Noapte bună, copii! – manuscriptum
Nu apuc să scriu, cum am promis, despre tabieturi scriitoriceşti (personale), dar măcar pot să dau o mostră de manuscris. E dinspre finalul cărţii şi se vede că scriu îngrozitor de mărunt: o coală A4 scrisă de mînă înseamnă cam două pagini standard de carte tipărită.
(M-a stîrnit V., cu comentariul de mai jos. Şi mi-a făcut plăcere. 
)
Noapte bună, copii!
Poate îşi mai aminteşte cineva de asta,
truda şi obsesia nopţilor mele vreme de patru ani.
Săptămîna asta s-a transformat în modul acela miraculos care le place scriitorilor şi cititorilor şi a devenit
De săptămîna viitoare în librării! 
Sigur că sînt încîntat. Şi mulţumit… Apropo de mulţumiri, nu puţine îi datorez (cum se va vedea şi pe la sfîrşitul cărţii) “Teroristei”, adică lui luciat, de-ar fi şi numai pentru faptul că ea mi-a sugerat titlul cărţii. Dar şi pentru că i-a plăcut (cred şi sper).
Cîteva fragmente din carte se găsesc aici, aici, aici şi aici, a apărut şi în Dilemateca o bucată extrasă din partea cu America (nu, nu-i Adio, adio, patria mea… şi nu-s eu acolo). S-ar putea să nu pară că se leagă, dar asta e şi din cauză că acolo sînt pînă la urmă patru poveşti într-una singură. Adică trebuie citită cartea 
Scriu şi eu ca să scriu… Adevărul e că abia aştept să văd şi eu cartea-obiect, să o cîntăresc în mînă. Doar că obiectul e deocamdată la Iaşi, adică la vreo mie kilometri de mine. Vine, vine…
Later update: Cristi Pătrăşconiu şi Costi Rogozanu au pus şi ei cîte un fragment din roman pe blogurile lor. Unul cu o parte de road movie (de fapt fiction) autohton, celălalt cu o bucată din epilogul moldovenesc. Mulţumesc, Cristi, mulţumesc, Costi!
A trecut o zi importantă
A trecut o zi importantă pentru mine şi eu am uitat să o pomenesc.
11 martie 2010.
Anul ăsta, pe 11 martie, numărul zilelor pe care le-am trăit în perioada comunistă a devenit egal cu numărul zilelor trăite după căderea comunismului. De atunci încoace talgerul balanţei a înclinat definitiv înspre viaţa în libertate. Aşa cum o fi ea, cu toate păcatele ei, e totuşi libertate. N-am uitat şi nu uit cum era odinioară.
Ştiu, calculul ăsta pare un joc nesemnificativ, dar nu pot să nu mă gîndesc că o mulţime de oameni şi-au trăit aproape toată viaţa în comunism. Unora le-a otrăvit sîngele şi mintea, iar apoi bieţilor oameni le-a venit greu să se adapteze.
Am avut noroc. Nu întru totul. Aş fi preferat ca anii trăiţi în comunism să fie mai puţini. Partea de bine din răul de atunci e că ştiu despre ce e vorba în propoziţie cînd cîte vreun stupid vorbeşte despre egalitarism şi societatea fără clase sau fără exploatare.
Ce se alege de securişti
La postarea anterioară Misu mă întreba ce m-am întrebat şi eu: oare cum s-au descurcat după revoluţia din 1989 oameni care şi-au cîştigat pîinea speriind soldaţi de 18-19 ani cu anchete şi cu batalionul disciplinar? Sigur, după miile de texte citite despre reconvertirea Securităţii în SRI şi a poliţiei politice în organ democratic, răspunsul pe care îmi vine să-l dau e că s-au descurcat foarte bine.
Am încercat totuşi o investigaţie mediocră, pe bază de Google, folosindu-mă de numele de ofiţeri care apăreau în dosarul meu. Şi am găsit ceva – dar nu mare lucru.
Un personaj care are acelaşi nume cu locotenentul-major de Contrainformaţii de la unitatea unde am făcut armata este doctor în ştiinţe strategice sau ceva de genul ăsta. Şi-a făcut un doctorat pe tema managementului operaţional al Forţelor Aeriene. E citat prin tot felul de studii ale colegiilor şi universităţilor de apărare. Şi da, ar putea să fie acelaşi om, fiindcă (n-am spus asta în postarea anterioară) eu am făcut armata într-o unitate de radiolocaţie de lîngă Bucureşti, unitate care ţinea de Forţele Aeriene.
Dacă e el, pare să fi avut un destin frumos. Eu nu am aflat decît că, printre alte activităţi cărturăresco-militare, a scris un studiu despre sprijinul logistic în Forţele Aeriene şi despre managementul operaţional pentru Forţele Aeriene în condiţiile aderării României la NATO. NATO, de ce nu?
Un al doilea nume, cel al şefului său, căruia îi raporta acţiunile întreprinse, coincide cu al unui fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii. După revoluţie a devenit colonel şi şef al serviciului Forţe Aeriene din cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei. Ar putea fi acelaşi? Căci sînt tot Forţe Aeriene, bag eu de seamă…
Dacă ar fi aşa, pot fi mîndru (n-o luaţi chiar aşa cum o zic) 
. Am fost urmărit de un doctor în ştiinţe strategice care elaborează strategii pentru România din NATO şi de un şef de direcţie a Securităţii comuniste. Dacă ignor factorul timp, aş zice că şi Pactul Nord-Atlantic, şi Tratatul de la Varşovia stăteau cu ochii lor ofiţereşti pe mine. Şi pe încă cinci puşti necăjiţi din mizeria optzecismului comunist. Aşa se cîştigă marile victorii – în bătălii mici! 
Eu şi Securitatea
Ştiu că n-am mai scris de multă vreme, ştiu că am promis să scriu despre rutinele (sau tabieturile) personale de scriitor, dar n-am apucat şi încă nu apuc. E enervant – şi îngrijorător – să duc pe picioare o gripă vreme de trei săptămîni.
Nu scriu, dar pun un document care e şi el legat de o promisiune. Pentru că şi despre povestea de aici am promis că o să scriu. E una din primele pagini din dosarul meu de urmărire informativă făcut de Securitate în 1988. Pe stunci nu eram nici scriitor, nici student măcar, ci doar un puşti de aproape 18 ani, absolvent de liceu.
Dosarul ăsta are (ca şi altele, presupun) specificul lui. Mi s-a făcut cît eram în armată, aşa că presiunea asupra mea a fost mai mare decît ar fi fost în viaţa civilă: ameninţări cu batalionul disciplinar, declaraţii şi mici interogatorii ale ofiţerului de contrainformaţii, poveşti cu respectarea secretului militar etc.
Dar, în măsura în care pot privi lucrurile detaşat (nu pot, nu întru totul…
, lucrul cel mai interesant din el e faptul că pe atunci ţi se putea face dosar de urmărire din nimic. OK, nu chiar din nimic, ci din următoarele mari infracţiuni: pentru că înainte de armată ascultam muzică occidentală la posturi de radio iugoslave (ţară socialistă) şi corespondam cu o puştoaică din străinătate (tot Iugoslavia, ţară socialistă), iar în armată corespondam cu prietenii mei de acasă despre ce-a mai făcut unul şi altul. Iar unul sau altul mai fugeau peste graniţă.
Azi, cînd văd cîtă energie s-a consumat pentru atîta lucru (şi ce ameninţări auzeam – şi cum le credeam), îmi vine greu pînă şi mie să cred. Chiar am trăit într-o asemenea lume? Şi chiar o mai regretă unii?
(Pentru o vizualizare mai bună: click dreapta şi View.)
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]