Arhive
Gabriela Adameşteanu la Timişoara
…adică un eveniment literar de anvergură, cu o carte şi invitaţi pe măsură. O să vedeţi.
Arhive
De ce preţuiesc opiniile cititorilor
Dintotdeauna m-au interesat în cel mai înalt grad părerile celor care îmi citesc cărţile, a cititorilor aşa-zis “obişnuiţi”. Nu aş putea spune dacă mai mult sau mai puţin decît opiniile criticilor literari – mai corect ar fi să spun “altfel” -, dar m-au interesat şi m-au stîrnit mereu. Internetul, invenţia asta mare, m-a ajutat mult – fiindcă, fără el, cum aş fi putut descoperi păreri spuse în grupuri de discuţii despre care nici n-aveam cum să aflu altfel? Cum aş fi putut comunica direct cu oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată personal (şi nici n-aş fi avut cum, resursele fizice ale fiecăruia fiind, inevitabil, limitate)?
Mai recent, m-au bucurat laudele aduse romanului Noapte bună, copii!. Am citit cu sufletul la gură polemicile declanşate de Adio, adio, patria mea… sau de cîte un text din Românii e deştepţi. Am tresărit cînd una din propunerile mele legate de ortografia limbii române a fost luată în discuţie de Wikipedia. Şi aşa mai departe…
Cînd am pus pe coperta a IV-a a unei cărţi de-ale mele, Numele mierlei – cincizeci de clipuri vesele şi triste, în locul clasicelor citate din cronici literare, un grup de comentarii ale unor cititori, n-am făcut-o din teribilism. A fost un fel de manifest personal, o declaraţie de interes: îmi pasă în cel mai înalt grad de părerile celor care citesc nu ca profesionişti, în cadrul unei profesii asumate, ci de plăcere.
Dar de ce?
Nu din cauză că nu m-ar interesa criticii literari. Opinia profesioniştilor e întotdeauna relevantă. Sigur, aş putea spune că domeniul criticii literare, ca orice ţine de lumea literară, poate fi influenţat de slăbiciunile şi orgoliile breslei – atît de numeroase şi atît de inevitabile! Că există afilieri şi antipatii personale sau, la un alt nivel, de grup. Că un critic apropiat Editurii Polirom va avea tendinţa să laude volumele apărute aici, iar un altul, apropiat altei edituri, va înclina să le critice (deşi, măcar că lucrez la Editura Polirom, n-am întîlnit critic care să fi lăudat permanent apariţiile de aici sau care să nu fi lăudat şi cărţile altor edituri). Că există o tendinţă localistă ce influenţează judecata critică: clujenii sînt ispitiţi să-şi supraliciteze autorii clujeni în dauna celor din alte părţi, timişorenii îşi laudă (că doar n-or să-şi critice!) scriitorii bănăţeni, ieşenii pe ieşeni ş.a.m.d. Paradoxal, tocmai “oraşul prăbuşirilor”, capitala, presupune un grad mai sporit de obiectivitate, graţie diversităţii sale – dar nici el nu exclude micile coterii literare. Şi-apoi mai sînt şi micile păcate omeneşti, printre care animozităţile existente între critici. Ceea ce unul laudă adversarul lui e înclinat să critice. Şi invers.
Dar nu e vorba de asta. Pînă la urmă, critica literară e o profesie care, ca orice profesie, poate fi făcută bine sau prost. În timp, lucrurile astea se văd. Şi-apoi un critic poate fi subiectiv şi cînd vrea să fie obiectiv, ca oricare cititor, aşa că poate aprecia o carte slabă fiindcă lui i-a transmis ceva sau poate critica o carte bună fiindcă nu i s-a potrivit.
Ceea ce eu nu pot să uit este că de fapt şi scriitorii, şi criticii se adresează cititorilor. Iar criticii sînt… uite, o să folosesc o comparaţie cu un domeniu diferit. Scriitorul produce ceva, un bun spiritual, la fel cum un muncitor la o fabrică de mănuşi produce un bun material. Criticii literari sînt un fel de controlori de calitate – CTC-ul -, cei care verifică produsul şi îi atestă sau contestă valoarea. Dar cei cărora le este destinată cartea – ca şi mănuşile – sînt cumpărătorii/cititorii. Ei sînt, pînă la urmă, cei care contează.
Mai mult, în România numărul celor care citesc cărţi este unul foarte mic. Ei reprezintă o elită spirituală. Sînt în general oameni educaţi, cu gusturi formate şi pentru care cultura de calitate reprezintă o nevoie spirituală. Astfel, judecata lui este una avizată. Un cititor de cărţi nu poate fi comparat cu un cititor de tabloid. Şi-atunci cum să nu te intereseze opiniile lui?
Sigur, lucrurile sînt mai complexe decît am spus eu aici. De exemplu, eu scriu gîndindu-mă la cititor, dar nu îmi adaptez niciodată scrisul la ceea ce mi-aş imagina că ar plăcea publicului larg. Ceea ce scriu trebuie să îmi placă şi mie, să nu strîmb din nas şi să zic “Ăsta-i cîrlig ieftin pentru cititor”. Fiindcă şi eu sînt, bănuiesc, cam acelaşi soi de cititor ca şi cei ce mă citesc pe mine. Cititorul, seamăn şi frate.
Arhive
Din cărţile mele
Am aflat cu bucurie că săptămîna aceasta o să intre la tipar un nou tiraj (adică o prelungire de tiraj) la Noapte bună, copii!. M-am gîndit o vreme dacă să dau sau nu şfară în ţară, iar scrisoarea/mesajul Silviei m-a încurajat s-o fac. Sună a laudă de sine, dar, la urma urmei, un blog de scriitor nu are şi rostul acesta? Fie că e sau nu e mărturisit – dar despre finalitatea blogului de scriitor o să scriu altădată, ca scriitorul.
Un alt motiv de bucurie e şi o antologie de proză internaţională coordonată de Philip O Ceallaigh, antologie intitulată Sharp Sticks, Driven Nails, care stă să apară în octombrie la Stinging Fly Press din Irlanda. Philip O Ceallaigh a selectat acolo, printre altele, povestirea mea Trucaje, din Numele mierlei, pe care tot el a şi tradus-o (foarte fain) în engleză.
Am pomenit de lucrurile acestea pentru că ele reprezintă de fapt cele mai consistente venituri ale unui autor: vorbele calde ale unui cititor autentic, căruia i-a plăcut ceva din ce-a scris, dovada faptului că scrierea lui nu e ignorată de public, ideea că istoriile povestite sau închipuite de el sînt transpuse în altă limbă (fascinant proces, traducerea propriei creaţii!).
Oare astfel de venituri imateriale le va putea impozita vreun guvern? Intră în calcul şi la pensie? Se plătesc şi asigurări de sănătate pentru ele? Sau şomaj – şomaj spiritual? (Îmi cer scuze că trivializez. Mă îmboldeşte un drăcuşor civic.)
Arhive
Casa de pariuri literare
Nu sînt dintre cei care n-ar putea trăi dacă literatura ar dispărea de pe lume. Dar în mod cert aş suferi şi m-aş simţi sărăcit – de-adevăratelea, nu ca atunci cînd îmi lipsesc banii sau ştiu eu ce model de maşină (adică maşina însăşi). Literatura ocupă o parte importantă din viaţa mea. Una din cele mai importante. De aceea sufăr cînd văd cît de puţină importanţă i se acordă la noi – şi ei, şi celorlalte arte înalte – şi cît de puţini cititori avem în comparaţie cu alte ţări. Mă amărăsc ori de cîte ori dispare o revistă de cultură sau o editură şi mă bucur cînd apare una.
Azi mă bucur. Chiar în condiţiile de acum, de criză şi prostie politică, există entuziaşti care îndrăznesc să înfiinţeze edituri noi, care promit lucruri frumoase. De una, cel puţin, am aflat acum. Îi zice Casa de Pariuri Literare, un nume ce mi-a plăcut mult. E sugestiv, jucăuş şi, în acelaşi timp, sugerează un program. Şi îl ştiu cel puţin pe unul dintre cei care au înfiinţat-o, aşa că am încredere.
La CDPL au apărut deocamdată două volume de poezie ale Norei Iuga, două reeditări. Spitalul manechinelor a fost publicată prima dată acum doisprezece ani, iar Dactilografa de noapte acum paisprezece ani. Ediţiile vechi nu mai sînt demult pe piaţă, iar Nora Iuga merită reeditată. Şi citită. Eu nu sînt un mare cititor de poezie, dar numai vedeţi:
“veţi spune bătrîna asta îi imită pe tineri/ bătrîna asta e mai ridicolă/ decît un papagal pe rotile/ de parcă ochii mei au uitat/ dactilografa de noapte/ şi domnii somnoroşi/ pătrunşi clandestin în garsonierele poeziei/ de parcă eu n-aş vedea break-ul umbrelor pe pereţi/ şi dialectele anglo-saxone/ muşcîndu-mi memoria”
Un început frumos. Şi, cum spuneam, o editură nouă e o bucurie. Dacă vreţi, luaţi-o şi ca pe un semn bun.
Arhive
Două urme în “Courrier International”
M-am întors din concediu abia de două zile, iar de revenit mi-am revenit abia ieri… sau mai degrabă azi. Vacanţa – în Croaţia, ca de obicei, dar din două bucăţi: întîi în Stari Grad, pe insula Hvar, iar apoi în Split, superbul Spalatum. Atrunci cînd apuc, mai povestesc şi pun fotografii.
Deocamdată, în afară de obişnuita depresie post-concediu, am avut parte şi de o veste bună. Două texte de-ale mele, unul teoretic, despre SF, şi o povestire fantastică, Dar de Crăciun (Cadeau de Noël), au apărut în suplimentul de vară al săptămînalului parizian Courrier International. (Se pot citi pe internet – în franceză – doar contra cost, dar povestirea a apărut şi într-un număr mai vechi din revista timişoreană Paradox, care există în format electronic.) Textele au fost traduse bine de tot de Iulia Badea-Guéritée.
Trist e că deocamdată nu pricep nimic din ce se întîmplă în ţară. Am văzut şi citit tot felul de texte care vorbesc de beţişoare de urechi şi de nu’ş’ce frunză. De parcă românii ar vrea să rescrie Vechiul Testament, pornind de la Adam, Eva şi Grădina Raiului. Dar, desigur, n-or s-o facă.
Arhive
Omul care aduce cartea mea
Zilele trecute, la Omul care aduce cartea, criticul Dan C. Mihăilescu a vorbit despre Noapte bună, copii!
Mi-a plăcut, cum de nu! Cu o asemenea prezentare, şi eu m-aş fi repezit să cumpăr cartea dacă n-aş fi citit-o deja 
. Conţine spoilere, da, dar şi cîteva teasere solide.
Bine, n-aş fi pomenit despre asta (sau poate că da?) dacă nu mi-aş fi amintit de o istorioară măruntă de pe vremea cînd făceam emisiunea “Convorbiri literare” la Radio Iaşi – adică în Iaşi. Trebuie să fi fost prin 1999 sau 2000.
Tocmai îl intervievasem pe Dan C. Mihăilescu (cred că la un colocviu “G. Călinescu”, la Oneşti) şi eram în studioul radioului. Mă apucasem să editez banda, ca să folosesc interviul în emisiune. Am ascultat un pic, am derulat banda şi m-am lansat într-o discuţie cu şefa mea şi cu încă un coleg. Cum eu eram mai tînăr, cu doar vreun an sau doi de experienţă, voiam să cer şi părerea unora mai pricepuţi.
Care era problema? Mă întrebam – sau îi întrebam – dacă ar trebui sau nu să scot acele “bîlbe” audio ale lui Dan C. Mihăilescu. Opinia mea e, oricum, că nu sînt tocmai bîlbe în sensul strict al cuvîntului, ci un fel de “ezitări fertile”, căci individualizează şi, într-un fel ciudat, dau farmec discursului acestuia. Dar, de dragul perfecţiunii, la radio le puteam scoate, desigur.
Pe vremea aceea nu aveam reportofoane digitale. Înregistram interviul cu un reportofon cu casetă, apoi acesta era transpus (copiat) pe o bandă specială, ce seamănă cu cea de magnetofon, doar că e mai groasă şi se înregistrează pe o singură parte. Banda aceea groasă se “fonoteca”, adică bucăţile inutile, bîlbele sau pauzele se tăiau cu o foarfecă banală (dar bine ascuţită), iar banda se lipea pe partea inactivă, astfel încît dintr-un interviu de zece minute, plin de “ăăăă…” şi “hm, să vedeţi, hm-hm” ieşea unul de cinci minute în care omul părea că a vorbit ca şi cum ar fi citit de pe hîrtie. Înregistrarea era făcută la o asemenea turaţie, încît de pe bandă se puteau scoate cu foarfeca inclusiv foneme, sunete, ba chiar jumătăţi de sunete din mijlocul cuvîntului. (Printre altele, eu m-am folosit de aparatul respectiv ca să derulez banda invers şi să transcriu exact nişte fraze din “limba întoarsă” a unui personaj din romanul meu fantasy Fairia.)
Ei, asta mi-a amintit mie emisiunea despre care am pomenit. Deznodămîntul e, cred, previzibil: nu am atentat la nici una din pauzele trade mark ale criticului, care îi individualizează discursul oral. Şi a fost bine. Dar mă gîndesc cîteodată ce interesant ar fi fost dacă aş fi transformat interviul într-unul cu replici perfecte, fără pauze şi ezitări. Oare l-ar mai fi recunoscut ascultătorii pe fermecătorul critic?
Arhive
Kikinda Short Story Festival
Aici ar trebui să citesc: în 1 iulie la Kikinda, în 2 iulie la Beograd. Din Numele mierlei.
Sper să ajung pînă acolo. Şi să nu mă prindă potopul în Serbia. Cu încălzirea asta globală, cred că o să-mi iau cu mine şuba şi izmenele.
Mi-ar plăcea să ajung la Beograd – n-am fost niciodată. Nici măcar aşa.
Arhive
Tabieturi de scriitor: locul scrisului
(Încep cu o paranteză: verific şi eu aproape zilnic căutările care au adus oamenii aici, pe site. Mă bucur cînd văd că multă lume caută direct numele meu şi mai mult cînd văd ce numeroase sînt căutările pentru Noapte bună, copii! În ultima vreme însă romanul are un concurent tot mai serios: căutările pe “vacanţă Croaţia”, “vacanţă Hvar”, “insula Hvar” etc. Poftim! Dacă merge tot aşa, mă gîndesc că vara ar fi mai bine să-mi transform site-ul într-unul turistic, specializat pe bucăţelele de Croaţia pe care le ştiu. Dar asta începe să semene a idee de afaceri…)
Revin şi continui cu tabieturile de scriitor, pe care descopăr că, atunci cînd am timp, le descriu cu plăcere.
Aşa cum spuneam că există un timp al scrisului (adică noaptea, ca acum), eu, personal, am şi
locul scrisului.
Sigur, texte scurte sau schiţe şi idei de texte pot nota oriunde: pe tren, pe autobuz, la o cafea… Dar pentru ca să scriu aşezat, să elaborez şi imaginez o poveste coerentă, am nevoie neapărat de locul meu, unul anume, în care noaptea pot să fiu singur şi izolat de lume, indiferent de ce se întîmplă în apartament. Locul acela e bucătăria. Bănuiesc că mi se trage tot de pe vremea cînd stăteam la cantonul CFR despre care povesteam în postarea despre timpul scrisului. În dormitor nu se putea, fiindcă acolo dormea mama (dacă nu era la serviciu) şi, oricum, acolo nu se putea fuma. În schimb în bucătărie puteam să fumez, îmi făceam cafea, mai şi mîncam dacă îmi era foame…
De fapt bucătăria unei case e un univers independent, un fel de casă autonomă în casa propriu-zisă. Poate de aceea îmi place aşa de mult. Stau acolo, scriu la masa de lemn, iar alături am aragazul pe care fierbe cafeaua. Dacă îmi e frig, las ochiurile de la aragaz aprinse. Dacă vreau să mănînc ceva, mă întind spre frigider sau bufet. Golesc (adică goleam – cînd fumam) scrumiera, ca s-o pot umple iar. Mă întind spre ibricul de ceai. Sau iar spre cel de cafea. Încălzesc cafeaua răcită. Şi scriu. Şi scriu. Şi nu mă deranjează nimeni. Fiindcă, spre deosebire de dormitor, sufragerie ori baie, în bucătărie nimeni n-are treabă noaptea. Doar scriitorul.
Pînă acum am avut şase sau şapte astfel de “birouri de scriitor”, adică şase sau şapte bucătării în care am scris. În unele m-am simţit mai bine, în altele mai rău – şi am impresia că şi rezultatul, produsul, a depins de ospitalitatea bucătăriei. Bucătăria de acum, de la apartamentul nostru din Timişoara, e cea mai primitoare dintre toate (poate cu excepţia bucătăriei originare, cea de la cantonul CFR 37 Grădinari). Sigur, asta şi fiindcă e în sfîrşit acasă.
Din bucătăriile apartamentelor în care am stat în chirie, cea mai plăcută a fost tot una din Timişoara, de pe strada Luceafărul. Asta în ciuda fatului că stăteam pe un scaun şchiop, care se prăbuşea cu tot cu mine la cea mai mică mişcare nepotrivită – dar am învăţat repede cum să stau şi în scurt timp o făceam deja inconştient. Şi în ciuda faptului că acolo aveam un frigider vechi, rotunjit, burduhănos şi cu mîner cu arc, frigider care se închidea printr-o mişcare triplă, adică trei mişcări compuse: împingeai maneta cu mîna, apăsai concomitent partea de sus a uşii cu umărul şi pocneai – tot concomitent – partea de dedesubt a uşii cu piciorul, ca să intre în cadru. Dar a fost plăcut. Acolo am scris prin 1995 nuvela care a stat la baza romanului dezvoltat în 2000 şi apărut în 2004: Fairia – o lume îndepărtată.
Biroul meu de lucru de-acum arată cum se vede mai jos. Adică arăta acum vreo trei ani, pe vremea cînd începusem să scriu Noapte bună, copii!:
Zic “arăta” fiindcă între timp, din motive medicale, m-am lăsat de fumat. Am început romanul ca fumător şi l-am terminat ca nefumător. Dar am rămas consumator de nicotină: am o ţigară electronică şi mă ajut de ea. Doar că de-acum pachetul de Marlboro, cel de Pall Mall şi scrumiera nu mai apar în peisaj. Bricheta da, fiindcă o folosesc ca să aprind ochiurile de la aragaz şi să încălzesc cafeaua din ibric. Stiloul, foile, cerneala au rămas.
Dar despre obiectele scrisului sper să apuc să tastez altădată.
Arhive
Am fost la Bookfest
Cum să nu scriu despre asta? O zi de Bookfest – sîmbătă, 12 iunie, cu lansări şi discursuri, cu zeci de întîlniri şi numeroase pupături, unele plăcute (pe obraji parfumaţi de doamne şi domnişoare), altele doar prieteneşti (eu, ca la evenimente, mă bărbierisem relativ recent). O zi plăcută,dar care, de dimineaţă pînă spre seară m-a făcut să trepidez, să-mi sporesc turaţia motorului intern şi, în fine, pe la 11 noaptea, să adorm buştean, cu usturime în ochi, cu inima bubuindu-mi şi cu braţele şi picioarele dureroase, de parcă aş fi venit de la o sală de bodybuilding (unde nu merg niciodată).
În rezumat:
Alina, după ce a vorbit la lansarea romanului Scotch al Ioanei Bradea, cu Ioana, Claudia Fitcoschi şi criticul Ion Bogdan Lefter (de la dreapta la stînga, ladies first).
Apoi:
Ora 13.30: la lansarea romanului lui Cormac McCarthy Nu există ţară pentru bătrîni, cu Alexandra Olivotto, Bogdan Stănescu şi Costi Rogozanu.
Mai pe la ora 2 (14.00) eram la lansarea unei serii de cărţi de la Millennium Press, printre care aia pe care o ţin în mînă şi se cheamă Povestiri fantastice. E de Michael Haulică, e foarte mişto şi i-am scris prefaţa. Din păcate, n-am poze cu mine cu gura deschisă (şi vorbind).
În fine:
ora 15.30: lansarea romanului Noapte bună, copii! Încadrat de Costi Rogozanu şi Bogdan-Alexandru Stănescu.
Mai am vreo sută de fotografii, dar nu-s mult diferite. Am mai vorbit la lansarea unei cărţi care mi-a plăcut: Patru femei, patru poveşti, a Aurorei Liiceanu (cu un text scris de Antoaneta Taneva-Nandriş). Şi am discutat, cum ziceam, cu zeci de oameni, prietenii pe care îi întîlnesc o dată sau de două ori pe an. Cred că de-aia şi obosesc aşa: încerc să vorbesc cu fiecare într-o jumătate de oră cît aş fi vorbit dacă ne-am fi îtnîlnit măcar săptămînal.
Aşa. Am bifat momentul. Ce-ar mai fi de zis? Cea mai plăcută amintire: că s-au vîndut toate exemplarele din Noapte bună, copii! aduse la tîrg. Cea mai urîtă amintire: drumul cu trenul, duminică după-amiaza/noaptea, pînă la Timişoara. Cu un sistem de aer condiţionat leneş sau sadic, cu o întîrziere de o oră şi cu scaunele alea înguste de InterCity, făcute parcă pentru pitici cu picioare scurte. Cele cîteva vînătăi pe ţurloaie îmi vor mai aminti o vreme de înţeleapta investiţie a CFR-ului.
Arhive
Poveşti, destăinuiri…
O să continui (cred) săptămîna viitoare cu poveştile despre bucătăria scrisului. Adică, în cazul meu, chiar despre bucătărie.
În compensaţie,pun aici linkuri la două interviuri pe care le-am dat Alinei Purcaru pentru revista Corso şi Oanei Olariu pentru Opinia veche din Iaşi. E mai uşor cu linkul decît cu scrisul. De altfel, au ieşit două interviuri interesante Întrebările m-au făcut să povestesc lucruri pe care nu cred să le mai fi spus altădată. De unele abia ce mi-am amintit atunci, pus în faţa întrebării.
Sîmbătă ar trebui să fiu la tîrg, la Bookfest, adică în Bucureşti. Sper să ajung. Căci, printre altele, trebuie să particip la lansarea propriei mele cărţi. Ar fi nepoliticos să lipsesc.
M-am simţit măgulit cînd am văzut pe site-ul editurii că, după o lună, romanul apare ca fiind epuizat. Sigur, ştiu că asta nu înseamnă că s-a vîndut tot tirajul, ci doar că librăriile au cerut suficient de multe exemplare ca să goleacă depozitul de la Iaşi. Dar tot m-am simţit :rainbow: :sun: :musicnote: Au şi scriitorii nişte orgolii… să ferească Dumnezeu pe cineva să se încurce cu unul!
Cautare
Pagină oficială facebook
facebook.com/radupavelgheoBio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiţă). Scriitor. Român din România, bănăţean din Banat şi, în esenţă, ticvăneanţ(-mic) şi cetăţean universal. [Continuare]
Comentarii recente
{ @A Reader: Întru totul de acord. Dar mă tem că o să supăraţi pe cineva de prin blogosfere
} – { Domnule, chiar m-ai facut sa rad. Dumneata nu esti interesat sa afli adevarul, ce aiureli , ce dacism, ce Savescu etc. Dumneata esti interesat doar... } –
{ Intr-adevar se stiu atat de putine despre daci, dar chiar alea putine sunt suficiente ca sa infirme teoria asta: 1. Dacii erau blonzi cu ochi... } –