. se poate? Adica se poate, dar asa de usor? Si a fost intr-adevar
o legatura intre disparitia lui asa, din senin, si micul meu conflict cu entuziastii
Noii Drepte, care hackuisera pagina aia de wikipedia si postasera frumusete de injuraturi
pe site-ul „Suplimentului…”? Ca, daca e asa si nu am devenit chiar un obsedat de
teorii conspirationiste, nici blogul asta n-o sa aiba viata lunga.)

Bun, asadar entuziasmul mi-a pierit. Si-atunci il aveam mare, turgescent chiar, ca
abia trecusera citeva luni de cind imi instalasem si eu internet acasa – un pas mic
pentru omenire, dar ditamai saltul de motan pentru mine. Am mai tatonat eu ceva cu
bietul Victor Jalba (pe care-l sicii si la „Suplimentul de cultura” cu articole
trimise „urgent” – si-l mai sicii si pe prietenul meu Luci Teodorovici ).
M-am mai jucat cu ideea. Dar tupeul fondator imi lipsea complet.

Si-atunci am dat peste blogul cintaretei Ljiljana Nikolovska.

Cred ca aici e neaparata nevoie de o nota de subsol: Ljiljana Nikolovska a fost solista
formatiei de muzica pop iugoslava Magazin din 1983 pina in 1990. Acum nu mai e, iar
formatia iugoslava Magazin a devenit croata (si-a mai schimbat doua soliste).
Mie insa Ljiljana mi s-a parut cea mai buna dintre toate.

Unii poate stiu: pentru cei care am trait in comunism in zona de granita cu Iugoslavia,
tara aia reprezenta Occidentul. Am povestit multe despre ea si despre traiul din epoca
aia, asa ca nu mai revin (nu acum, dar sigur o sa ma scap iar la vorbe). Cum aveam
posibilitatea sa luam contact direct cu ea, am ramas si azi admirativi si nostalgici.
Greseam in mare masura. Idealizam si noi o tara – totusi – comunista, dar cu
un nivel de trai inimaginabil pentru comunism. In fine…

Prin intermediul radiourilor si televiziunilor iugoslave ne luam portia de Occident
veritabil, combinata cu portia de Iugoslavia. Asa am ajuns (multi, foarte multi) fani
ai diversilor solisti si formatii de muzica pop, rock si populara din Iugoslavia.
Unii mai sint si acum. Eu. Mai activez si pe un site pan-iugoslav, http://www.domaci.com/,
unde ma straduiesc sa incropesc fraze minimale in sirbo-croato-bosniaca (sau cum vreti)
si sa mentin contactul cu lumea aceea. Daca vreti, sint un nostalgic. Mai grav (desi
asta am mai zis-o): daca in anii comunismului n-am putut fi patriot roman, am fost
intrucitva patriot iugoslav, oricit de aiurea ar suna. (Nu stiu sa am in familie altceva
decit singe romanesc – asta pentru nationalisti. Desi nu stiu ce semnificatie poate
sa aiba „singele pur romanesc”. Poate nu merge la transfuzii pentru straini.)

Bun. Intr-o zi, cum cautam niste melodii mai vechi de-ale formatiei Magazin, am dat
un search mecanic si am vazut ca exista undeva blogul Ljiljanei Nikolovska (http://www.myspace.com/ljiljananikolovska).
Ce sa fac? Mi-au revenit reflexele de fan adolescent, asa cum se intimpla intotdeauna
cind e vorba de muzica din fosta Iugoslavie. Am spus cuiva ca am un autograf de la
Momcilo Bajagic, solistul formatiei Bajaga i Intruktori? Nu rideti. Sau, fie, rideti,
ca tot n-am ce face. I l-am luat pe strada, in Timisoara, inainte de un concert. Tipul
vine sistematic pe-aici – are zeci de mii de fani in Timisoara, multi mai tineri decit
revolutia, deci care nu-l stiau dinainte.

Revin. Ca sa fiu sincer pina la capat, m-a impresionat si povestea Ljiljanei. O fosta
glorie a muzicii pop de acolo, cu care Croatia (ca republica in federatie) se mindrea,
dar care ajunge sa emigreze in SUA. Mama ei fuge din zona de razboi cu un picior rupt
si cu arsuri de tigara pe piele (Ljiljana n-a dat detalii si cred ca nici n-as fi
vrut sa le aflu). Ii e confiscata casa, in care stau de atunci oameni cu nume
croat „adevarat” (Nikolovski-Nikolovska se pare ca nu e suficient de croat). Din cite
am citit pe blogul ei, in casa aia a stat o vreme si varul judecatorului care judeca
procesul intentat de familia Nikolovski pentru recuperarea casei. Varul judecatorului…
suna cunoscut? Oricum, procesul continua de 14 ani.

Am vrut neaparat sa incerc sa iau legatura cu ea. Asa am ajuns sa-mi fac cont pe myspace.
Altfel nu se putea. Si am schimbat citeva emailuri, iar acum m-am instalat si pe lista
ei de amici. Desigur, m-am laudat cu faptul ca-s scriitor, ca sa atrag intentia, dar
– cum Alina stie prea bine – asa se cocosesc multi barbati. Dincolo de asta, ascult
si azi Magazin. (Probabil ca nu intereseaza multa lume, dar noua lor solista, Ivana
Kovac, nu-mi prea place. Am impresia ca nu le place nici la multi dintre amicii mei
ex-iugoslavi necunoscuti de pe domaci.com. Dar nu pricep atita sirbo-croato… ca
sa fiu 100% sigur.)

Asa m-am pricopsit cu blogul de fata (fatza) intr-un moment in care nu prea stiam
daca am chef sau nu sa tin un blog. Spatiul de blog a venit la pachet cu contul de
la myspace, asa ca am zis „What a hell, de ce nu l-as folosi? Ce-ar putea sa-mi strice?”
Asta desi am o gramada de treburi urgente. Dar cine n-are?

Mai vreau sa explic o chestie, dar fac un new entry. Asta fiindca sufar de mania sistematizarii.
Alina se teme c-o sa devin un mos ticait, care o sa zica „Nu puune… aaa… lingura
aia asa, ca… se pun una peste alta, la… la stinga, cu fata in sus. Si canile…
canile aliniate cccc… cu codita la… la stinga… ba nu, la dreapta”. Cred ca iar
are dreptate. Ca de obicei. Dar de ce sa nu pui canile cu codita in aceeasi parte?
Economisesti spatiu, nu?

Apropo, daca o sa-mi strice, o sa fug repede de-aici. Si nu-mi mai fac blog nici de-acum
intr-o mie de… sau poate ca ar fi mai bine sa zic ca mai vedem. Mai vedem.

o intrebare…

…ca nu ma pot rabda. De ce insemnarile de blog se insira de jos in sus si nu de sus in jos? Presupun ca ideea e sa vezi mai intii ultima insemnare (cea mai recenta). Dar mie tot imi da senzatia de cronologie bulversata – fiindca insemnarile, luate in parte, le citesti de sus in jos, iar dupa aceea de la o insemnare la alta treci de jos in sus.

OK, daca era Newton in locul meu, poate scotea ceva destept din intrebarea asta.
Se pricepea la fazele cu susul si josul. Ma intreb totusi.

Start (partea I)

Boala de scriitor
– sa marchezi clar momentul inceputului, sa pregatesti totul, sa dai impresia spontaneitatii
– doar impresia! -, dar sa mentii controlul asupra textului. Asta fac. Asadar, deschidem
oficial blogul

GHEOLAND

1. Mai intii, asa, nemteste, o prezentare de blogautor: Radu Pavel Gheo, scriitor.
(Imi visam din copilarie sa pot fi vreodata asa ceva: scriitor. Deci – scriitor.)
Scrie pe undeva si citi ani am. Multicei. Roman din Romania, banatean din Banat, nascut
in Oravita, stabilit in Timisoara, cu scurte stagii in Bucuresti (armata), Iasi (mai
complicat… probleme de familie) si Bellevue (statul Washington, SUA, pe motiv
de inhatzare a lozului cistigator la Loteria Vizelor). Am scris niste carti (sint
trecute pe undeva pe net si mi-e rusine sa-mi scriu singur bibliografia), am tradus
mai multe, sint redactor, traducator si autor la Editura Polirom. Casatorit cu o tipa
superba (de-aia am ajuns sa stau in Iasi! De doua ori!), Alina – ne cunoastem din
1990, ne-am casatorit in 1994, n-avem copii. Mie mi-e frica de o asa hotarire si de
o asemenea responsabilitate. Daca o sa citeasca cineva povestea blogului de mai jos,
s-ar putea sa priceapa mai bine. Mai bine ca mine.

Ce sa mai zic? OK, nimic. Daca le povestesc acum, in intro, pe toate, ce
mai scriu in blog?

2. A doua problema importanta: de ce sa tin un blog? In primul rind pentru
ca e o forma de comunicare extraordinara, bla-bla-bla, stie toata lumea cum si ce.
Jurnal intim nu mai e: de vreme ce te-ai plasat pe net, ai acceptat interactiunea.
De fapt ai vrut-o. O vreau – cumva. Dar ma si tem de ea un pic. Sint mai batrin decit
internetul, asa ca e normal.

Apoi, ca sa fiu sincer, cred ca au contat intrucitva si presiunile din exterior, si
spiritul de imitatie. Cred. Mi-am dat seama ca o multime de prieteni (scriitori sau
nu, dar asta zau ca nu conteaza) au bloguri si unele sint chiar misto. Apoi o bloggerita
care-mi place tare mult se intreba de ce unii scriitori tineri nu coboara in spatiul
bloggeristic. Au mai facut-o si altii.

…Apropo, bloggerita e luciat si-o gasiti la http://luciat.wordpress.com/ 
(terorismdecititoare). Ii fac reclama (vezi, luciat?), da’ merita. Iar pe blogul ei
gasiti adrese la cam toate blogurile de scriitori romani.

Cind m-am decis sa-mi fac blogul, m-am dus si eu pe WeBlog.ro. Acolo un arheolog al
internetului ar putea afla ruinele Gheolandului primordial (vreo zece rinduri). Sau
nu. Asta fiindca blogul mi-a disparut la doua zile dupa ce l-am deschis. A disparut!
Nu mai exista! Nici nu fusesem vreodata inregistrat! Asa zicea site-ul. I-auzi, i-auzi!
Nici acum nu pricep de ce. E drept ca in perioada respectiva scrisesem un text in
care luam peste picior naivitatea agresiva a unor militanti de extrema dreapta nationalista
si, ca rezultat, au invadat site-ul „Suplimentului de cultura” cu comentarii la textul
meu, postat acolo. Agresivitate, mirlanie, frustrari, injuraturi de mama, textcremente
s.cl. Victor Jalba, care
se ocupa de site-ul „Suplimentului…”, mi-a comunicat ca oamenii vandalizasera si pagina
de wikipedia
 cu biobibliografia mea. Am vazut si eu: acelasi stil, acelasi
limbaj. Ei bine, tot in acea epoca incepusem si eu bloguletzul „Gheoland” (proto-Gheoland)
si ma intreb daca nu cumva… 

In fine, prin octombrie 2006, dupa impulsurile prietenilor si ale lui luciat, i-am
spus lui Victor Jalba (site-ul www.supliment.polirom.ro –
misto, ma publica si pe mine acolo)
ca vreau blog. S-a bucurat, saracu’… Numai ca eu ma nimerisem intr-o perioada extrem
de aglomerata si-am tot aminat, pina mi s-a facut iar frica si-am aminat iar si iar
si iar. Si cred ca pina la urma tot n-as fi avut niciodata blog, cu tot cu Victor
si luciat si Luci
Teodorovici
si Florin Lazarescu (vedeti-le
blogurile, ca merita si-s baieti buni!).

Pina la urma am ajuns insa aici – pe myspace.com.
Dar si asta e o poveste intreaga, care se leaga de vechi obsesii de prin adolescenta
mea optzecista. De „grupa Magazin” din fosta Iugoslavie. De Ljiljana
Nikolovska
.

Dar m-am lungit prea mult si uite, mai ca vad zorii mijind, asa ca tac. Sfios.