Despre reforma ortografică

Publicat de Radu Pavel Gheo, la data de 3.9.2008, in categoria Hai vino in cultura noastra mica

In ultimele doua numere ale Suplimentului de cultura am publicat un text despre reformele ortografice. Doar ca pe site-ul revistei nu apar diacriticele, asa ca ma tem ca ideea s-a cam pierdut.

Asa se face ca m-am gindit sa pun textul integral aici, in cazul in care pe blog apar semnele diacritice (mie imi apar, dar asta nu inseamna mare lucru) si daca mai are cineva chef si rabdare sa critice reforma ortografica. Reformele ortografice.

Ortografia regulamentară

De vreo şase ani lucrez permanent cu cărţi: ba scriu, ba traduc, ba – cel mai des – redactez cărţi. Aşa se face că din cînd în cînd, tot corectînd şi verificînd corectitudinea unei fraze sau a unui cuvînt, iau în mînă noul Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, cel apărut în 2005 şi cunoscut sub numele de DOOM-2, şi mă apucă un val de nemulţumire surdă.

Ultimul val mi l-a declanşat descoperirea substantivului compus „cuvînt-înainte”. La plural – „cuvinte-înainte”. El face parte din acea categorie de forme proaspăt introduse (sau proaspăt-introduse?) în DOOM-2 ce s-ar putea numi fără reţineri „Forme tip Încurcă-i, drace!” Fiindcă altă logică pentru schimbare nu văd.

N-aş vrea să se creadă că DOOM-2 e un dicţionar prost făcut, fiindcă nu e chiar aşa. Are şi părţile lui bune, mai ales acolo unde intervenţia lingvistică era necesară demult (de mult?) şi anume la adoptarea şi adaptarea valului copleşitor de neologisme ce a pătruns în limba română după 1990. Autoarele lucrării greşesc atunci cînd vor să facă schimbări de dragul schimbării, ca în cazul ortografiei cu â şi sunt sau – în DOOM-2 – al discutabilei forme niciun, nicio. Justificările unor astfel de schimbări făcute din… naivitate, din plictiseală, dintr-o înţelegere eronată a legilor limbii, nu ştiu… justificările acelea, spuneam, numai lingvistice nu sînt. Conform DOOM-2, de exemplu, „clasa întîia” este o formă corectă (prin analogie, şi „clasa doua” ar trebui să fie la fel de corectă), fiindcă – citeam pe undeva – a impus-o uzul. La fel stau lucrurile şi în cazul unor substantive la plural: cireşi, căpşuni.

Dar cît şi cum a impus uzul astfel de forme? Au elaborat cei de la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” un chestionar lingvistic, pe care să îl multiplice în zeci de mii de exemplare şi să îl expedieze prin ţară? Au adunat apoi rezultatele chestionarului şi au stabilit ce modificări a suferit limba română vorbit? N-am auzit de aşa ceva. Treaba s-a făcut amatoriceşte. Mîncăm „cireşi” şi „căpşuni” pentru că aşa se aude prin jurul institutului, adică în Bucureşti, în subdialectul muntenesc de mahala. La fel stau lucrurile şi cu „clasa întîia”. Iar la noua ediţie a DOOM vom mînca, probabil, şi pruni, ba chiar meri şi peri, şi vom evita acordul între subiect şi predicat, conform „uzului”. Vom scrie Copiii ăştia de la clasa-ntîia e proşti, fiindcă aşa impune uzul. Aşa auzim la televizor şi la radio, aşa vorbim şi noi. Probabil că măcar din punctul ăsta de vedere DOOM-2 încearcă să se sincronizeze cu mersul naţiunii: după ce am ridicat incultura şi impostura la rangul de model, e momentul să o impunem şi în limbă.

Pe de altă parte însă… Cunoaşteţi cumva cuvîntul „ulcior”? Dacă da, foarte rău, pentru că, după DOOM-2, el nu există. Nici măcar ca variantă la „urcior”. Deşi o căutare pe Google dă vreo 27.000 de rezultate pentru inexistentul „ulcior” şi doar vreo 5.000 pentru „urcior”. Cam atît despre „uzul real al limbii române”, cum ni se spune în Nota asupra ediţiei DOOM-2. Dar cel puţin autoarele se pot lăuda că au şters complet un cuvînt din limbă – măcar pe hîrtie, acolo, la Academie. Au şters un cuvînt aflat în uz! Ura.

De fapt DOOM-2 (lucrare altfel necesară, dar şi un exemplu pentru seninătatea cu care se sare calul la noi) păcătuieşte tocmai prin aceste intervenţii inutile şi inexplicabile. Sincer, cred că nici autoarele lor nu le-ar putea explica. Cînd spun asta, mă bazez pe explicaţiile confuze oferite ici şi colo chiar în textul DOOM-ului. Iată, de exemplu, un citat din capitolul explicativ intitulat Principalele norme ortografice, ortoepice şi morfologice ale limbii române. La pagina XCVII, unde ni se explică limpede că, din pricina Hotărîrii Academiei Române din 1993, se revine la scrierea cu u, după exemplul edificator „sunt, suntem, sunteţi” apare o notă de subsol (nota 81) asupra căreia mi-a atras atenţia o prietenă şi pe care o citez integral, fiindcă merită: „Conform unei tradiţii latinizante întrerupte prin reforma ortografică anterioară, deşi nu provin din formele corespunzătoare din latină, ci din conjunctivul latin, continuat în formele moştenite scrise anterior sînt etc. Redarea acestora din urmă trebuie făcută acum cu â: sânt etc.” Pricepe cineva? Aşadar, conform Hotărîrii Academiei (care nu are statut de lege), de atunci înainte se scrie sunt etc., iar dacă e vorba de formele scrise anterior sînt, se vor scrie sânt. Limpede ca scrierea cuneiformă – depinde de cît de mare e cuiul.

De fapt nota citată mai sus are un sens, numai că nu-l pot ghici decît francmasonii limbii sau, ca la loterie, norocoşii. Ce vrea să spună de fapt această încîlcită amestecătură de sunt, sînt şi sânt?

O gîndire bună, logică şi coerentă se manifestă în plan verbal printr-o exprimare bună, logică şi coerentă. După cum se vede, nu este cazul aici. Am descoperit o posibilă explicaţie (care chiar se potriveşte) mai degrabă accidental şi prin natura meseriei de redactor de carte. Nu mai dau detalii, dar, dacă am înţeles eu bine – şi dacă e ceva de înţeles acolo –, nota se referă nu la scrierea, ci la transcrierea anumitor documente româneşti, în general texte vechi, care au fost scrise cu caractere chirilice. Bineînţeles, la transcrierea lor trebuie respectată forma originală a cuvîntului, adică – în cazul problematicului verb „a fi” – forma sînt (sîntem, sînteţi), folosită pe aceste meleaguri în limba vorbită de la momentul istoric al romanizării pînă la momentul istoric al pierderii bunului-simţ în Academia Română. Aşadar, transcrierea acelor texte se face conform originalului. Dacă, de exemplu, cronicarul scrie „îndărăpteaze” cu chirilice, transcriem şi noi „îndărăpteaze”. Dacă scrie „războiu”, reproducem şi noi tot „războiu”. Dacă scrie „sînt” (cu î), transcriem tot „sînt” – adică sânt, ca soluţie de compromis. Cam aşa ceva bănuiesc că încearcă să spună nota respectivă din DOOM-2.

Aşa cum n-am înţeles nici mult-discutata introducere a formelor nicio şi niciun. Nu le-am văzut nici o logică. Dacă aş fi fost vreodată în postura potrivită pentru a propune o asemenea modificare şi chiar aş fi făcut-o, aş fi făcut-o numai pentru a mă putea lăuda prietenilor „Ştii, eu sînt cel care a băgat nicio în limbă”. Altă justificare n-am reuşit să găsesc. În Principalele norme… citate mai sus se spune totuşi că se revine la scrierea într-un cuvînt a tuturor formelor pronumelui niciunul şi ale adjectivului pronominal corespunzător, „la fel ca a lui vreunul, vreun” (p. LXIX). De ce?

Răspunsul e simplu: pentru a încurca ceea ce era banal şi a spori şansa greşelilor acolo unde ele nu apăreau. Spre deosebire de limbile normale, ortografia în limba română merge cu curu’ înainte: se revine la forme vechi de peste cincizeci de ani şi, în loc să fie simplificată, e complicată. Doar gîndiţi-vă: în loc de ortografia cu î (incluzînd aici şi forma sînt), a fost introdusă ortografia cu î şi â, dar şi cu sunt (iar alteori cu sânt). În loc de o scriere uniformă cu nici un, nici o, acum se scrie în mod oficial „nicio”, „niciun”, dar şi „nici o”, „nici un”.

Iar partea asta de la sfîrşit este necunoscută multora. Opinia generală e că de-acum înainte trebuie să se scrie în orice situaţie cu „niciun” şi „nicio”. Aşa că am văzut deja de mai multe ori forme ortografiate greşit, precum „Niciunul, nici altul…” sau „Nu-i nicio girafă, nicio pasăre dodo…” Ghici ce-i? E ortografia limbii române. Şi seamănă cu amîndouă. Nu-i nici simplă, nici logică, nici respectată şi nici respectabilă. Din momentul în care s-a impus valul de modificări absolut inutile, ce a afectat un sistem ortografic deja stabil, a devenit un fel de glumă pe care n-o mai ia în serios decît Consiliul Naţional al Audiovizualului, care se foloseşte de ea ca să amendeze posturile de televiziune. E un fel de ortografie cazonă, impusă prin forţa autorităţii şi nu prin instrumentele lingvisticii. Ortografie regulamentară – cu multe trepte mai jos decît locul unde ar trebui să stea ştiinţa autentică.

(text apărut în Suplimentul de cultură, nr. 193-194/ 2008)