Cum să ajungi medic la Paris
Cum să ajungi medic la Paris? Simplu: să rămîi fără post de medic în România.
Asta este o istorioară pe care mi-a povestit-o Alina şi s-ar putea ca eu să nu fi reţinut foarte exact toate detaliile, dar e adevărată, ca toate lucrurile urîte din România.
Povestea e următoarea: o tînără doctoriţă lucrează ca rezident la un spital din Timişoara împreună cu o colegă şi prietenă. Se specializează amîndouă în neonatologie şi, după numărul de ani necesari (parcă cinci sau şase, oricum destul de mulţi), iată-le pe amîndouă medici specialişti. Li se scot la concurs două posturi la spitalul unde lucrau pînă atunci şi, evident, cele două se bucură că vor lucra în continuare acolo – şi împreună.
La un moment dat cineva mai curios o întreabă pe doctoriţa despre care povestesc dacă a dat “dreptul” acolo unde trebuie. “Ce drept?” se miră ea. “Păi, pentru concurs!” îi răspunde binevoitorul curios. Tînăra înalţă din umeri. Cui să dea dreptul? Şi de ce? Doar lucra în spital de atîta vreme, toţi medicii o cunoşteau, ea îşi făcea meseria bine, iar spitalul avea nevoie de ea şi de colega ei. Aşa că nu-şi mai bate capul cu suspiciuni, nu se interesează nici cui să dea “dreptul” (frumoasă exprimare românească!), nici cît e dreptul, ci doar aşteaptă concursul.
Şi, desigur, inevitabilul se întîmplă: pînă la urmă la concurs se scoate un singur post. Acum, nu ştiu dacă prietena ei va fi dat sau nu dreptul, dar cert e că acum rămăsese un singur post pentru două concurente. Şi cine credeţi că a cîştigat concursul?
Dacă vă gîndiţi că prietena şi colega doctoriţei care nu a dat “dreptul”, vă înşelaţi. Nu cunoaşteţi România suficient de bine. N-aţi citit Scrisoarea pierdută a lui Caragiale sau, dacă aţi citit-o, aţi uitat-o. Postul a fost cîştigat, evident, de o a treia persoană, care a venit din afara spitalului, cu recomandări serioase de Sus.
Urmează etapa a doua, mai scurtă: doctoriţa în cauză rămîne fără slujbă pe specializarea ei. Putea, eventual, să rămînă în acelaşi spital, dar nu ca medic angajat pe specializarea ei, ci doar începînd un nou ciclu, într-o altă specializare. Adică luînd-o de la capăt.
O altă variantă era să-şi caute un post pe specializarea ei în alt spital. Aşa că s-a apucat să se intereseze dacă există vreun post liber în oraş. Bănuiesc că nu voia să plece din Timişoara sau cel puţin nu voia să se mute în alt colţ de ţară. Oricum, la un moment dat, pe undeva pe la Forţele de Muncă, cineva dintre funcţionari îi spune, cu acea superioritate binevoitoare pe care o cunosc foarte bine: “Dar dumneata ce mai cauţi de fapt aici, în ţară? Nu ştii că aproape toţi colegii dumitale au plecat în Franţa? Vrei să mori de foame cu salariul de medic de spital românesc?”
Tînăra şi-a luat actele şi a făcut cum i s-a sugerat. Acum e medic neonatolog la Paris.
Astfel putem bifa o nouă reuşită a şcolii româneşti de medicină. Şi a sistemului autohton de selecţie a valorilor.
Îmi vine să zic şi eu ca şi funcţionarul de mai sus: de ce naiba ar mai rămîne cineva în România? În ultimii douăzeci de ani m-am convins de un lucru – că în România lucrurile nu au mers, nu merg şi nu vor merge niciodată bine. Singurele soluţii viabile sînt, din păcate, parţiale şi mai ales anticonstituţionale, aşa că nici nu le scriu. Există ţări care au dus-o prost de cînd se ştiu şi o vor duce prost şi pe mai departe. România e una din ele. Nu e ceva demonstrabil, dar o va demonstra timpul.
Voi, cei fără pile, fără relaţii, fără chef de compromisuri şi ploconire, fără ticăloşie în sînge şi fără spirit manelar, plecaţi cît mai aveţi timp! Graniţele sînt încă deschise. Eu trebuie să rămîn să sting lumina. 
9 comentarii
Lasa un comentariu
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]
Pesimistul e un optimist bine informat. Sentinta e dura: “Există ţări care au dus-o prost de cînd se ştiu şi o vor duce prost şi pe mai departe. România e una din ele. ” Totusi sint oameni care se simt bine in tara lor, probabil fara a-i minimaliza pacatele. Poate fi un exemplu caraghios sau neadecvat: citeam de curind cum lui Ovidiu Ioanitoaia ii era dor de Romania, se grabea sa se intoarca de la turneul din Africa de Sud. Sau poate ca sint lucruri diferite, sa iti fie dor de tara ta si, in acelasi timp, sa fii convins ca e un loc blestemat.
Nimic nou, ba sunt multe şi mai şi… E trist că tocmai oamenii bine pregătiţi, într-un fel, sunt obligaţi să plece şi rămân foarte multe nonvalori să-şi arate aroganţa şi incompetenţa. Şi dacă tot ai vorbit acolo de “drept”, am citit în Orizont un articol care mi-a dat de gândit. Nu am mai fost de foarte multă vreme prin Timişoara, dar… povestea asta cu “dreptul” unora de a se instala unde vor şi prin ce metode vor… !!!
@Ovidiu: Aşa e, există un păcătos de dor de ţară. De locurile de aici. Uneori mă întrebam dacă nu l-am putea compensa cu o mutare în Ungaria, Serbia sau pe aproape. Alina sugera chiar că România e un fel de drog, creează dependenţă, iar îndepărtarea de ea provoacă sevraj. De aceea emigraţilor le trebuie cîţiva ani ca să se adapteze: de fapt se detoxifică de locul ăsta.
.
Altfel, rămîn la ideea că România în ansamblul ei nu e în stare să o ducă bine.
@Amelia Mociulschi: Da, asta e problema. Un om de valoare reuşeşte mai degrabă în altă parte decît în România (nu că n-ar putea avea norocul să reuşească şi aici). De vreo două săptămîni cei de la revista “Kamikaze” prezintă nişte destine paralele: români cu profesii identice, din care unul a plecat din România, iar celălalt a rămas aici. Foarte instructiv!
Cît despre cei instalaţi în Timişoara, la nivel oficial totul e legal. Chiar mai legal decît mutarea diverşilor politicieni în case retrocedabile. Cei care se supără că în străinătate românii sînt asimilaţi uneori cu ţiganii se supără degeaba: sîntem suflete pereche
uite, din cauya asta universitatile de medicina s-au transformat in sereleuri…
cat despre spitale… o sa deschidem in curand niste malluri in locul lor. sau niste depozite?
@impricinatul de corn: Din păcate, ai dreptate. De altfel, tu ştii mai bine decît mine cum stau lucrurile în domeniu. Şi-atunci zi şi tu: cum să te miri că destui oameni de-aici din zonă se duc la consultaţii, operaţii etc. la spital la Szeged? Plătind, bineînţeles. Oamenii îşi fac cumpărăturile în Szeged, merg la băi la Gyula şi la Szeged, femeile nasc la Szeged, unii mai înstăriţi îşi cumpără case în Ungaria şi se mută acolom, alţii îşi înmatriculează maşinile în Bulgaria… Vorba lui Goga, dar pe invers: ne adunăm apele toate şi ne mutăm în altă ţară.
M-as mira sa fie la Paris doctorita de care zici. Eu o vad intr-o provincie prafuita (franceza), undeva unde internetul este disponibil numai in dial-up.
Gheo, cu asa pesimism, o sa scrii in curand volumul doi de la « Adio, adio … ». Iti propun un exercitiu : in fiecare saptamana identifica un lucru / un om / un aspect cara este agreabil sau interesant in Rom. De exemplu : In orasul tau poti sa te plimbi pe strada, in timp ce in SUA nici macar nu exista trotuare. Da ! exercitiul seamana cu metoda Coué.
@Beatrice: A, nu zic că nu există lucruri frumoase sau agreabile în România. N-o s-o zic niciodată. Zic doar că nu sîntem şi n-o să putem fi niciodată o ţară – nici măcar în sensul bulgăresc al cuvîntului – şi că toate generaţiile care vin, ca şi cele care au trecut, vor fi în România generaţii de sacrificiu.
Da, sînt multe lucruri frumoase la noi. Păcat că le stricăm una după alta. Îmi place că pot să mă plimb pe trotuare atunci cînd nu le ocupă mîrleţii cu maşinile. Îmi plac oraşele noastre, mai ales cele construite de austrieci şi unguri. Îmi plac şi oamenii: individual, românii sînt adesea minunaţi. În grup poate că nu chiar.
Despre subiectul articolului pot să confirm că da, are un post la Paris. Şi ar mai fi loc şi de alţi medici români: în Franţa, în Germania… în general într-o lume în care sînt plătiţi conform competenţelor.
Se potriveste oarecum cu tema acestui post. Textul se termina asa: “… asa ca ma instalez intr-un colt mai intunecos, imi pun castile din nou, si visez cum, intr-o buna zi, o sa plec dracului definitiv din patria mea cu î din i, cu â din a.” (http://boladenieve78.wordpress.com/2010/07/26/pe-drum/#comments)
@Ovidiu: Am văzut textul. Şi, cum tocmai m-am întors din Croaţia, nu pot să zic decît că da, asta e. Asta e starea care te învăluie de la primul contact cu patria. Aşa e. Trist…