Despre „Disco Titanic”, pe Digi 24

Mi-a dat de veste un prieten că „Disco Titanic” a fost prezentat de Radu Paraschivescu la emisiunea „Dă-te la o carte” de pe Digi 24 (pentru că televizorul meu primitiv nu prinde Digi).
Radu Paraschivescu, care a vorbit şi la lansarea romanului, la Gaudeamus.
Radu Paraschivescu, scriitorul foarte-foarte profesionist, care se pricepe la arta asta păcătoasă.
Aşa că de ce nu m-aş bucura, pînă nu trece vremea mea?

 

Despre Mircea Iorgulescu

Cineva m-a întrebat dacă editura nu a exagerat cumva cu cele două citate de pe coperta a patra din Disco Titanic. Mai ales cu cel foarte elogios, dar aşa, mai old style, al lui Mircea Iorgulescu: „Un scriitor strălucit, ce va marca o epocă”.

Editura nu. Eu le-am ales pe amîndouă. Şi aş putea să zic că da, citatul din Mircea Iorgulescu e destinat să atragă atenţia şi prin sentenţiozitate, şi prin autoritatea criticului. Aş putea zice şi că frazele călinesciene sînt bine mersi, sînt sarea, piperul şi uleiul orelor de literatură română – şi circulă foarte bine şi la facultăţile de Litere.

Numai că nu e aşa (decît, poate, într-o mică măsură). În spatele acelui citat e o întreagă istorie personală şi l-am reluat mai degrabă ca pe un omagiu adus lui Mircea Iorgulescu, căruia îi voi rămîne veşnic îndatorat ca scriitor.

Citatul respectiv e preluat de fapt dintr-o cronică apărută acum 13 ani, una din primele cronici la Adio, adio, patria mea… Pe atunci, la începuturile internetului în România, validarea unui scriitor se făcea în mod tradiţional, în recenziile din revistele literare, iar Iorgulescu era într-adevăr un nume cu greutate, care avea reputaţia că „rade” tot ce nu i se pare valoros, indiferent de prestigiul autorului. Eu eram un cvasi-necunoscut. Cred că apăruseră vreo două recenzii călduţe la carte, aşa, ca pentru debutanţi (că aşa se obişnuia, am un ghid ironic, dar nu neapărat fals, pentru întocmirea cronicilor în Românii e deştepţi).

Apoi am fost avertizat că nemilosul Iorgulescu urmează să scrie despre Adio, adio… „Acum să te vedem!” mi-au zis cunoscuţii. Şi apoi cronica lui elogioasă – fără rezerve – m-a validat, practic, în lumea literară. Cunosc destui oameni care nici n-ar fi citit cartea dacă n-ar fi fost cronica lui Iorgulescu, care pe atunci era un reper.

Apoi a urmat boala lui, acuzaţia că ar fi fost colaborator al Securităţii, decizia care stabilea că fusese într-adevăr informator şi moartea lui, la Paris. Am apucat să-l întîlnesc o dată, am corespondat mai mult şi i-am rămas recunoscător: acea unică recenzie, în care el miza pe un (aproape) debutant, a contat enorm pentru mine ca scriitor.

N-a apucat să citească Disco Titanic. Cred că nici Noapte bună, copii!, deşi i-am trimis cartea. Era deja grav bolnav şi a murit în 2011, iar în 2014, mi se pare, s-a stabilit că decizia anterioară a CNSAS fusese o greşeală şi că de fapt Iorgulescu nu fusese informator al Securităţii, în ciuda îndîrjirii unora împotriva lui. Prea tîrziu.

Citatul acela e mai mult pentru el. In memoriam. Să-mi amintească faptul că acerbul critic Mircea Iorgulescu a crezut într-un scriitor oarecare. Şi să sper că a avut dreptate.

DEX-ul şi sexul – acum într-o nouă prezentare

Din motive obiective, apuc tot mai rar să scriu pe blog. Tot mai rar.

Măcar să amintesc că recent, adică acum vreo săptămînă, a apărut la Editura Polirom ediţia a doua din DEX-ul şi sexul, ediţie revizuită şi binişor adăugită, cum i-am zis. Asta fiindcă am obiceiul ca la fiecare reeditare să-mi revizuiesc cărţile atît cît mi se pare necesar. Aşa am făcut de fiecare dată şi cu Adio, adio patria mea…, şi cu Românii e deştepţi, şi cu Fairia – o lume îndepărtată şi cam întotdeauna. Uneori textul se scurtează, devine mai concis (de obicei proza), alteori se lungeşte, din alte motive şi cu alte justificări.

Ediţia nouă din DEX-ul şi sexul are, dincolo de revizuiri, vreo sută de pagini suplimentare. Ştiu că e mult, dar la un volum de eseuri pe teme favorite (DEX-ul, sexul, plexul) e uşor să adaugi: în timp şi cu vîrsta :-), îţi vin idei noi. Şi descoperi lucruri noi – ediţia tipărită a Pisicii în cizme, de exemplu (cunoscătorii ştiu…).

Şi-apoi de la ediţia anterioară au trecut unsprezece ani.

coperta1

Alte întrebări, alte răspunsuri

Săptămîna trecută m-a invitat să-i răspund la nişte întrebări – foarte fain legate unele de altele – Ştefan Ene (Jovi) pentru site-ul filme-carti.ro (adică aici).

A ieşit un interviu dintre cele pe care o să le ţin minte. M-am străduit să fiu şi sincer, şi limpede, ceea ce uneori nu-i aşa de uşor, dar pînă la urmă am povestit destule despre Fairia şi multe despre scris. Poate că uneori am fost prea pesimist:

Şi nu ştiu ce s-ar putea face. Probabil că nu mare lucru. Adică s-ar putea face multe, dar ar fi nevoie de o schimbare radicală în educaţie, în mentalitate, în societate. Genul de lucruri pe care tot spunem că vrem să le schimbăm, dar nu o facem niciodată. Iar la noi, cînd trebuie să se schimbe prea multe, de obicei nu se schimbă nimic.

Dar, cum ziceam, am fost sincer. Şi-mi plac întrebările care mă pun pe gînduri.

Un interviu pe libris.ro

Cei de la Libris (libris.ro) mi-au făcut plăcerea să mă declare autorul lunii februarie – ocazie cu care au pus în vînzare un set de volume de-ale mele cu autograf. Cum sînt eu însumi colecţionar de autografe (ale scriitorilor), ideea mi-a plăcut. E o formă de personalizare a produsului de serie care m-a atras de cînd eram adolescent.

Cu ocazia asta, Loredana Tudor mi-a propus şi un interviu care, zic eu, a ieşit tare bine:

„Tot mai bine e să fii scriitor…” Decît altceva, evident. Decît ceva la care nu mă prea pricepeam.

FILIT Iaşi şi gîndacul politic

Acum doi ani şi jumătate am fost la Iaşi, la prima ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere. A fost primul festival de anvergură internaţională pe care l-am văzut în România şi primul în care m-am simţit, ca scriitor român, în acelaşi timp acasă şi integrat în pulsaţia globală a literaturii. E o senzaţie pe care am regăsit-o şi în declaraţiile altor scriitori şi traducători, fie ei români sau străini.

Gîndit şi organizat de scriitori pentru scriitori (şi traducători), FILIT a reuşit un lucru extraordinar: a pus România pe harta marilor festivaluri literare europene (cel puţin europene). FILIT a devenit rapid, după doar două ediţii, echivalentul literar al TIFF-ului clujean sau al Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. N-are rost să fac bilanţul festivalului; e de ajuns să amintesc că a strîns zeci de mii de participanţi, pasionaţi de literatură veniţi să cunoască şi să asculte scriitori contemporani, că a provocat o emulaţie extraordinară, a declanşat o adevărată euforie a volutariatului printre tinerii din Iaşi şi a adus acolo autori de top ai literaturii universale.

Dar, aşa cum se întîmplă cu orice lucru bun care se face în România, FILIT e în pericol să dispară. Asta pentru că, aşa cum se întîmplă cu mai toate lucrurile bune făcute aici, a intervenit încă o dată elementul politic sau, cu un termen mai potrivit, gîndacul politic. Tehnica e similară cu cea care a dus la dezintregrarea mecanismului de promovare a culturii române elaborat de Institutul Cultural Român din perioada directoratului lui Horia-Roman Patapievici: dacă nu poate fi aservit politicii de partid (indiferent de partid), orice lucru bun trebuie distrus. Mai întîi prin atacuri mizerabile în presă, cu insinuări şi acuze slinoase, apoi prin intervenţii publice făţişe şi prin presiuni politice tăinuite, ca să înţeleagă toată lumea că gîndacul politic nu agreează FILIT-ul.  Gîndacul politic vrea să controleze totul şi să îi îngroape pe toţi în mica lui grămadă de bălegar cu nume de partid.

Gîndacul politic vorbeşte mereu de interesul naţional, de identitatea naţională şi de măreaţa noastră cultură, dar el distruge tot ce înseamnă cultură vie. Ieri ICR-ul, azi FILIT-ul, mîine orice altceva.

FILIT este o manifestare a culturii literare vii, făcută cu entuziasm şi – ştiu asta bine – cu profesionalism. E un festival gîndit în plan global, foarte diferit de sutele de manifestări locale de tipul festivalului cireşei pietroase de la Întortochetura, unde primarul joacă hora cu senatorul şi deputatul şi îşi aranjează cu toţii carierele politice. FILIT e ceva ce gîndacul politic nu înţelege şi, în logica lui de coleopteră de partid, simte că trebuie să îl distrugă sau măcar să îl mînjească. Iar dacă reuşeşte şi de data asta, zău că ne merităm soarta.

 

 

Interviu de top personal

Zilele trecute am avut un dialog pe mail cu Cristi Pătrășconiu, din care a ieșit – zic eu – un interviu de top în revista LaPunkt:

http://www.lapunkt.ro

Evident că sînt subiectiv, dar l-am recitit și mi se pare unul dintre cele mai bune pe care le-am dat vreodată. Iar cît a durat dialogul, mi-am dat seama din nou că în astfel de cazuri e, poate, mai important cel care concepe interviul și știe să o facă. Ca la o anchetă (pușchea pe tastatură): anchetatorul e bun dacă știe ce să smulgă de la suspect. Și în cazul de față suspectul s-a și complăcut.

Românii e deștepți la ProTV

Despre ediția revizuită (și, cred, definitivă) la Românii e deștepți a vorbit azi-dimineață, la ProTV, foarte fain – și măgulitor – omul care aduce cartea, Dan C. Mihăilescu:

http://stirileprotv.ro/stiri/omul-care-aduce-cartea/un-scriitor-celebru-sustine-ca-romanii-e-destepti-de-ce-ne-indeamna-sa-nu-ne-mai-plangem-de-manele.html

Am comis o impietate

Se pare că am comis o impietate, chiar dacă fără s-o ştiu. Cel puţin aşa par să creadă nişte clujeni care promovează Clujul pentru titlul de capitală culturală europeană.

Povestea e expusă pe larg în Dilema veche. Pe scurt, unui scriitor tînăr şi bun, Mihai Mateiu, care e şi un animator cultural recunoscut, i s-a propus să selecteze un set de citate din autori români, pe care ulterior o fundaţie să le popularizeze prin mijloacele de transport clujene. Mihai Mateiu a ales citatele, după care responsabilii proiectului au respins un set de fragmenţele. Printre ele, şi pe al meu, din motive nu tocmai estetice – mi se pare. Dar ce ştiu eu ce e în mintea unor funcţionari?

Fragmentul selectat de Mihai din scrierile mele era un scurt dialog dintr-o povestire din Numele mierlei, „Îngerul la telefon”:

„Moderatorul emisiunii îl privi grav pe invitatul său şi întrebă:

– Şi de cîte ori aţi fost… ăăă, contactat de îngerul Domnului?

– Cam… să zic aşa, de două ori, de trei ori pe săptămînă. De obicei miercurea şi duminica. Cîteodată şi în zilele de vineri, dar mai rar, spuse bătrînul din faţa lui.”

O impietate. Oamenii ăia, factori decizionali (ţară, ţară, vrem factori decizionali!), au decis că rîndurile astea sînt „o impietate”. Şi eu încă am avut noroc. Filip Florian a fost considerat „lubric”. Filip, lubric! Da. Lavinia Branişte e „stresantă pentru omul de rînd”, orice o fi însemnînd asta. Augustin Cupşa, „morbid”. Matei Florian a fost respins pentru că a scris „ţoale” şi „ţîfnă”.

Mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă Mihai Mateiu ar fi selectat un fragment din Soldaţii lui Adi Schiop. Oh, oroare, şoc şi groază ardelenească! Şi, gîndindu-mă la asta, la ce înseamnă Europa contemporană, îmi vine să zic că, dacă va deveni capitală europeană, Clujul va fi una a Europei secolului al XVII-lea sau, hai, al XVIII-lea, dar cu siguranţă înainte de Iluminism.

Oricum, eu scap uşor: cu impietatea cred că tot mai pot ajunge în rai. Numai să mă pocăiesc puţin – aşa, ca europeanul cultural. Dar lubricul de Filip şi morbidul de Augustin Cupşa zău că nu mai au nici o şansă.

Şi nu, nu mă doare că am fost de-europenizat de nişte oameni deştepţi şi responsabili din Cluj. Mă îngrozeşte doar retardarea care ameninţă iar o cultură fragilă, aflată mereu sub presiunea semidoctismului şi a ţîfnei (na, c-am comis-o şi pe asta!).

Later update: Între timp am aflat (adică mi-a atras atenţia Alina) că Adi Schiop era şi el pe lista aceea. Păi, ce-ar zice Europa civilizată dacă viitoarea capitală a culturii vine cu cu poveşti din astea cu gay, ţigani din Ferentari, droguri şi sărăcie? Ce-ar crede despre noi, cei care am stat să apărăm porţile creştinătăţii?