Confesiunile integrale ale unui opioman
Iată o poveste interesantă – sau care mi s-a părut mie interesantă şi căreia aş vrea să-i desluşesc mica taină.
Zilele trecute a apărut la Editura Polirom volumul clasic al lui De Quincey Confesiunile unui opioman englez. Cum am redactat cartea, o să spun aşa, ca insider, că volumul ar fi trebuit să poarte o indicaţie de genul “ediţie integrală” sau “prima ediţie integrală”. Pe de altă parte, din punct de vedere editorial, indicaţia respectivă nu se putea pune. Sună încîlcit, aşa că o să explic.
În timp ce redactam cartea, cu originalul englezesc alături, am descoperit că din ediţia românească anterioară, care a apărut în 1969 la Editura pentru Literatură Universală, lipsesc ultimele douăzeci de pagini. De ce? Nu pricep. Paginile respective nu conţineau nimic care să păteze prestigiul orînduirii socialiste, iar detaliile despre consumul de opiu, deşi includ nişte cantităţi exacte, nu sînt mai corupătoare decît cele din paginile anterioare, care au apărut. Şi atunci cum de s-a întrerupt cartea brusc, cu douăzeci de pagini înainte de final?
Cea mai simplă explicaţie ar fi eroarea umană. Cum pe vremea aceea textul se culegea în tipografie de pe foi dactilografiate, parcă îl văd pe tipograf sau pe curier scăpînd ultimele douăzeci de foi pe jos, într-o gălăgie infernală, şi apoi călcîndu-le în picioare, fără să observe. Sau punînd teancul pe nu ştiu ce poliţă, la grămadă cu altele, şi apoi recuperînd doar o parte din dactilogramă.
Cineva care a lucrat într-o editură înainte de 1989 s-ar putea să ştie cum se pot întîmpla asemenea scăpări. Aş fi curios.
Iată de ce nu se putea scrie că e prima ediţie integrală (fiindcă oficial ediţia anterioară nu a fost cenzurată sau scurtată), deşi e prima ediţie integrală.
Aş vrea să ştiu ce-o fi fost acolo în 1969. Mă fascinează poveştile cu cărţi.
Noapte bună, copii! – manuscriptum
Nu apuc să scriu, cum am promis, despre tabieturi scriitoriceşti (personale), dar măcar pot să dau o mostră de manuscris. E dinspre finalul cărţii şi se vede că scriu îngrozitor de mărunt: o coală A4 scrisă de mînă înseamnă cam două pagini standard de carte tipărită.
(M-a stîrnit V., cu comentariul de mai jos. Şi mi-a făcut plăcere. 
)
Noapte bună, copii!
Poate îşi mai aminteşte cineva de asta,
truda şi obsesia nopţilor mele vreme de patru ani.
Săptămîna asta s-a transformat în modul acela miraculos care le place scriitorilor şi cititorilor şi a devenit
De săptămîna viitoare în librării! 
Sigur că sînt încîntat. Şi mulţumit… Apropo de mulţumiri, nu puţine îi datorez (cum se va vedea şi pe la sfîrşitul cărţii) “Teroristei”, adică lui luciat, de-ar fi şi numai pentru faptul că ea mi-a sugerat titlul cărţii. Dar şi pentru că i-a plăcut (cred şi sper).
Cîteva fragmente din carte se găsesc aici, aici, aici şi aici, a apărut şi în Dilemateca o bucată extrasă din partea cu America (nu, nu-i Adio, adio, patria mea… şi nu-s eu acolo). S-ar putea să nu pară că se leagă, dar asta e şi din cauză că acolo sînt pînă la urmă patru poveşti într-una singură. Adică trebuie citită cartea 
Scriu şi eu ca să scriu… Adevărul e că abia aştept să văd şi eu cartea-obiect, să o cîntăresc în mînă. Doar că obiectul e deocamdată la Iaşi, adică la vreo mie kilometri de mine. Vine, vine…
Later update: Cristi Pătrăşconiu şi Costi Rogozanu au pus şi ei cîte un fragment din roman pe blogurile lor. Unul cu o parte de road movie (de fapt fiction) autohton, celălalt cu o bucată din epilogul moldovenesc. Mulţumesc, Cristi, mulţumesc, Costi!
A trecut o zi importantă
A trecut o zi importantă pentru mine şi eu am uitat să o pomenesc.
11 martie 2010.
Anul ăsta, pe 11 martie, numărul zilelor pe care le-am trăit în perioada comunistă a devenit egal cu numărul zilelor trăite după căderea comunismului. De atunci încoace talgerul balanţei a înclinat definitiv înspre viaţa în libertate. Aşa cum o fi ea, cu toate păcatele ei, e totuşi libertate. N-am uitat şi nu uit cum era odinioară.
Ştiu, calculul ăsta pare un joc nesemnificativ, dar nu pot să nu mă gîndesc că o mulţime de oameni şi-au trăit aproape toată viaţa în comunism. Unora le-a otrăvit sîngele şi mintea, iar apoi bieţilor oameni le-a venit greu să se adapteze.
Am avut noroc. Nu întru totul. Aş fi preferat ca anii trăiţi în comunism să fie mai puţini. Partea de bine din răul de atunci e că ştiu despre ce e vorba în propoziţie cînd cîte vreun stupid vorbeşte despre egalitarism şi societatea fără clase sau fără exploatare.
Ce se alege de securişti
La postarea anterioară Misu mă întreba ce m-am întrebat şi eu: oare cum s-au descurcat după revoluţia din 1989 oameni care şi-au cîştigat pîinea speriind soldaţi de 18-19 ani cu anchete şi cu batalionul disciplinar? Sigur, după miile de texte citite despre reconvertirea Securităţii în SRI şi a poliţiei politice în organ democratic, răspunsul pe care îmi vine să-l dau e că s-au descurcat foarte bine.
Am încercat totuşi o investigaţie mediocră, pe bază de Google, folosindu-mă de numele de ofiţeri care apăreau în dosarul meu. Şi am găsit ceva – dar nu mare lucru.
Un personaj care are acelaşi nume cu locotenentul-major de Contrainformaţii de la unitatea unde am făcut armata este doctor în ştiinţe strategice sau ceva de genul ăsta. Şi-a făcut un doctorat pe tema managementului operaţional al Forţelor Aeriene. E citat prin tot felul de studii ale colegiilor şi universităţilor de apărare. Şi da, ar putea să fie acelaşi om, fiindcă (n-am spus asta în postarea anterioară) eu am făcut armata într-o unitate de radiolocaţie de lîngă Bucureşti, unitate care ţinea de Forţele Aeriene.
Dacă e el, pare să fi avut un destin frumos. Eu nu am aflat decît că, printre alte activităţi cărturăresco-militare, a scris un studiu despre sprijinul logistic în Forţele Aeriene şi despre managementul operaţional pentru Forţele Aeriene în condiţiile aderării României la NATO. NATO, de ce nu?
Un al doilea nume, cel al şefului său, căruia îi raporta acţiunile întreprinse, coincide cu al unui fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii. După revoluţie a devenit colonel şi şef al serviciului Forţe Aeriene din cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei. Ar putea fi acelaşi? Căci sînt tot Forţe Aeriene, bag eu de seamă…
Dacă ar fi aşa, pot fi mîndru (n-o luaţi chiar aşa cum o zic) 
. Am fost urmărit de un doctor în ştiinţe strategice care elaborează strategii pentru România din NATO şi de un şef de direcţie a Securităţii comuniste. Dacă ignor factorul timp, aş zice că şi Pactul Nord-Atlantic, şi Tratatul de la Varşovia stăteau cu ochii lor ofiţereşti pe mine. Şi pe încă cinci puşti necăjiţi din mizeria optzecismului comunist. Aşa se cîştigă marile victorii – în bătălii mici! 
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]