Oricum, subiectul mă interesează – şi ca scriitor, şi ca traducător. Aşa că, luînd-o pe urmele lui Eco (A spune cam acelaşi lucru), m-am distrat odată cu un text de-al meu din Românii e deştepţi, care apăruse în maghiară. E vorba de Noi toţi, bunii români. Am luat traducerea maghiară şi am încercat o traducere automată care, logic, ar fi trebuit să restaureze varianta românească a textului. Adică eseul Care sînt bune români.

Luaţi de vedeţi:

Dar, ori de cîte ori copilărie emlékvilágába scăpat de picioare, în lumina soarelui fierbinte, cînd evenimente nu au fost de pînă la axa de timp, dar se depune pe ele, doar pentru a scoate un sertar, şi două pentru a distruge etnofilozófiai bizonyosságaimat magice. Uită de macră, fior mici ţiganilor şi nevinovate care hancúroztunk initiala a unei păşuni? Mi-ar fi, nu spiritual mai sărace Bodnar colegii de clasă IMI, fără de care pre-adolescenta álomképeimet au fost împărţiţi? O copilărie pur naţionale în cazul în care am pus rezi matusa, ursuz şi femeia Haggard vechi, care i-am admirat intransigenţa, germană sau nepot, germani, care, probabil, a fost cel mai bun muzician în banda de sat, ratat-o, “care cracare deschide tuburile trompeta”? Rozika sau destul de, cu care a dansat un dans lent strînsă ghemuit împreună înainte de invazie?

Aşadar, “strîns ghemuit împreună înainte de invazie”. Invazie care în original era “spectrul stagiului militar”.

Mai e de lucru cu programele astea. Nu zic că n-or să se facă. Dar, vorba lui Google Translate, there’s more far and wide (mai e mult pînă departe). Sau, altfel spus, may have to pass more water on the Danube.

(Remarc, de altfel, chitara galbenă cu care Prince aţinteşte înaltul. Exact ca o săgeată liberală adevărată!)

M-am bucurat din multe motive şi în multe feluri. În primul rînd pentru autoare. Bănuiesc că tema a atras în primul rînd atenţia, dar cei care vor citi cartea vor descoperi nişte texte de impact – şi emoţional, şi literar, şi social. Cum vreţi.

În al doilea rînd m-am bucurat fiindcă apare în Italia, unul din bastioanele comunismului vest-european de extracţie intelectuală. E genul de bucurie pe care am simţit-o cînd mi-a fost tradus în Slovenia şi Bosnia, iar apoi a apărut şi în Vojvodina, eseul Bila jednom jedna zemlja (A fost odată o ţară) din Românii e deştepţi – fiindcă era un text despre războiul din fosta Iugoslavie, văzut din partea asta a graniţei, şi a putut fi citit tocmai de cei din fosta Iugoslavie. Iar unora le-a plăcut.

Cam aşa stau lucrurile şi cu italienii. Poate că sună neserios, dar vreau să aibă posibilitatea să afle cum a fost comunismul adevărat, adică ăla pentru care militează intelectualii stîngişti italieni. Nu-mi fac iluzii: sînt destul de vîrstnic ca să ştiu că nu schimbi niciodată convingerile fanaticilor. Dar poţi deschide măcar mintea celor nelămuriţi. Îi poţi informa pe cei dornici să afle cu adevărat cu ce se mănîncă acest comunism autentic (care pînă la urmă nu se mai mănîncă deloc, cu nimic, fiindcă nu se mai găseşte decît comunism, nu şi mîncare).

În al treilea rînd m-am bucurat pentru mine, într-un fel mai special. Mi-am amintit de perioada cînd am lucrat la el împreună cu Dan, de zilele cînd vorbeam cu autoarele despre texte şi apoi de cele cîteva lansări făcute împreună cu ele, la Bucureşti şi la Timişoara. Şi m-a apucat o bucurie blîndă şi caldă, îmbibată cu nostalgie. Altfel, dacă n-aş fi aflat de vestea traducerii, credeţi că aş mai fi avut timp să-mi amintesc de Tovarăşele de drum, cu atîtea treburi pe cap?

Apropo, cartea e aici, dar nu se mai găseşte. S-a epuizat. Dar dacă apare în italiană, nici o problemă: limba aia seamănă aşa de bine cu româna, de parcă ar avea aceeaşi origine.

Ştie cineva cum s-ar zice în italiană Tovarăşe de drum?

saliţîn şi salagale

Mă întreb dacă ştie cineva ce înseamnă exact. Erau două substanţe care se cumpărau de la magazin sau de la farmacie şi, din cîte îmi amintesc, una se folosea în anumite situaţii la prepararea unor mîncăruri sau a unor prăjituri, iar cealaltă la murături. Bănuiesc că saliţînul era pentru murături şi că are legătură cu acidul acetilsalicilic, dar nu bag mîna în foc.

Termenii sînt din subdialectul bănăţean, dar au intrat în el pe cale cultă. Poate dintr-o formă anume din maghiară sau din latină prin maghiară… nici asta nu ştiu, doar o bănuiesc.

Aşadar… saliţîn? Salagale?

Mai ales că la mine, cînd e vorba de scris, nici nu e singura.

Aşadar, acum, că am terminat, o să mai dureze vreo lună pînă cînd o să termin. Am reluat lectura cărţii scoase la imprimantă şi am început stilizarea,verificările, corecturile mărunte şi mai mari. Adică am terminat, dar de fapt n-am terminat. Am legat evenimentele şi personajele, poveştile se îmbină, textul curge, dar tot nu vreau să-mi scape nu ştiu ce derapaje temporale sau de acţiune, să văd că pun un personaj în Iaşi cînd el e deja în Oraviţa sau că se întîlneşte prin Bucureşti cu cineva care e de fapt într-un sat din Moldova.  Mai ales că m-am bazat mult pe rememorări, pe planuri temporale paralele şi pe ceva ce în naratologie se cheamă prolepse şi analepse.

Mai mişto e că am găsit salvat pe undeva un text de pe vechiul meu blog, unde comentam eu misterios, mai mult pentru mine, că am găsit un personaj. Postarea e asta:

Si bune, si rele

Avem un nou patriarh. Avem un nou presedinte al TVR. A venit toamna. E frumos. E frig. Am dat (gratie luciei-t) peste blogul lui Emil Brumaru – e pe blogroll. M-a prins o migrena. Am construit o schita de personaj cu care vreau sa fac ceva si nu stiu ce (probabil n-o sa fac nimic). Am auzit ca antologia despre bunici pe care o pregateste Marius Chivu e pe cale sa apara. Am un junghi intercostal. Am un junghi intercostal. Mi-e frig. Ma duc sa beau o cafea calda.

Miine e vineri.

Thursday, September 13, 2007 10:58:12 PM (E. Europe Daylight Time, UTC+03:00)

Aşadar, pe atunci nu scriam cu diacritice. Iar luciat încă mai scria pe blog…

Important e însă că văd cînd am descoperit un personaj care a ajuns să aibă un rol tare important. În toamna lui 2007. Aşa deci…

Mă mir şi eu. În viaţa mea n-am lucrat continuu la o carte trei ani. Abia acum. Nu zi de zi, dar sistematic. Şi tot de trei ani îi împui urechile bietei Alina cu ea şi o pun să citească fragmenţel după fragmenţel. Şi am mai obligat-o să păstreze şi ea marele secret – şi numai ea ştie cît de greu i-a fost, mai ales că între noi tot despre asta o întrebam.

Acum a scăpat, biata de ea – după ce mai citeşte o dată toată cartea.

Deocamdată voiam să anunţ că omul de zăpadă din postarea anterioară a dispărut demult (ba chiar decedase deja la ora popularizării lui), iar între timp azi, 9 ianuarie, în Timişoara a venit primăvara. Sau aşa li se pare ghioceilor. Şi unor copaci care dau să înmugurească.

Dar şi dacă se păcălesc, săracii…

Pe televiziunea maghiară Duna TV s-a transmis în direct de la un forum desfăşurat în Timişoara şi dedicat Revoluţiei Române din 1989, care a început acum douăzeci de ani, pe 15 decembrie 1989. Au fost aici Laszlo Tokes, Lech Walesa şi alţii… dar cred că ştiaţi de la TVR, de la Antene sau Realitatea TV, nu?

Acum ungurii de la Duna TV transmit un documentar excelent despre Securitatea română, cu interviuri în română şi maghiară, documentar realizat de TVR şi Magyar Adas. Îmi pare rău că nu ştiu maghiară.

Acum vă întreb: în afară de faptul că îl susţineau pe Klaus Iohannis pentru postul de premier, ce alt mesaj concret aveau acum vreo săptămînă şefii coaliţiei de trei parale? Păi, cam atît. Aducem un neamţ care să fie rege… pardon, premier. Restul erau bla-bla-uri, singurul lucru la care se pricepe acest băiat fin pe nume Crin.

Proiectul Iohannis rezumat ar fi următorul: aducem un neamţ premier şi gata – România va prospera. Noi punem miniştrii pesedişti şi liberali (şi vreo doi de la UDMR) aşa cum vrem, împărţim hălcile de putere şi avuţie aşa cum ne dorim, dar după aceea apare Iohannis, care e neamţ şi o să le rezolve el pe toate. Neamţul e djinn-ul din 1001 de nopţi: face prosperitate cît ai clipi, numai să frece Crin şi Geoană lampa.

Şi atunci proiectul Iohannis fără Iohannis ce ar însemna? Nu ştiu. În mod cert, Crin nu e djinn.

(Apropo de asta: mă întreb cum de a ajuns Crin Antonescu un personaj politic important. Retorică găunoasă – categoria “limbuţi” -, nici un angajament concret, nici o doctrină, nici un principiu ferm, ci doar nişte declaraţii sentenţioase şi schimbări de loialitate rapide.

Bibliografie la Crin: mai întîi Andrei Pleşu.

Dar mai ales Cristian Ghinea.

Şi mai vorbim.)

Later Edit: Mi-am amintit un mic detaliu, care are legătură şi cu Crin, şi cu dragostea dlui Patriciu faţă de copii şi ura sa faţă de cei care bat copiii.

Acum vreo lună şi jumătate, în suplimentul dedicat de Academia Caţavencu candidatului la preşedinţie Crin Antonescu (înainte de turul întîi), se sugerează pe undeva că fostul profesor Antonescu le mai trăgea castane elevilor săi. N-am văzut pe cineva care să fi investigat pista respectivă, deşi bănuiesc că dl Patriciu s-ar fi putut alarma: “Cum, PNL-ul meu (adică în care sînt un umil membru) susţine un bătăuş de copii?”

OK, poate că n-a fost aşa. Poate că a fost un trucaj, o scăpare, o exagerare. Poate că dl Antonescu nu trăgea castane, ca alţi profesori, care – să fim sinceri – o mai făceau prin anii ‘80. Dar dacă o făcea? Personal, nu l-aş condamna, cum nu i-am condamnat nici pe profesorii mei, cei care ne mai căpăceau în liceu. Aşa se făcea şi nu am murit nici unul din asta.

Dar, ce-i drept, eu nu am înaltul spirit moral dovedit de atîţia politicieni români în cazul dlui Băsescu – dar, lucru de mirare, numai al lui. Dacă l-aş fi avut – şi se pare că multă lume din politica noastră îl are -, poate că aş fi investigat mai atent şi pista asta. Ca să nu mă trezesc că susţin un castanagiu împotriva unui pălmuitor, că se duce naibii moralitatea! Şi dacă piere moralitatea din politica românească, nu ştiu, zău, cu ce mai rămînem.

Ar fi multe de spus, dar, simplificat, cred că aş putea sintetiza totul într-o idee banală: Traian Băsescu e un lider autentic. Că e bun, că e rău, asta rămîne să hotărască fiecare, după simpatiile şi antipatiile personale. Dar e în mod cert un lider politic de forţă. Chiar dacă ar fi pierdut acum, asta nu-i schimba cu nimic statura.

În condiţii normale, adică în cazul în care în spatele lui Mircea Geoană n-ar fi stat două mari partide, cîteva averi imense, cele mai importante posturi de televiziune (inclusiv televiziunea de stat), cîteva ziare mari şi mulţi, mulţi alţii, Băsescu l-ar fi spulberat pe contracandidatul său la o diferenţă de vreo 10-20 de procente. Pe Geoană sau pe oricare altul. Aceeaşi idee se aplică şi la confruntarea lui cu Năstase de acum cinci ani: într-o luptă “dreaptă” Năstase pierdea lejer, la 10-20 de procente.

(Puteţi să nu fiţi de acord. Dar staţi să-mi termin ideea.)

Succesul lui Traian Băsescu se datorează exact statutului său de lider politic. E greu de spus ce înseamnă asta şi ce calităţi însumează un astfel de lider, dar e suficient să-l vezi pe Băsescu printre oameni, la partid sau în băile de mulţime (de care majoritatea politicienilor se tem), ca să înţelegi.

Ăsta a fost marele lui atu: e lider şi e unul autentic. Politica românească postdecembristă n-a avut prea mulţi – şi toţi au marcat istoria României, cum a făcut-o şi Traian Băsescu.

Eu cred că au fost trei. Unul dintre ei este Ion Iliescu. Nu-mi place nici ce-a făcut el din România, nici orientarea sa politică, dar dintr-o perspectivă rece şi amorală, nu pot să nu-i recunosc această calitate, pe care şi-o păstrează şi azi şi probabil că şi-o va păstra toată viaţa. El e liderul şi făcătorul actualului PSD, aşa cum Traian Băsescu a creat şi ridicat PD-ul/PDL-ul.  Ion Iliescu e şi singurul care l-ar fi putut înfrunta de-adevăratelea, de la egal la egal, pe Traian Băsescu. Doar că între timp mandatele lui – două-trei, cum vrei să le iei – au trecut.

Al treilea lider politic autentic pe care l-a avut România postdecembristă a fost Corneliu Coposu. N-a apucat să facă atît cît ar fi putut şi nici n-a lăsat pe cineva care să-i continue opera (ba chiar dimpotrivă, dacă ne uităm la starea PNŢCD-ului de astăzi). Dar e singurul care l-a învins pe Ion Iliescu. N-are rost să ne amăgim cu pseudo-charisma lui Emil Constantinescu: deşi murise, Corneliu Coposu l-a învins atunci, în 1996, pe Ion Iliescu. Fără el CDR-ul ar fi pierdut încă o dată alegerile prezidenţiale.

Dacă ar fi să aleg între cei trei, l-aş alege fără ezitare pe Seniorul. Pe domnul Corneliu Coposu. Dar el n-a lăsat, cum am zis, pe nimeni care să-l continue. Nici nu se prea poate: liderii autentici nu se fac. Sigur, există politicieni puternici, conducători de grupuri, negociatori sau administratori buni, dar lideri sînt doar aceştia trei. Dacă au făcut sau fac bine ţării – asta rămîne de discutat. Ideea e că fiecare dintr ei lasă şi va lăsa urme în istorie.

Deocamdată n-am văzut ridicîndu-se vreun altul printre actualii şefi şi şefuleţi de partide şi nici printre tinerele speranţe ale politicii româneşti. Chiar dimpotrivă. Ceea ce s-ar putea să nu fie neapărat rău, mă gîndesc eu. Parcă Adam Michnik spunea că democraţia e cenuşie.

Curat democratic! Să ne trăiască!

Sînt dispus să-i dau o mînă de ajutor domnului candidat, aşa că, iată, mărturisesc şi povestesc: am fost plătit de portocalii. Adică de portocaliu. Să vedeţi cum a fost.

În dimineaţa (spre prînzul) zilei de 1 decembrie cobor de la sediul revistei Orizont, cu gînd să-mi cumpăr o cafea, cînd dintr-un gang mă abordează un ins:

- Alo, domnu’! zice el.

Mă întorc spre individ şi îl privesc cu atenţie. Priceperea mea la oameni, probabil la fel de bună ca şi a domnului Geoană, mă face să îl ghicesc imediat: era în mod cert un om de la PDL.

- Poftiţi, zic eu, bine-crescut. Vă pot ajuta cu ceva?

Bărbatul era îmbrăcat într-un costum portocaliu, cu sacou portocaliu, cămaşă portocalie şi pantaloni portocalii. Avea cravată portocalie şi din buzunarul de la rever îi ieşea o batistă portocalie. Purta pantofi portocalii şi doar, în chip ciudat, ciorapi roşii.

Avea pînă şi palmele şi faţa portocalii şi m-am temut o clipă că omul are hepatită, dar mi-am amintit că am avut şi eu boala odată, demult, aşa că nu risc o infectare prea rapidă. M-am apropiat de el.

- Nu vrei dumneata să cîştigi nişte bani?

- Cine nu vrea? zic eu circumspect, dar pofticios.

- Păi, uite, e o manifestare a PSD-ului în Piaţa Operei. Noi am vrea să ne adunăm oamenii şi să-i boicotăm pe pesedişti, ca să piardă alegerile, să se facă de rîs şi să ajungă la închisoare sau măcar să se transfere la noi în partid. Înţelegi?

- Înţeleg. Şi care-i treaba mea?

- E simplu, îmi zice portocaliul. Te duci şi dumneata acolo, strigi împotriva PSD-ului şi a lui Iliescu şi pleci acasă.

- OK, şi cît cîştig de aici?

Bărbatul mă măsură din cap pînă în picioare şi pufni. I-am susţinut dîrz privirea, aşa că a oftat uşor. Apoi a scos din buzunar un fel de formular şi un pix.

- Poţi să strigi tare? Că văd că eşti cam slăbuţ, zise el şi începu să noteze. Ai măcar şaptezeci de kile?

- Nu, am mărturisit jenat.

Omul a bifat ceva acolo, pe foaie, şi a continuat:

- De fumat fumezi?

- Nu. Nu mai, am zis repede.

- Măcar atît, a oftat el şi a dat să continue.

Mie, care de obicei nu mă pricep la negocieri financiare, de data asta mi-a venit brusc o idee:

- Se pune că sînt intelectual? Scriitor? Poate contează dacă sînt văzut acolo.

Bărbatul a ridicat capul, brusc interesat.

- Scriitor? Păi, de ce nu spui dumneata aşa? Pentru scriitori avem alte criterii.

Şi, fără nici o ezitare, mototoli foaia şi scoase dintr-un buzunar portocaliu alta.

- Îl cunoşti pe Patapievici? Adică nu, că sigur îl cunoşti… El te cunoaşte pe tine?

- Da, zic eu uşurat.

Portocaliul bifă ceva pe foaie, apoi mă privi mai atent şi cumva curios.

- Mihăieş te ştie?

Zic repede:

- Da.

Omul mai bifă ceva, apoi reluă:

- Traian Ungureanu?

- Da.

- Elena Udrea?

- Nu, am zis cu regret.

Şi omul a mai continuat aşa o vreme, cu tot felul de nume, după care a zis:

- Bun… Deci Patapievici, Ungureanu, Mihăieş, Cărtărescu… ăsta nu… asta nu… asta face 840 de dolari.

- Uau! zic eu, apoi, repede: Dar nu se poate 900?

Portocaliul mă privi o clipă, apoi zise:

- Na, 900, fie, că văd că eşti flămînd. Şi-apoi nu dau de la mine.

- Nu, ştiu că nu. Da’ de unde? zic eu cu tupeu.

- De la tiparniţa lui Coposu, mi-a zis omul grav. Aia care a scăpat de mineri în ‘90.

Eu am rîs.

- Nu, nu rîde! începu omul. Chiar de la tiparniţa lui Coposu îi avem. Abia am scăpat-o de mineri. Ştii, cînd am plecat de la ţărănişti la liberali cu Norica, cu Decebal, cu ăialalţi, am luat şi noi una-alta de la ţărănişti. Şi bine am făcut, că vezi ce s-a ales de ei. Iar după aia, cînd eu am plecat la PDL, am luat tiparniţa, iar Norica şi ăialalţi au rămas cu spiritul de conciliere al lui Coposu. E bun şi ăla, că de-aia l-a luat acu’ PSD-ul, dar tiparniţa e mai bună.

- Da’ înainte aţi fost şi pe la PSD, nu? am zis, uitîndu-mă la ciorapii lui roşii.

- De unde ştii? m-a privit mirat portocaliul şi am avut senzaţia că i-am mai cîştigat un pic de respect.

- Păi, sînt intelectual, nu? Îmi daţi banii?

- Sigur, uite.

Şi omul mi-a întins cei 900 de dolari verzulii.

- Şi pe ăia din Piaţa Universităţii tot cu aşa ceva i-aţi plătit?

- Tot, oftă portocaliul. E, ce vremuri! Gagici, droguri, imnul golanilor, jos Iliescu!

- Da’ droguri nu mai daţi? l-am întrebat pe portocaliu.

- Nu, dar ştiu eu un furnizor. Băiat bun. Pesedist, da’ bun. Acum te duci la miting?

- Mă duc, am zis.

Şi m-am dus.

OK, asta a fost partea de protocol.

Nu vreau să intru în vreo polemică interminabilă legată de cele petrecute ieri în Piaţa Operei. Am remarcat că atunci cînd discuţi cu cineva care are în mod evident o opinie formată, de cele mai multe ori devine brusc surd la argumentele  tale şi în final rămînem fiecare la opinia noastră, doar un pic mai obosiţi şi mai enervaţi. O să scriu doar cîteva lucruri necesare, rezultate în urma comentariilor, şi care ţin mai degrabă de metodă şi judecată.

Relatarea mea a fost una obiectivă – atît cît poate fi de obiectivă relatarea unui participant cu oarecare experienţă jurnalistică la un eveniment pe care l-a urmărit cu interes. Oricum, mult mai obiectivă decît tot ce am văzut pe Antene şi pe Realitatea TV: veţi remarca uşor că am prezentat acţiunile ambelor părţi. Comentariile personale nu au afectat informaţia (sau nu în mod intenţionat).

Mai clar, dacă scriu, în loc de “Liberalii s-au aliat cu PSD-ul”, un comentariu cu un insert ilocuţionar, cum ar fi “La naiba, liberalii s-au aliat cu PSD-ul”, informaţia nu e alterată, ci îmbogăţită cu opinia mea, pe care o puteţi ignora sau nu.

În piaţă s-a pregătit o manifestaţie a PSD-ului, cea despre care domnul Ciuhandu spune că n-a fost aprobată niciodată. Adică spunea că nu putea să se aprobe nici o manifestaţie acolo, afară. Cu toate astea, eu am văzut printre cei ce organizau masele de oameni cu pancarte, tricouri şi steaguri PSD-PC acolo, afară, consilierii locali ai PSD-ului. Aşadar, consilieri locali PSD, care aprobaseră interdicţia de a organiza manifestări în Piaţa Operei, organizau manifestanţii aduşi de la sate în Piaţa Operei.

Mitingul de protest nu a fost unul politic. A fost unul civic. Atîta tot. Nu aş mai ieşi niciodată la un miting electoral – nici al PDL, nici al altcuiva. Restul sînt manipulări electorale – fie de o parte, fie de alta. El s-a declanşat ca reacţie la cel al PSD-ului, despre care aliatul PSD-ului, domnul Ciuhandu, spune că nu a existat. Înţelegeţi? Dacă PSD-ul n-ar fi adus oameni în piaţă, n-ar fi existat nici un scandal, nici un contra-miting, nimic.

Iar dacă PDL-ul ar organiza – sau va organiza – un miting electoral în Piaţa Operei, se poate aştepta la aceeaşi reacţie.

Cam asta e mineriada despre care s-a vorbit şi cam asta e manipularea despre care vorbesc televiziunile.  Eu prefer să judec cu mintea mea. Sper că faceţi la fel, indiferent de opinii. Şi meditaţi şi la acel schimb de replici, între un manifestant civic (nu PDL, atenţie!), care zbiera amărît în Piaţa Operei că “Aici au murit oameni, doamnă!”, şi replica doamnei de la PSD: “Şi ce dacă? Au murit că au fost proşti!” Aşa-i, au murit fiindcă au fost proşti, doamnă activistă! De-aia a trădat domnul Ciuhandu Timişoara ieri: Domnia Sa nu e prost.

În fine, cei care acuză de manipulare ar face bine să se gîndească o clipă sau două dacă nu cumva ei sînt cei manipulaţi. Sau cum pot şti nişte oameni ce s-a petrecut la Timişoara, sute de kilometri depărtare, bazîndu-se pe nişte imagini concentrate pe şase metri pătraţi şi care durează mai puţin de un minut.

Ce a fost de fapt acolo? Ce a stîrnit scandalul? Trebuie spus că, după ştiinţa mea, PDL-ul n-a avut nici un amestec. Scandalul l-a stîrnit, din păcate, tocmai primarul nostru, domnul Ciuhandu, în momentul cînd a decis semnarea pactului cu PSD-ul, PNL-ul şi Klaus Iohannis pe 1 Decembrie şi aducerea PSD-iştilor laTeatrul Naţional, în Piaţa Operei (azi a Victoriei).

Încă de acum cîteva zile se vorbea despre o asemenea idee trăsnită, iar pe unele forumuri deja circulau comentarii revoltate. Poate că unii nu ştiu, dar a existat un acord mutual al tuturor forţelor politice şi civice din oraş, prin care balconul teatrului şi Piaţa Operei, locuri cu valoare simbolică deosebită, să fie lăsate în afara jocurilor politice. Mi se pare că există şi o hotărîre a Consiliului Local, care interzice folosirea balconului teatrului/operei ca spaţiu de expunere a materialelor electorale.

Ieri însă pe balconul respectiv a apărut, mare şi lat, un afiş cu Geoană, Antonescu şi Ciuhandu, care, chipurile, cîştigau împreună. Bănuiesc că va fi protestat cineva, fiindcă bannerul a dispărut – de fapt s-a mutat pe o clădire alăturată. Eu zic că plasarea lui acolo a fost o greşeală şi, oricum, a pregătit cumva reacţia de azi.

OK. Acum, despre

Mitingul /contramitingul din 1 decembrie 2009.

Orice ar spune jurnaliştii TV de la posturile amintite mai sus (TVR-ul încă nu a ajuns să transmită ceva), manifestaţia de protest despre care se tot vorbeşte nu a fost una organizată, nu a fost a PDL-ului şi nici nu s-au scandat sloganuri pro-Băsescu (decît, poate, izolat, vreo doi-trei oameni). Singura manifestaţie organizată a fost cea a PSD-ului – şi, dacă mă-ntrebaţi pe mine, n-a fost organizată prea bine. Au fost aduşi oameni din satele şi oraşele din judeţ şi li s-au dat pancarte şi steaguri cu PSD-PC. În primul rînd erau cam puţini (vreo 300-400), iar în al doilea rînd nu erau la ei acasă. În schimb cei din spatele lor  erau timişoreni şi veniseră special pentru a protesta împotriva neruşinării politice la care s-au pretat politicienii. Iar un protest pornit din suflet are mai multă vlagă decît unul de partid.

Lucrurile au evoluat cam aşa:

- pe la ora 12.00 manifestanţii pro-PSD erau comasaţi în faţa unei scene şi agitau materialele propagandistice (aşa se zicea pe vremuri). În spatele lor s-au strîns timişoreni – maximum două mii -, dintre care unii au început să scandeze dezorganizat sloganuri anti-PSD şi anticomuniste, iar alţii au continuat să privească. Abia după cîtva timp, cînd au apărut şi cele două bannere ale protestatarilor, s-a coalizat un grup în jurul lor. Au început să se inventeze sloganuri, să se încerce scandări. A fost ceva spontan şi, tocmai din această perspectivă, a fost foarte interesant de urmărit.

Bannerele.

Lumea aştepta să vină Geoană cu echipa subordonată, ca să îi poată huidui sau aplauda. Cele două grupuri au fost separate de un cordon de jandarmi. La un moment dat pe scena din faţa teatrului a urcat o formaţie de muzică populară, care a fost huiduită copios, deşi n-avea nici o vină, în afară de cea că fusese angajată să cînte pentru eveniment. “Nu trageţi în pianist”, mi-am zis eu. Ei n-aveau nici o vină, săracii!

În anumite momente, bine dirijaţi de un maestru de ceremonii, oamenii PSD-ului au înălţat pancartele şi drapelele ca pe un zid, în aşa fel încît la o filmare din faţă să nu poată fi văzuţi protestatarii din spate. Bună lecţie! De reţinut pentru situaţii similare. Eu zic că propagandistul care a avut ideea asta merită ceva felicitări.

Pînă la urmă nici Geoană şi nici ceilalţi politicieni n-au îndrăznit să apară afară, în faţa teatrului. Au reuşit astfel să-i dezamăgescă şi pe susţinători, şi pe protestatari. Discursurile s-au desfăşurat înăuntru, la adăpostul teatrului, iar imaginile au fost transmise pe un ecran plasat în piaţă. Lumea a scandat şi protestat în lipsa lor, iar la sfîrşit au plecat care încotro.

Cîteva precizări:

“Violenţele” despre care se tot vorbeşte la televizor sînt o dovadă bună a lipsei de profesionalism a jurnaliştilor. În loc să intervieveze, de exemplu, un manifestant dintr-o tabără şi unul din cealaltă, presarii ăştia dau sistematic aceleaşi imagini cu îmbrînceli.

Din ce am văzut eu, cele maximum două minute de îmbrînceli şi smucituri peste braţele jandarmilor au fost singurele violenţe – fără urmări, de altfel. Au fost implicaţi vreo patru oameni, care s-au înfierbîntat, şi-au zis ceva şi s-au împins. Iar gazele lacrimogene au fost de fapt un spray lacrimogen individual, folosit de un jandarm ca să se apere. N-au fost consecinţe. Li s-a bătut doar obrazul (deşi săracii jandarmi n-aveau nici o vină, se temeau şi ei) şi lumea s-a liniştit.

Mai mult, am văzut la un moment dat şapte-opt oameni plasaţi unul lîngă altul. Vreo trei îl aplaudau pe Geoană (adică imaginea lui Geoană, cel ascuns înăuntru), vreo doi îl huiduiau, iar vreo doi priveau placizi. După care s-au potolit toţi.

Numărul manifestanţilor e iarăşi din cel mai divers, în funcţie de site sau post TV. Eu nu pot garanta pentru cifrele mele, ci doar pentru nişte proporţii. Vor fi fost vreo 400 de manifestanţi aduşi de PSD, tot vreo 400 (poate un pic mai mulţi sau mai vocali) veniţi spontan, ca să protesteze, şi vreo 1000-1500 de oameni neutri, care se uitau şi discutau între ei. Cu timpul privitorii s-au rărit.

În poza de mai jos se pot vedea întrucîtva ambele grupuri de manifestanţi. Linia despărţitoare este (aproximativ) în zona unui steag tricolor cu gaură în mijloc, care e al unui protestatar anti-PSD.

Cît priveşte categoriile sociale din care făceau parte protestatarii… am văzut că unii vorbeau despre cerşetori, PDL-işti, oameni plătiţi. Eu am văzut foarte mulţi tineri (între 16 şi 25 de ani). Scriitori. Membri ai Societăţii Timişoara. Semnatari ai Proclamaţiei de la Timişoara. Revoluţionari. Chiar şi liberali ce protestau împotriva obrăzniciei politice a manifestării.

În general lumea a fost paşnică. Timişorenii sînt destul de molcomi, iar manifestanţii aduşi din judeţ nu s-au simţit – cum am zis – chiar în largul lor cînd s-au văzut încercuiţi de localnici. Dar şi-au făcut şi ei treaba cum au putut.

În fine, mă tem că ziua de azi i-a pecetluit domnului Ciuhandu destinul de primar al Timişoarei. Acesta îi va fi, cred, ultimul mandat. Pentru timişoreni ar fi fost mai scuzabil să fure milioane de euro decît să se alieze cu PSD-ul şi să aducă flamurile roşii în Piaţa Operei, la douăzeci de ani de la revoluţie. Într-un fel, îmi pare rău. Domnul Ciuhandu a fost un primar bun. Iar acum Domnia Sa a încercat să judece pragmatic. Doar că atunci cînd vor vota, oamenii nu vor vota pragmatic, ci emoţional. Şi nu vor uita.

Bine că n-au îndrăznit să iasă în balconul Operei, ca să anunţe, alături de fiul generalului de Securitate Geoană, că facem o nouă revoluţie. Imaginea aceea jalnică, cu drapelele roşii cu PSD-PC (de ce PC?) fîlfîind în piaţă, în timp ce înăuntru Traian Băsescu era identificat cu comunismul… Aşadar, Geoană ar fi anticomunismul, nu?

Mare greşeală, domnule Ciuhandu! Regret. Dar, ca să parafrazez un cunoscut proverb, cînd te amesteci cu PSD-ul, pînă la urmă te mănîncă.

Precizare finală: Dacă mitingul PSD-PNL-PC-PNTCD ar fi avut loc oriunde altundeva, nu s-ar fi întîmplat nimic. Doar dorinţa de a confisca simbolul Pieţei Operei a declanşat protestul – pe care l-au meritat din plin.

Iar faptul că semnatarii acordului au fost nevoiţi s-o şteargă din clădirea teatrului pe uşa din dos (de fapt laterală) spune ceva despre “entuziasmul” cu care au fost primiţi în oraş, în ciuda celor declarate la televiziuni.