Eu şi Securitatea
Ştiu că n-am mai scris de multă vreme, ştiu că am promis să scriu despre rutinele (sau tabieturile) personale de scriitor, dar n-am apucat şi încă nu apuc. E enervant – şi îngrijorător – să duc pe picioare o gripă vreme de trei săptămîni.
Nu scriu, dar pun un document care e şi el legat de o promisiune. Pentru că şi despre povestea de aici am promis că o să scriu. E una din primele pagini din dosarul meu de urmărire informativă făcut de Securitate în 1988. Pe stunci nu eram nici scriitor, nici student măcar, ci doar un puşti de aproape 18 ani, absolvent de liceu.
Dosarul ăsta are (ca şi altele, presupun) specificul lui. Mi s-a făcut cît eram în armată, aşa că presiunea asupra mea a fost mai mare decît ar fi fost în viaţa civilă: ameninţări cu batalionul disciplinar, declaraţii şi mici interogatorii ale ofiţerului de contrainformaţii, poveşti cu respectarea secretului militar etc.
Dar, în măsura în care pot privi lucrurile detaşat (nu pot, nu întru totul…
, lucrul cel mai interesant din el e faptul că pe atunci ţi se putea face dosar de urmărire din nimic. OK, nu chiar din nimic, ci din următoarele mari infracţiuni: pentru că înainte de armată ascultam muzică occidentală la posturi de radio iugoslave (ţară socialistă) şi corespondam cu o puştoaică din străinătate (tot Iugoslavia, ţară socialistă), iar în armată corespondam cu prietenii mei de acasă despre ce-a mai făcut unul şi altul. Iar unul sau altul mai fugeau peste graniţă.
Azi, cînd văd cîtă energie s-a consumat pentru atîta lucru (şi ce ameninţări auzeam – şi cum le credeam), îmi vine greu pînă şi mie să cred. Chiar am trăit într-o asemenea lume? Şi chiar o mai regretă unii?
(Pentru o vizualizare mai bună: click dreapta şi View.)
8 comentarii
Lasa un comentariu
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]
mda,
mai bine gripat decît “securizat”,
îmi amintesc cum mama a venit speriată de la Chişinău, unde fusese după nu’ş ce document (pt mine, cerut de Direcţia Cetăţenie din Ro), că ea nu a avut niciodată poza aia pe care i-au arătat-o cei de la direcţia paşapoarte şi că nici tata nu a avut poza pe care i-au arătat-o…
oare-n R.Md se vor deschide vreodată arhivele?
oare cum te simţi cînd vezi că cele mai multe “info” veninoase veneau de la cel mai bun prieten?
taica, io patzii ceva cam ca matale, da’ la o diferenta de timp ceva in spate; era cam pe vremea cin’ goma era “jos” la bulau si era tras de barba de pleshitza.
stiu faptu’ asta chiar de la unu’ din multzii anchetatori, ala cu gradu’ cel mai mare, care ma luasera la “mestecat”.
ailaltzii mai micii se constituisera in doo cete: unii erau good cop (freo doi), ailaltzi (cita frunza) bad cop…
si tot pentru scrisorele d’amor !
si constituirea de “grupuri subversive”.
ar fi “hai” sa merg si io la cnsas, da’ mi’e scirba
haha, ce sa va fac daca v-ati gasit sa va spuneti Wild Boys. puteati alege alt single Duran Duran, cum ar fi Serious, Too much Information sau, de ce nu, Meet El Presidente!
@Ski: Mă tem că arhivele din Republica Moldova or să mai aştepte multă vreme pînă să fie deschise. E destul să-mi amintesc numai cît scandal a fost în România. Acolo cred că e şi mai periculos: cine ştie ce s-ar putea afla despre relaţiile cu Moscova, cu KGB-ul, cu Rusia de după 1990…
Asta sigur m-ar fi ajutat. Sau “Union of the Snake”, că tot erau obsedaţi de organizaţii…
În ce mă priveşte, măcar de un lucru am fost scutit: de mari dezamăgiri personale. Toţi informatorii pe care i-am găsit în dosarul meu erau colegi de armată, cu care nu m-am mai întîlnit şi, probabil, n-o să mă mai întîlnesc niciodată. Acum, după căderea comunismului, rămîne totul doar un episod urît, dar izolat, în viaţa mea de atunci.
@niku_electriku: Ar trebui să mergi la CNSAS. Toţi ar trebui să meargă! Deşi, cine ştie, s-ar putea să-ţi spună că nu există nici un dosar (au păţit-o şi alţii – şi am şi eu ceva de spus pe tema asta). Dar ar trebui să încerci.
Apropo de “good cop – bad cop”: acum îmi dau seama că Securitatea ştia să practice şi multitasking-ul. Ofiţerul de contrainformaţii de la noi din unitate era concomitet (sau alternativ) şi bunul, şi răul. Ba ameninţa, ba ademenea. Poate în funcţie de partea cu care se trezise dimineaţa înspre cearşaf.
@Mugur: Meet El Presidente!
@ gheo: sa stii ca o regreta destul de multi. e adevarat ca din ei raman tot mai putini de la an la an.
sincer, mie alt gand mi-a venit in minte citind postul asta: domnule, cati oameni mancau o paine in comunism, tinandu-se de fleacuri d-astea! oare la ce o mai fi bun, in capitalism, un om care isi castiga viata (“inainte”
facand terorism cu recrutii de 18 ani…?!?!
@gheo
Terifiant! Da, probabil pentru ca faceai parte dintr-un grup. Dar, dincolo de asta si paradoxal – probabil si pentru ca aveai un fel de a fi mai independent, care deranja. Nici carisma nu e de lepadat ca motiv, nu?
@Misu: Ştii, nu de cei care regretă ce au trăit mi-e cel mai frică. Mă tem de cei care încep să regrete ceea ce n-au trăit fiindcă pe atunci erau prea mici.
Cît despre cei care trăiau din turnătorii şi tras cu urechea… uf, ce să zic? Ştii foarte bine că majoritatea s-au descurcat. Unii chiar excelent. Alţii mai modest, dar nu mor ei de foame, de vreme ce şi-au servit patria socialistă.
@Mariana: E drept că m-am adaptat greu la uniformizarea cazonă, dar nu cred că de-aici a plecat totul. Adevărul e că pe atunci eram un puşti de optşpe ani, la primul contact cu Securitatea, şi îi credeam în stare de orice. Iar ei… pur şi simplu îşi căutau de lucru. Îşi justificau salariul pe pielea unora ca mine.
[...] postarea anterioară Misu mă întreba ce m-am întrebat şi eu: oare cum s-au descurcat după revoluţia din 1989 [...]