Arhive
Bila jednom jedna zemlja – în “Herito”
Luna trecută unul din eseurile la care ţin mult, Bila jednom jedna zemlja, care e inclus în Românii e deştepţi, a apărut în revista Herito din Polonia – mai exact, din Cracovia.
Am primit şi eu un exemplar. Tiparită pe hîrtie cretata, cu 200 de pagini full colour, revista arată superb. Cam ca revistele de arhitectură sau artă plastică de înaltă ţinută de la noi. Textele sînt publicate în poloneză şi, în paralel, într-o traducere engleză, ceea ce deschide revista spre un public mai larg. Şi o merită din plin.
Textul meu e despre războiul din fosta Iugoslavie, temă la care sînt sensibil şi azi. De aceea m-am bucurat că a fost inclus în dosarul realizat de Herito, care se cheamă “Imagined Identities”. Cum în Bilo jednom… e vorba despre războiul din ex-Iugoslavia văzut din imediata (şi empatica) vecinătate, eseul fusese publicat pînă acum în ţările de-acolo: în Serbia, Bosnia, Slovenia. Altundeva nici nu mi se părea că ar stîrni foarte mult interes.
Dar nu era aşa. Am aflat cu surprindere că în anii comunismului polonezii erau la fel de interesaţi de Iugoslavia cum eram şi noi, cei de la graniţa de vest a României. Şi au urmărit războiul din fosta Iugoslavie cu aceeaşi emoţie. Nu aş fi ştiut-o nici pînă azi dacă nu aş fi aflat chiar de la ei – adică de la unul dintre coordonatorii redacţiei de la Herito, Lukasz Galusek.
Noi, cei din Europa de Est, nu am ştiut şi nu ştim nici azi mare lucru unii despre alţii. Poate că şi autismul ăsta face să nu contăm prea mult.
Arhive
O săptămînă de ieşiri culturale
Săptămînile trecute, cum tot s-a străduit să se facă primăvară şi afară e din ce în ce mai frumos, simt că încep să ies din hibernare. Am avut parte şi de cîteva ieşiri culturale care m-au înviorat. De altfel, în ultima vreme, odată cu încălzirea locală (pe-aia globală o las pentru ClimateGate), întîmplările astea culturale s-au înmulţit.
Pe 18 martie ne-am reîntîlnit cu Marius Chivu, venit la lansarea volumului Aerobiciclete al lui Bogdan O. Popescu, publicat de Editura Brumar. Cu ocazia asta i-am cunoscut şi pe autor, şi pe Florina Pîrjol, m-am revăzut cu Robert Şerban şi Lavinia Bălulescu, iar Marius Chivu ne-a reamintit – Alinei şi mie – de un deadline pentru o antologie intitulată (excitant) Primul meu porno. Din fericire, deşi m-am mai lungit, pînă la urmă am terminat la timp 
.
Prin 19 martie, de “Zilele Helion”, m-am întîlnit cu prietenii mei buni din zona SF, Mike Haulică, Horia Ursu, Florin Dănilă, Florin Pîtea, Cătălin Badea-Gheracostea, Lucian Ionică, Lucian Szabo… Îi înşir cum mi-i amintesc. Partea interesantă e că unii dintre ei sînt timişoreni, dar îi văd mai rar decît dacă ar sta în Bucureşti. Timpul, timpul e scurt. Timpul liber – şi mai şi.
Săptămîna trecută, miercuri, am fost la librăria Cărtureşti, la lansarea traducerii lui Şerban Foarţă din George Perec, Dispariţia (un roman apărut la Editura Art). Cartea lui Perec are o mică particularitate, care o face, printre altele, aproape imposibil de tradus: e un roman lipogramatic, iar litera care îi lipseşte complet e vocala “e”. Mă întreb şi acum cui îi va fi fost mai greu: autorului să scrie un roman fără litera “e” sau traducătorului să îl transpună în română fără litera “e” (cea mai utilizată vocală după “a”) şi să nu trădeze nici conţinutul cărţii.
Şerban Foarţă m-a fermecat cît a explicat intenţiile demersului lui Perec (fiindcă nu e vorba doar de un simplu joc lingvistic ori grafic), cu trimiteri spre absenţă, spre Melville, spre moarte şi, desigur, dispariţie. Ce mi se pare evident acum e că la premiul pentru traducere al USR pe anul 2010 nu se mai pune problema concurenţilor. Dispariţia lui Perec de Foarţă e un tur de forţă inegalabil în domeniu.
Vineri seara, adică de 1 aprilie, că aşa s-a nimerit, am făcut eu o lansare a romanului Noapte bună, copii! în Timişoara, la barul Kafka. De fapt n-a fost tocmai o lansare (deşi s-au vîndut şi cărţi), ci o întîlnire şi o discuţie între prieteni şi cunoscuţi. Marius şi Lulu, patronii cafenelei Kafka, au venit de fapt cu ideea încă de astă-iarnă, iar eu am încercat să fac o întîlnire un pic mai altfel. Că tot eram între prieteni, cum ziceam, deci nu riscam mare lucru. Aşa că am combinat clasicele discuţii şi lectura din carte cu o prezentare audio/video, unde am folosit diverse materiale ce apar şi în carte şi mi-au folosit la construirea lumii de-acolo. De la Angela Similea şi Partidul, Ceauşescu, România la A-ha cu Take on Me, Prince şi Little Red Corvette, dar şi Lasă-mă, papa, la mare sau imagini din Wild Goose Chase (not recommended under 18 :devil: ).
Mi-a plăcut cum a decurs toată seara. A fost plăcut, amuzant şi interesant. A fost, în cel mai rău caz, o ieşire din rutină. Poate mai încerc şi altădată.
În fine, ieri am fost fotomodel 
. Adică m-am întîlnit cu Mircea Struţeanu, care lucrează la un proiect amplu, intitulat “Scriitori români. Chipuri şi taine”. O parte din proiect a fost deja realizată, vernisată şi admirată. Şi, cum ieri a fost într-adevăr o zi de primăvară superbă, iar oraşul era plin de flori şi agitaţie, Alina şi cu mine ne-am plimbat cu Mircea şi doi prieteni de-ai lui prin jumătate din oraş, adică din Piaţa Unirii pînă la gara mică, la Timişoara Est.
Acum avem un pic de febră musculară. Cine a zis că e uşor să umbli după cultură?
Arhive
Azi, în Timişoara – “Noapte bună, copii!”
Arhive
Pulsiuni bibliofile
Nu sînt un bibliofil împătimit, dar mă bucură cînd îmi adaug la bibliotecă un volum preţios nu doar prin conţinutul lui, ci şi cu valoare bibliofilă. Nu am, desigur, mari valori, nu deţin incunabule şi nici ediţii princeps rare, dar am descoperit cînd şi cînd volume sau ediţii ce m-au atras tocmai din acest motiv.
Una din ele, pe care am pomenit-o aici, e ediţia interbelică a Tabletelor din Ţara de Kuty a lui Tudor Arghezi.
O alta e primul volum din ediţia critică a Operelor lui I.L. Caragiale, începută de Paul Zarifopol, ce a apărut în 1930.
Exemplarul pe care l-am descoperit mai demult la un anticariat din… Iaşi, cred, mai are ceva deosebit. Pe contrapagină apare un text care spune că din această ediţie au existat şaptezeci şi şase de exemplare care nu s-au pus în vînzare: douăzeci şi şase numerotate cu literele alfabetului, de la A la Z, şi alte cincizeci numerotate cu cifre romane, de la I la L.
Exemplarul pe care îl am eu are imprimată litera E, ceea ce ar însemna că, în numerotarea propusă, e al cincilea al ediţiei. Şi e o carte frumoasă.
Dar, presupunînd că primele volume (oricum nepuse în vînzare) au fost dăruite apropiaţilor lui Paul Zarifopol, al cui o fi fost oare al cincilea exemplar?
Arhive
Puiul fericit
Inventivitatea producătorilor de branduri nu cunoaşte limite. Am văzut asta recent, cînd am cumpărat dintr-un supermarket următorul produs – bio, după cum se vede:
Pe rafturile magazinului erau caserole întregi cu pui fericiţi şi congelaţi. Mai exact, cu aripi, pulpe şi piepturi de pui fericiţi. N-am putut să nu mă gîndesc cum puiul fericit alerga prin curte (pardon, ca prin curte!), cum se hrănea fericit şi apoi cum i s-a tăiat gîtul şi a fost tranşat în bucăţi fericite. Iar noi l-am mîncat (fericiţi, cred).
Puiul fericit e puţin mai scump decît puiul nefericit din caserolele de alături, fiindcă fericirea costă. Dar merită. E ceva mai mult decît o simplă carne ecologică sau bio. E shiny happy chicken!
Arhive
Tabieturi de scriitor: uneltele scrisului
În urmă cu mai multă vreme, stimulat de cîţiva cititori, am început să îmi analizez şi sistematizez ritualul scrisului. Am apucat să pomenesc despre timpul scrisului şi despre locul scrisului – dar n-am uitat că mai aveam ceva de adăugat.
O fac acum. Nu neapărat (sau nu doar) pentru că s-ar putea ca unii să fie interesaţi de tot felul de obsesii, superstiţii sau ritualuri ale scrisului, ci şi fiindcă în felul ăsta le conştientizez eu însumi, pentru mine, într-o formă ordonată şi coerentă. Căci, gîndindu-mă la ele, mi-am dat seama că se constituie într-un fel de ritual bine aşezat, care s-a elaborat în timp, fără ca eu să îmi dau seama că mă îndrept spre aşa ceva.
Fotografia de aici sintetizează, iconic, esenţialul:
Între timp însă (adică pe parcursul scrierii romanului Noapte bună, copii!) dintre uneltele indispensabile scrisului au dispărut ţigara, scrumiera şi bricheta. Odinioară, cînd încă fumam, ele trebuiau să fie pe masă, chiar dacă nu îmi aprindeam ţigară de la ţigară. Simţeam nevoia să le văd acolo, la îndemînă.
Ce a mai rămas? Păi, în primul rînd trebuie să am un ibric de cafea cît de cît plin pe aragaz (odinioară pe cuptor) şi o cană cu cafea caldă pe masă, chiar lîngă mine. Masa perfectă pentru scris e, desigur, cea din bucătărie. În rest ar mai fi cam aşa: stiloul, călimara cu cerneală şi foile de hîrtie.
Dar, dacă stau să mă gîndesc, şi aici s-au dezvoltat mici fixaţii. Folosesc forma asta impersonală pentru că nu pot spune că mi le-am dezvoltat eu. Habar n-am cînd m-am trezit cu ele – sau, mai exact, cÎnd am început să nu mă mai simt confortabil în lipsa lor.
Aşadar:
1) Hîrtia. Scriu întotdeauna pe coli de hîrtie format A4 (pe vremuri le spuneam coli ministeriale) şi niciodată pe coli albe pe ambele feţe. Una din feţe este mereu scrisă sau imprimată cu ceva. E vorba de fapt de foi pe care le recuperez din diverse locuri. Iniţial bănuiesc că a fost vorba de un impuls ecologist, dar acum a devenit o necesitate. Ca să fiu sigur că nu rămîn fără foi, le adun ca un hîrciog filolog. Am un teanc de cel puţin o mie de coli, pe al căror dos (sau faţă folosită) se poate citi o întreagă istorie, căci sînt acolo facturi de la bancă, fragmente literare imprimate, tabele, file de fax, copii de acte, liste de nume, cereri scrise de mînă… orice. Şi cum, de exemplu, pentru roman (care în forma tipărită are 500 de pagini) am folosit vreo 230 de coli, cele o mie şi mai bine pe care le-am strîns deja îmi dau o stare de confort: chiar dacă mai scriu, pot supravieţui unei crize de hîrtie cel puţin cinci-zece ani.
A, mai e ceva: ficţiunea o scriu pur şi simplu pe coală, de sus pînă jos. Cînd scriu eseuri sau texte critice, îndoi foaia la jumătate şi scriu pe un format A5 – dar pe ambele jumătăţi, ca să nu risipesc nici o bucată utilă de hîrtie.
2) Cerneala. Scriu cu cerneală. De fapt eseistica şi critica le pot scrie şi cu pixul – şi nu întotdeauna la masa din bucătărie… Dar proză scriu numai şi numai cu stiloul şi cu cerneală. Iar cerneala trebuie să fie neapărat neagră. Nici asta nu ştiu de ce o fac sau de cînd o fac. Ştiu însă că, deşi am scris sute de pagini (de fapt cred că peste o mie), folosesc aceeaşi călimară cu cerneală neagră de peste zece ani. Ba chiar am lăsat-o în România cînd am plecat în State şi am recuperat-o cînd m-am întors.
Ştiu însă că nu e o călimară din basme, care nu mai trebuie umplută niciodată – deşi am turnat de cîteva ori un pic de apă în ea, cînd mi s-a părut că s-a mai uscat cerneala dinăuntru. Deocamdată are suficient lichid, dar, pentru orice eventualitate, acum vreo opt-nouă ani am cumpărat şi o călimară nouă, identică, tot cu cerneală neagră. Ca rezervă.
3) Stiloul. Scriu cu acelaşi stilou chinezesc auriu de mai bine de douăzeci de ani. Stilou auriu şi cerneală neagră. E unul din stilourile acelea “cu peniţă de aur”, cum li se spunea înainte de 1989. În anii liceului mi-am dorit teribil de mult să am şi eu unul, dar nu am avut. Primul stilou “cu peniţă de aur” l-am primit în toamna lui 1989, în primul semestru de facultate, fiindcă de-acum eram student şi aveam nevoie de un instrument mai distins pentru scris, nu? E stiloul din fotografie, stiloul auriu cu care scriu şi azi.
Desigur, după vreun an mi-am cumpărat unul identic (doar că nu auriu). Stă şi el în rezervă, în caz de ceva, alături de călimara intactă cu cerneală neagră.
Cam atît, cred. Deşi, cînd recitesc ce am scris, mi se pare patologic de mult.
Arhive
Azi a venit primăvara!
Azi a venit primăvara! Azi a venit primăvara!
Arhive
O antologie în Croaţia
Zilele trecute am primit exemplarul de autor al antologiei de după 1989 Nabokov u Brašovu, apărută în Croaţia, în Zagreb, la Editura Meandar. Cum interesul (şi pasiunea) mea pentru spaţiul acela a rămas la fel de mare, am răsfoit-o cu multă nerăbdare, curiozitate şi bucurie. Mi-am citit – Ei, e-un fel de-a spune! Dar m-am uitat peste – textele traduse în croată şi m-am convins iarăşi că îmi place teribil sonoritatea limbii.
Antologia (care, apropo, a apărut cu sprijinul ICR) m-a impresionat şi ca filolog, şi ca redactor de carte, şi ca scriitor. Volumul include la început, după cuprins, un ghid de pronunţie al cuvintelor româneşti, care au fost lăsate în forma lor originală (opţiune pe care o aprob întru totul, ca traducător).La sfîrşitul fiecărui text există note explicative pentru diverşi termeni (locuri, nume proprii etc., cum ar fi Bucegi, ADAS, TR-ist) şi fiecare autor beneficiază de o prezentare biobibliografică cuprinzătoare. Pe ansamblu, e o realizare editorială profesionistă şi mă bucur că a fost aşa.
Aş putea spune cîteva lucruri şi despre calitatea traducerilor. Pe coperta apar numele celor trei traducători; nu o ştiu pe Marina Gessner, dar cei care o ştiu o elogiază. În ce-i priveşte pe Ivana Olujic şi Luca-Ioan Frana, despre ei pot spune cîte ceva. I-am cunoscut astă-vară: ne-am întîlnit la Split, în timpul concediului nostru, iar ei ne-au prezentat oraşul acela minunat, Spalatumul lui Diocleţian şi al lui Hajduk Split (care, tocmai cînd eram noi prin zonă, i-au cadorisit pe cei de la Dinamo Bucureşti cu un 3-0 scurt şi sec ).
Luca este croat din Caraşova, judeţul Caraş-Severin (deci conjudeţean de-al meu ); a făcut liceul în Timişoara şi facultatea în Zagreb. A crescut cu limba croată, apoi cu româna, şi a făcut studii în ambele. Mai are rost să povestesc despre competenţa lui lingvistică?
Ivana în schimb a învăţat româna în facultate şi la cursurile organizate de ICR. Şi, cît am stat cu ei, am vorbit permanent în română, fără să am vreo clipă senzaţia că vorbesc cu un străin. Ba la un moment dat, cînd ne explica ceva şi am auzit-o pomenind de “foişor de foc”, am tresărit, fiindcă acest cuvînt, “foişor” – românesc, dar atît de rar folosit -, nici măcar nu se afla în vocabularul meu activ de român şi nu văd cum şi cînd l-aş fi folosit. Şi mi-am dat seama încă o dată cît de fertile au fost cursurile pentru traducători străini organizate în ultimii ani de ICR.
Čestitam vam, Marina, Ivana i Luca!
Arhive
Un premiu de la Oraviţa
Zilele acestea am aflat că în ianuarie, la Oraviţa, în cadrul festivalului “Eminescu la Oraviţa”, pe care îl organizează de peste douăzeci de ani Clubul Mitteleuropa, Clubul Intelectualilor şi Cenaclul Mihai Eminescu din oraş, am primit premiul pentru proză “Eminescu – 1868 – Oraviţa” pentru romanul Noapte bună, copii!
Premiul acesta m-a bucurat teribil din cel puţin două motive. Unul ar fi pur localist. Păi, da, doar şi eu sînt născut în Oraviţa, în orăşelul acela plin de farmec, de care mă leagă destule amintiri. Şi mi-aş dori să îl văd înflorind iarăşi, ca în vremurile demult apuse. Ar merita.
Al doilea motiv e acela că Oraviţa este în Noapte bună, copii!. E unul din locurile importante ale poveştii, aşa că un premiu primit într-unul din teritoriile cărţii mă entuziasmează şi, în egală măsură, mă înduioşează. Îmi stîrneşte o senzaţie de “acasă”, pe care o caut şi eu, ca orice om.
Acum aş vrea să ajung acolo. N-am mai fost în Oraviţa de cel puţin zece ani!
Arhive
Un sfat pentru tineri: emigraţi!
Îmi permit să le dau un sfat românilor tineri, în putere şi cu dorinţa de a trăi decent, într-o lume decentă: emigraţi! Plecaţi din România cît mai aveţi timp. Aici n-o să reuşiţi mare lucru şi o să nenorociţi viitorul copiilor pe care, dacă sînteţi naivi, îi veţi naşte în România.
Nu scriu asta aşa, într-un moment de furie sau dezamăgire. Am chibzuit mult. Sînt unul dintre cei care au avut şansa să se stabilească în Statele Unite şi ştiu la ce am renunţat, ştiu la ce am venit. (Din diverse motive, explicate parţial într-o carte, m-am întors şi, probabil, o să rămîn aici – sau cel puţin pe continentul european. Însă susţin în continuare că America e o ţară bună pentru cetăţenii ei, iar România una execrabilă pentru ai săi.)
Gîndiţi-vă şi voi: România nu a oferit niciodată, în toată existenţa ei, măcar două decenii de trai decent. Eu aş zice că nici un deceniu, orice ar spune nostalgicii anilor ’70. Aşadar, de ce să trăieşti într-o ţară în care vor exista întotdeauna şapte vaci slabe, dar nu şi vacile grase? Pentru că aici nu s-a putut, nu se poate şi nu se va putea construi niciodată ceva durabil. Nici măcar pe termen mediu. Niciodată.
Nu o să analizez acum situaţia politică sau economică, să aduc argumente pro sau contra. Invoc doar tradiţia şi istoria. România e o ţară în care lucrurile au mers mereu prost, iar cînd s-au îmbunătăţit cît de cît, minunea nu a durat mai mult de cîţiva ani. Mulţi s-au ratat rămînînd aici, cu speranţa că vor vedea cum, brusc, din bubele şi mucegaiurile locale răsar trandafirii ce vor fermeca Europa. Din bube şi mucegaiuri au răsărit bube şi mucegaiuri, care vor da alte bube şi mucegaiuri.
Aşadar, dacă nu aveţi şansa unor rude, părinţi sau prieteni care să vă asigure traiul decent şi postul călduţ şi dacă nu sînteţi iremediabil tîmpiţi ori idealişti, plecaţi cît mai apucaţi. Există ţări în care s-a trăit cam tot timpul bine şi ţări în care s-a trăit cam tot timpul prost. Ghiciţi din ce fel de ţară scriu eu acum?
Cautare
Pagină oficială facebook
facebook.com/radupavelgheoBio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiţă). Scriitor. Român din România, bănăţean din Banat şi, în esenţă, ticvăneanţ(-mic) şi cetăţean universal. [Continuare]
Comentarii recente
{ @A Reader: Întru totul de acord. Dar mă tem că o să supăraţi pe cineva de prin blogosfere
} – { Domnule, chiar m-ai facut sa rad. Dumneata nu esti interesat sa afli adevarul, ce aiureli , ce dacism, ce Savescu etc. Dumneata esti interesat doar... } –
{ Intr-adevar se stiu atat de putine despre daci, dar chiar alea putine sunt suficiente ca sa infirme teoria asta: 1. Dacii erau blonzi cu ochi... } –