O nouă carte
Astăzi a fost festivitatea de decernare a premiilor Uniunii Scriitorilor, filiala Timişoara. A fost multă lume, a fost invitat şi primarul Timişoarei, iar eu m-am îmbrăcat pentru a doua oară în 2011 în sacou şi cămaşă, ca să pot onora într-o ţinută cît mai formală premiul pentru proză (adică pentru Noapte bună copii!).
M-a bucurat premiul, m-am bucurat că au fost premiaţi şi alţi cîţiva prieteni (scriitori buni, prieteni buni – de altfel lista integrală se poate găsi aici, pe site-ul USR) şi m-a bucurat foarte tare un cadou primit de la cîteva prieteni, cadou care – după cum se vede – vrea să spună ceva.
Mulţumesc, am priceput aluzia! 
O poveste cu România plecată
Textul acesta nu îmi aparţine. L-a descoperit Alina pe site-ul Evenimentului zilei. Nu e nici măcar un articol, ci un comentariu al unei cititoare. Dar ce comentariu! Ne-ar fi plăcut să citim mai mult, mai multe despre această Românie care şi-a luat lumea în cap din pricina faptului că n-am ştiut să ne folosim libertatea.
Nu ştim nici acum.
Iată textul, semnat de Flory din Texas şi preluat de aici:
“La sfarsitul lui iulie, cand am ajuns in Berlin, inca nu se stinsesera ecourile concertului Pink Floyd, The Wall, afisele publicitare inca pastrau reclamele pentru concert, lumea inca umbla nauca pe strazi la orice ora din zi si din noapte si, in toata mareea aceea umana revarsata inspre vest din toate colturile Europei Rasaritene, mii, zeci de mii de romani ca o singura familie vorbind, gandind, simtind la fel: Golani ai Pietei Universitatii la cozi interminabile in Alexanderplatz, la Comisiile Aliate, la intrarile lagarelor pentru azilanti, pe strazi, prin parcuri, la magazine, biblioteci, muzee, sali de spectacole…
Cea mai mare parte a Pietei Universitatii din perioadele decembrie ’89 /aprilie – iunie ’90 batuta, calcata in picioare, gonita de batele mineresti cu doar o luna si jumatate mai devreme… carand bagaje saracacioase, imbracata cam ponosit, cu copiii de mana, cu cate o bruma de bani si cu actele cusute prin te miri ce cotlon al imbracamintii, pleca afara, pleca spre libertate.
Mergeam frecvent in Tiergarten, in centrul Berlinului (in cele doua luni de zile in care am locuit acolo, in lagarul din Spandau, intr-un fost spital de psihiatrie dezafectat, tranformat in lagar pentru azilanti): imaginati-va zona cuprinsa intre Pietele Romana, Universitatii, Unirii, Amzei, Aviatorilor, Dorobanti, Salajan, Bulevardele Ana Ipatescu, Aviatorilor, Balcescu, Magheru, terasele de vara ale restaurantelor din centrul Bucurestiului: Gradinita, Cina, Lido, Ambasador, Trocadero, Athenee Palace, toate locurile in care, in zilele toride de vara, era imposibil sa nu intalnesti, intamplator, prieteni, vecini, colegi de serviciu, cunostinte ocazionale, rude, membri ai propriei familii…
Ei bine, toata lumea, tot centrul Bucurestiului, s-a mutat in vara aceea, cu arme si bagaje, in Tiergarten iar de acolo mai departe, spre U S A, Canada, Australia, Franta, Germania, Anglia
… in vreme ce de la Bucuresti, prin eter, ii parvenea vocea de cioclu a iliescului povestind si cui avea chef si cui nu avea chef sa-l asculte cum ca o mana criminala, ca niste forte obscure, ca Legionarii, ca chestii, nu stiu ce… in fine!
Vara aceea a fost absolut fantastica, comparabila cu nimic din tot ce traisem pana atunci sau imi va mai fi dat sa traiesc vreodata dar senzatia cea mai pregnanta, dincolo de cea comparabila cu nimic, aceea de libertate absoluta, a fost o senzatie de rau cumplit, un rau fizic care a fost la doar un pas sa ma ucida la modul cel mai concret cu putinta: mi se facea rau de la mancare prea buna, de la sucuri naturale, din fructe, de la cafea naturala, de la dulciuri, de la produse de patiserie… i-au fost necesare organismului meu (distrus de foamea indelungata, suferita mai bine de un deceniu) luni de zile, cam pana prin iarna, sa se re invete cu o viata normala, cu mancare de cea mai buna calitate, pe saturatelea.
Nu stiu altii cum sunt dar eu am ramas pentru totdeauna cu convingerea ca datorez enorm Germaniei: ii datorez momentul de respiro pe care mi la acordat in primul meu drum prin viata, de una singura, libera, nedepinzand decat de capacitatea mea intelectuala, de puterea mea de munca si ii mai datorez, de asemenea, felul uman, civilizat in care m-a tratat in cei doi ani de zile cat am locuit acolo.
Danke schön, Deutschland!”
Danke schön, Flory!
Un interviu tare şi un premiu asemenea (promo)
De obicei nu-mi vine să pomenesc de interviurile pe care le-am dat (m-aş mîndri mai degrabă cu cele pe care le-am luat odinioară), dar de data asta nu mă pot răbda.
Interviul, care a apărut săptămîna trecută în “Observator cultural”, mi-a fost luat de Mihai Vakulovski şi mi s-a părut unul din cele mai reuşite interviuri la care am răspuns, dacă nu cumva cel mai reuşit. Nu ştiu de ce. A fost ceva acolo, în întrebări, care m-a stîrnit sistematic. Mulţumesc, Mihai!
(A, interviul se găseşte şi pe net, chiar aici. Se poate verifica dacă exagerez sau nu.)
În strictă legătură – fiindcă e vorba de Mihai Vakulovski şi oricine se va gîndi imediat şi la revista Tiuk! -, am aflat că revista amintită a acordat premiile Tiuk! pe anul 2010, iar Noapte bună, copii! a fost numit “Romanul anului”. Să zic că mă bucur? Da, mă bucur mult. Multiuk.
Repede la mare – şi un update mortal
Repede la mare, stau cu burta la soare…
Aşa m-am gîndit cînd am auzit o ştire pe TVR2. Suna cam aşa: “De la anul vom face două ore şi jumătate cu trenul pînă la mare”. Iupiii!
Uite, aşa o să pot merge şi eu la mare în România. Dacă ajung acolo în două ore (OK, şi jumătate…), pot merge chiar şi în weekenduri, nu?
Asta cît înseamnă că o să dureze drumul de la Timişoara pînă la Bucureşti? Dacă pînă la mare vor fi două ore şi jumătate, pînă la Bucureşti probabil că ar dura doar vreo două ore, nu mai mult. Altă veste bună!
Şi vă daţi seama că “vom face” două ore şi jumătate pînă la mare din orice colţ al ţării. Ce realizare măreaţă!
Deşi poate cei de la TVR s-au referit doar la ei, la angajaţii postului naţional: “[Noi] vom face două ore şi jumătate cu trenul pînă la mare. [Voi nu.]” Sună mai credibil.
Update (despre pseudo-soluţiile provinciei): E drept că uneori, privind de la Bucureşti, ai impresia că provincia e un maidan din jurul Bucureştiului, pe unde nu se întîmplă mare lucru – sau nu se întîmplă fără voie de la centru.
Între timp provincia se descurcă centrifug. Tot mai centrifug. Chiar pînă în pînzele albe (sau aproximativ), fiindcă iată ce citesc în Opinia Timişoarei, sub titlul “Ungurii ne ard morţii” (24.10.2011):
În România există un singur crematoriu uman, în Bucureşti. Firmele de pompe funebre din vestul ţării nu apelează însă la acesta şi aleg să meargă la unguri, unde sistemul este mai uşor şi mai serios. „Noi facem incinerările în Ungaria, pentru că este mai aproape şi mai ieftin şi serviciile sînt mai de bună calitate. Măcar acolo avem garanţia că ducem decedatul care trebuie şi luăm cenuşa aceluiaşi decedat, nu ducem pe unul şi luăm pe altul [WTF?], asta e diferenţa. Mie nu mi s-a întâmplat, dar ştiu multe cazuri. Nu mi se pare deloc moral. În plus, cei de la Bucureşti nici nu fac programări telefonice, aşteaptă şpăgi, te poartă de colo-colo”, ne-a dezvăluit… [un] reprezentant de la Casă Funerară Eternă din Timişoara.”
Şi aici mi-am amintit cum invoca Goga rîul Olt pe vremea cînd privirile ardelenilor şi bănăţenilor erau orientate spre Bucureşti: “Cenuşa trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară,/ Şi să-ţi aduni apele toate, /Să ne mutăm în altă ţară”. Am parafrazat eu puţin: era “ţărîna”, nu “cenuşa”, dar al doilea substantiv se potriveşte mai bine.
În ceea ce priveşte mutatul în altă ţară, cu morţi cu tot… încet-încet, se rezolvă. Doar semnele sînt puse astăzi invers decît pe vremea lui Goga.
Recensămînt
Azi a trecut pe la noi recenzorul, ca să culeagă datele pentru recensămîntul naţional. Foarte eficient, rapid, politicos – în cinci-şase minute formularele erau completate.
N-am refuzat să răspundem la nici o întrebare din formular. La “Religie” am decis totuşi să ne declarăm creştini. Creştini, atît. Fără confesiune. Şi Alina, şi eu am fost botezaţi în ritul ortodox, dar biserica ortodoxă de la noi e asociată prea puternic cu puterea lumească (ba o mai şi întruchipează), aşa că nu ne mulţumeşte întru totul. Şi am preferat să ne asociem unei credinţe, nu unei instituţii.
Cu ocazia asta mi-am amintit şi de stupidul scandal legat de codul numeric personal, declanşat de PSD. Chipurile, declararea lui ar sluji la crearea unei baze de date cu ajutorul căreia actuala putere ar putea frauda alegerile viitoare. De parcă, dacă şi-ar dori, actuala putere nu ar putea obţine toate CNP-urile din România din bazele de date existente la Evidenţa Populaţiei. De fapt oricine ar vrea ar putea obţine liste întregi de CNP-uri. Sînt sute de locuri în care cetăţenii României depun copii ale buletinelor sau cărţilor de identitate, cu tot cu CNP-ul afişat acolo.
Mă gîndesc cu groază că un partid cu un IQ atît de modest se pregăteşte să administreze ţara. Şi îmi amintesc de un banc cu avocaţi, care, adaptat la politicieni, se potriveşte binişor: Cînd spune gogomănii un om politic? Cînd îşi mişcă buzele.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]