Cazul Bodnariu şi isteria pedofilă

În ultimele zile presa românească e plină de relatări despre cazul Bodnariu, familia căreia serviciul pentru protecţia copiilor din Norvegia i-a luat cei cinci copii, pe motiv de violenţă familială. Iniţial se pare că ar fi existat şi o acuzaţie de îndoctrinare religioasă (familia în cauză fiind una penticostală), dar pare-se că acuzaţia s-a pierdut pe traseu, iar deocamdată lucrurile sînt foarte neclare.

Nu scriu aici ca să dau vreun verdict. Nici nu cred că poate da cineva vreunul. Doar că, din toate relatările, comentariile şi adăugirile jurnaliştilor şi cititorilor (unii direct interesaţi, coreligionari ai familiei în cauză – dar asta e firesc şi natural) nu reiese limpede dacă familia respectivă e sau nu într-atît de vinovată, fie şi după legile norvegiene, încît să li se ia cei cinci copii (inclusiv un sugar!) şi să fie daţi spre adopţie – eventual, unor familii diferite, pentru a despărţi nişte fraţi.

Am avut totuşi impresia că respectiva instituţie de protecţie a copilului, Barnevernet, are o putere imensă şi poate interveni relativ uşor în viaţa privată a familiilor norvegiene. În plus, are puterea discreţionară de a decide ce şi cît înseamnă abuz familial şi de a propune/impune măsuri radicale. Şi da, recunosc, nu am încredere în instituţiile care capătă puterea de a dirija viaţa privată a cetăţenilor şi a căror supravieţuire depinde de o activitate cît mai intensă, adică – în cazul de faţă – de descoperirea cît mai multor cazuri de abuz şi, poate, de realizarea unei „cote” de adopţii. Orice mecanism birocratic tinde să se extindă, nu să se reducă, şi îşi caută motive care să-i justifice existenţa – şi bugetele. Dacă Barnevernet ar fi cu adevărat eficientă, numărul cazurilor de violenţă familială ar trebui să scadă de la an la an; dacă ele cresc, fie instituţia nu e eficientă, fie face exces de zel şi devine abuzivă ea însăşi.

Ştiu că în cazul de faţă (asta şi datorită unei isterii media) există tendinţa de a acorda credit instituţiilor de stat sau locale în dauna unor părinţi acuzaţi de abuz. Or fi făcut ei ceva. Posibil. Poate chiar au făcut. Noi, românii, sîntem mai barbari şi mai necivilizaţi, norvegienii sînt civilizaţi şi rafinaţi. Dar soţii Bodnariu nu sînt primii părinţi (nici măcar primii părinţi români) care păţesc asta în Norvegia. Cazurile înşirate pe Wikipedia în limba engleză sînt doar cîteva exemple dintre multe altele, mai puţin mediatizate.

Poate că e vorba de o diferenţă culturală, cum spun unii, dar nu între România şi Norvegia. Mie mi se pare că într-o ţară unde un ministru al Educaţiei a putut declara „Credinţa că părinţii sînt cei mai potriviţi pentru a-şi creşte copii” (deşi ulterior a retractat) are unele probleme – umane, poate şi morale. Indiferent de cazul Bodnariu.

În fine, ca să ajung la ideea din titlu, există anumite trenduri ce devin la un moment dat populare şi determină decizii, comportamente, reguli şi acţiuni la nivel instituţional. Cîteodată ele se dovedesc dăunătoare în cel mai înalt grad, iar efectele lor sînt resimţite multă vreme de societate, însă la momentul respectiv sînt considerate corecte, adecvate şi legitime. Aşa a fost, de exemplu, eugenia, foarte populară la începutul secolului al XX-lea, inclusiv în Norvegia, şi pe care rasismul criminal al naziştilor a descalificat-o, sper, definitiv.

Dar în anii 1980, în Statele Unite, a existat o microtendinţă ciudată în rîndul unor asistenţi sociali: aceea de a descoperi în familiile americane obişnuite practici pedofile şi satanice, în care părinţii îşi supuneau copiii sodomizării şi îi sileau să participe la orgii şi ritualuri demonice. Au fost zeci de cazuri, zeci de condamnări la puşcărie grea, zeci, sute de copii traumatizaţi pe viaţă. Unii dintre ei cred şi azi că lucrurile respective chiar li s-au întîmplat. Doar că acele abuzuri sexuale nu au existat niciodată: ele au fost inventate de asistenţi sociali şi apoi, prin „întrebări deschise”, de fapt prin interogatorii dirijate şi ameninţătoare, au fost smulse mărturisiri la fel de dirijate de la copii. Cel mai cunoscut caz e cel din Kern County, din 1982, dar nu e nici pe departe singurul. Părinţii acuzaţi pe nedrept au fost eliberaţi tîrziu, s-au înstrăinat de copii, în schimb cei vinovaţi şi-au văzut de carierele lor, fără a fi traşi vreodată la răspundere. Ei şi-au făcut doar „datoria” – cu exces de zel, e drept, şi au nenorocit nişte oameni. Însă absolut legal.

Întrebări deschise, interogatorii purtate în privat cu copii… sună familiar? Ideea că un copil de 7-8-10 ani are discernămîntul unui adult, că nu poate fi influenţat şi nu i se pot inculca idei, declaraţii – chiar „fapte adevărate” -, că va spune adevărul şi e conştient de consecinţele lui… ei, ideea asta e o prostie. Asta e problema. Nu ştiu dacă părinţii Bodnariu şi-au molestat copiii şi nici nu vreau să mă pronunţ, dar ştiu că nişte copii pot fi convinşi să declare ce vrea un anchetator insistent, ba chiar să şi creadă asta – uneori toată viaţa.

Şi de asta mă tem cel mai tare. Da, soţii Bodnariu au recunoscut că şi-au pălmuit copiii cînd şi cînd. Prima măsură luată aşa, urgent, într-o lună, două, să fie oare chiar confiscarea copiilor şi trimiterea lor spre adopţie?

Da, graniţa dintre o uşoară corecţie şi o bătaie traumatizantă e foarte greu de stabilit, aşa că mai bine interzicem cu totul bătaia –  animalele îşi mai corectează puii cu cîte o lovitură de labă, dar oamenii au devenit prea tîmpiţi ca să mai ştie diferenţa între corecţie şi abuz, nu?

Doar că… mai ştie cineva care e graniţa de la care statul sau instituţiile publice pot interveni în viaţa individului? Sau, în cazul de faţă, cui îi aparţin copiii unei familii: familiei sau sistemului de stat? În Norvegia balanţa înclină încet-încet către stat. Iar argumentul cel mai des întîlnit al apărătorilor Barnevernet este că, de vreme ce Norvegia e atît de prosperă, cei de acolo nu au cum greşi, ştiu ei mai bine ce fac. Aşa cum ştiau şi cei din Kern County, California, din prospera Americă.

Prosperitatea are şi ea un preţ, cum ar zice furnica din colonie în timp ce-şi cară povara cu grijă, atentă să nu iasă din rînd.

Publicat de

Radu Pavel Gheo

Radu Pavel Gheo (n. 1969, Oraviţa) a absolvit în 1994 Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara, după care a lucrat ca profesor, redactor radio şi redactor de revistă în Iaşi şi Timişoara. În 2001 emigrează în Statele Unite, dar revine în ţară după un an. Experienţa sa americană e relatată în priză directă în volumul Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a, apărut la Editura Polirom din Iaşi. În decursul timpului a scris pentru majoritatea revistelor culturale cu circulaţie naţională. O serie de texte de-ale sale (proză scurtă şi eseuri) au fost traduse în engleză, franceză, germană, maghiară, sîrbă, slovenă, poloneză. A publicat pînă în prezent mai multe volume: Valea Cerului Senin (Athena, 1997), Despre science fiction (Omnibooks, 2001; Tritonic, 2007), Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a (Polirom, 2003; 2004; 2013), Românii e deştepţi (Polirom, 2004; 2005), Fairia – o lume îndepărtată (Polirom, 2004), DEX-ul şi sexul (Polirom, 2005), Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (Polirom, 2008, coordonator, împreună cu Dan Lungu), Numele mierlei (Polirom, 2008), Noapte bună, copii! (Polirom, 2010). Radu Pavel Gheo este inclus în mai multe antologii de proză şi eseuri din ţară şi străinătate. A scris o piesă de teatru, Hold-UP Akbar sau Toţi în America, pusă în scenă de Teatrul Naţional din Timişoara în stagiunile 2007-2008 şi 2008-2009. Printre premiile literare obţinute se numără: premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Timişoara (2004, 2006, 2011), premiul „Pro-Cultura Timisiensis”, premiul Uniunii Scriitorilor „Andrei Bantaş” pentru traducere (2007), premiul naţional de proză „Ziarul de Iaşi” (2011), premiul „Romanul anului” acordat de revista Tiuk!. În prezent Radu Pavel Gheo trăieşte în Timişoara. Este redactor de carte şi traducător la Editura Polirom şi redactor la revista timişoreană Orizont. În 2003 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2005 membru în PEN Club România. Din 2014 este doctor în Filologie, titlu acordat de Universitatea de Vest Timişoara.

16 comentarii la “Cazul Bodnariu şi isteria pedofilă”

  1. correct 100% , din pacate sint unii atit de increzatori ca aia stiu ei ce fac (institutia de stat) incit nici nu discuta si sint absolut convinsi ca sotii sint vinovati. cam in genul macovei la noi…

  2. Va multumesc pentru articol. Cazul familiei Bodnariu e foarte trist. Dar mai triste mi s-au parut sutele de comentarii scrise de diversi romani care s-au grabit sa-i acuze pe cei din familie de indoctrinare religioasa si violenta fizica. In timpul acesta eu ma gandesc mereu la cei 5 copii despartiti de parinti si separati intre ei si ma umple revolta.

  3. Cei care sint de partea sistemului norvegian aduc in general argumentul ca uite ce prospera e norvegia. Oare cei care au facut Norvegia prospera sint cei care au fost crescuti sub aceaste legi? Ma indoiesc, pentru ca aceasta protectie exagerata e o inventie noua din ultimi 20 de ani. Deci as zice sa mai asteptam putin pina sa folosim prosperitatea Norvegiei ca si argument. Vom vedea abia in vreo 20 de ani efectele politici actuale.

    Totusi pentru indoctrinare religioasa eu as fi de acord sa li se ia copii fara prea multe explicatii.

  4. @ Alinoz,
    1 – bunastarea norvegiana se bazeaza, in special, pe resurse petroliere si gazeifere; cam in genul Rusiei ori a tarilor arabe.
    2 – „Totusi pentru indoctrinare religioasa eu as fi de acord sa li se ia copii fara prea multe explicatii.”
    Dar cine esti tu sa hotarasti despre copiii altora? despre educatia lor? daca exista cineva caruia nu-i „place” cum iti educi copiii accepti parerea lui sa ti se „ia”?
    „Indoctrinarea religioasa” in crestinism nu a dus la actiuni de genul islamistilor.
    Incrincenarea ta nu e mai putin periculoasa decit „indoctrinarea religioasa” de care te sperii.

  5. @Crina: Din păcate, atunci cînd vine vorba de Occident, românii au reflexul să creadă orbeşte în instituţii. Riscul ca o instituţie să devină abuzivă rămîne însă pretutindeni, iar cînd apar astfel de semnale, n-ai cum să nu îţi pui nişte întrebări.
    Dar legătura cu Monica Macovei, care e tocmai unul din criticii cei mai duri ai unui sistem instituţional mizerabil, zău că nu o văd.
    @Eddy: Mărturisesc că şi pe mine m-a uluit radicalismul (ca să nu zic direct brutalitatea) măsurii. De aceea am şi înşirat cele de mai sus, cu riscul de a greşi. Cred că sînt rare cazurile în care statul sau o asociaţie de orice fel le face bine copiilor atunci cînd îi smulge de lîngă familia lor. Asta e o traumă emoţională imensă, pe lîngă care multe altele pălesc. Iar acele cazuri de preluare justificată sînt – sau ar trebui să fie – clare ca lumina zilei.
    Evident, ştiu că există părinţi abuzivi, agresivi, chiar nemernici. Dar există şi instituţii abuzive, chiar şi în ţările prospere şi civilizate. Iar al doilea caz e mai periculos, pentru că, odată ce instituţia îşi impune regulile abuzive, devine periculoasă pentru întreaga societate şi distruge nu un destin sau două, ci mii, zeci de mii.
    @Alinoz: Ei, da, avem noi respectul ăsta pentru instituţiile occidentale: dacă sînt de-acolo, din lumea prosperă, înseamnă că ştiu ele ce fac. Deşi au dat-o în bară de atîtea ori (cazul imigranţilor ilegali de astă-vară o dovedeşte din plin).
    Mă întreb dacă prosperitatea îndelungată nu riscă să aplatizeze societatea, să-i diminueze forţa de reacţie. Oamenii ajung să lase tot mai multe decizii pe seama instituţiilor, să-şi cedeze o parte din libertate ca să nu rişte să-şi piardă confortul şi siguranţa. Sigur, nici ca în România nu-i bine (deloc nu-i bine), dar parcă oamenii n-ar fi în stare să găsească o cale de mijloc.

  6. @victor L:
    1. stiu foarte bine ca prosperitatea norvegiei e bazata pe exploatarea de petrol si gaze naturale. si mai stiu ca norvegienilor nu le place de cei ce vin sa se stabileasca in Norvegia.
    2. Doar un singur exemplu: inchizitia. Stiu ca e din trecut dar istoria e ciclica. Si in al doilea rind cam toti dezaxati si teroristi din ultimul secol au fost indoctrinati religios. Cred ca pina la virsta de 14 ani copii nu ar trebui expusi „invataturilor” religioase. Biblia e una dintre cele mai macabre carti de groaza.

  7. @ Alinoz,
    norvegienii considera o familie de penticostali din Romania, prin „indoctrinare religioasa”, mai periculoasa decit miile si zecile de mii de islamisti si Bernevigi.

  8. Alinoz zice bine ca Biblia e carte de groaza, in schimb la anumite filme, total infensive, gen Star Wars, abia la 12 ani ai voie.
    institutiile pot fi bune, insa depinde de oamenii care se ocupa de cazul respectiv.
    exista chiar si preoti ok, n-or fi toti ca la Tanacu

  9. @victor L: ai vazut relatia biserici penticostale din Norvegia.
    @santamanta: atunci pina la 12 ani ar trebui si biblia interzisa copiilor.

  10. excelent articolul… Si mie mi se pare abuziva masura luata, in plus puterea acelei institutii e infricosatoare. De acord cu tot ce ai spus, iar legat de cat de influentabili sunt copiii si de cat de putin ne putem baza pe discernamantul lor pana la o anumita varsta, cred ca ar trebui sa vedem (sau revedem) filmul The Hunt : http://www.imdb.com/title/tt2106476/

  11. Nu este vorba de ”o familie românească de penticostali”, este vorba de o familie mixtă de penticostali, mama copiilor este norvegiancă get beget. Mă indoiesc că mama norvegiană nu stia legile țării natale si nu le-a explicat temeinic si soțului mioritic.

  12. @Santamanta: O, da, există foarte mulţi preoţi minunaţi. De obicei însă sînt mult prea modeşti ca să vedină vizibili. Îşi fac doar treaba, ca atîţia oameni pe care nu-i ştie nimeni. Din cauza asta nici nu ajung subiect de ştiri.
    Eu însă n-aş interzice nici Biblia, nici Star Wars. Altfel, copiilor le plac oricum chestiile de groază. Noi am devenit prea mărginiţi şi încercăm să-i modelăm după mintea noastră. Nu ştiu dacă e bine. Fiorul pe care ţi-l dau nişte poveşti de groază în copilărie nu-l mai poţi trăi niciodată – şi cred c-ar fi păcat. Fraţii Grimm cenzuraţi sînt un exemplu trist.

  13. Stimate domnule Gheo,
    Asa bine mi-a picat articolul acesta al dvs. pe tema copiilor Bodnariu!
    Am fost oripilata sa constat reactia total neadecvata a celor care s-au raliat ideii „#37lasuta”, ca reactie la acest caz. Sau sa vad articolul Alinei Mungiu, ale carei argumente contra sotilor Bodnariu au fost niste date statistice net in favoarea Norvegiei. La dumneaei s-a vazut foarte clar cat de adevarata e zicala „unde e multa minte e si multa prostie”. Cum poate o statistica proasta ce vizeaza Romania sa ma faca pe mine sau pe oricare roman, un parinte prost? Unde e logica? Apoi, hop! si Florin Iaru cu aceeasi idee lipsita noima.
    Eu, la 21 de ani, in 1990, am citit „In umbra omului” de Jane Goodall, o carte pe care o pretuiesc la suprelativ. Cartea descrie viata cimpanzeilor in salbaticie. Am aflat de acolo ca puii de cimpanzeu care raman orfani, nu sunt capabili sa se integreze in grup si mor la scurta vreme de la moartea mamei lor, chiar si cand primesc ajutor de la frati mai mari. Trauma este atat de mare incat nu-i supravietuiesc. Tot autoarea facea apoi o paralela cu impactul similar asupra oamenilor, la care inteligenta superioara intervine ajutandu-i sa escamoteze emotiile si sa treaca mai departe, de cele mai multe ori; mai bine sau mai rau.
    Stim, multi din propria experienta, cat de traumatizant este divortul parintilor pentru copii si faptul ca familia se dezintegreaza.
    Nu mai insist, e clar ca lumina zilei pentru multa lume dar din pacate constat ca modelul Barnevernet se strecoara insidios si catre biata noastra tarisoara. Eu personal nu pot fi de acord cu luarea copiilor de langa parintii saraci si needucati; se pot gasi solutii mai umane, ca centre de zi, etc.
    Oricum, va cautasem doar ca sa va spun cat de mult mi-a placut carticica dvs. „Sexul si Dex-ul”. Mult de tot. Si ce nume predestinat aveti, de personaj hatru de prin bancurile autohtone!
    Sigur voi cumpara „Fairia”.
    Va urez cu respect, tot binele literar din lume si tot binele vivant!

  14. @Daniela Popescu: Am văzut şi eu mulţimea de reacţii, de absolut toate felurile, în cazul Bodnariu-Barnevernet. Mă tem că pentru multă lume cazul a fost un pretext pentru o nouă discuţie generalizatoare despre superioritatea Occidentului şi neputinţa locală.
    Doar că nu despre asta era vorba, aşa cum spuneţi şi dumneavoastră, ci despre un posibil şi periculos abuz de putere al unei instituţii. Fiindcă părinţii abuzivi, atîţia cîţi sînt, sînt relativ uşor de reperat, iar dacă societatea reacţionează sau nu împotriva lor, asta e altă problemă. Însă cînd o instituţie devine abuzivă şi cetăţenii păstrează tăcerea sau îi caută justificări, s-a cam terminat cu libertatea individului. Mă tem că prosperitatea nu e o garanţie împotriva totalitarismului instituţional şi că pînă la urmă cei care suferă sînt tot oamenii obişnuiţi. De asta mă tem tare.
    Altfel, mulţumesc că mă citiţi. Îmi place că vă place. Încerc s-o mai fac.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *