Deocamdată, în afară de obişnuita depresie post-concediu, am avut parte şi de o veste bună. Două texte de-ale mele, unul teoretic, despre SF, şi o povestire fantastică, Dar de Crăciun (Cadeau de Noël), au apărut în suplimentul de vară al săptămînalului parizian Courrier International. (Se pot citi pe internet – în franceză – doar contra cost, dar povestirea a apărut şi într-un număr mai vechi din revista timişoreană Paradox, care există în format electronic.) Textele au fost traduse bine de tot de  Iulia Badea-Guéritée.

Trist e că deocamdată nu pricep nimic din ce se întîmplă în ţară. Am văzut şi citit tot felul de texte care vorbesc de beţişoare de urechi şi de nu’ş’ce frunză. De parcă românii ar vrea să rescrie Vechiul Testament, pornind de la Adam, Eva şi Grădina Raiului. Dar, desigur, n-or s-o facă.

Zilele trecute a apărut la Editura Polirom volumul clasic al lui De Quincey Confesiunile unui opioman englez. Cum am redactat cartea, o să spun aşa, ca insider, că volumul ar fi trebuit să poarte o indicaţie de genul “ediţie integrală” sau “prima ediţie integrală”. Pe de altă parte, din punct de vedere editorial, indicaţia respectivă nu se putea pune. Sună încîlcit, aşa că o să explic.

În timp ce redactam cartea, cu originalul englezesc alături, am descoperit că din ediţia românească anterioară, care a apărut în 1969 la Editura pentru Literatură Universală, lipsesc ultimele douăzeci de pagini. De ce? Nu pricep. Paginile respective nu conţineau nimic care să păteze prestigiul orînduirii socialiste, iar detaliile despre consumul de opiu, deşi includ nişte cantităţi exacte, nu sînt mai corupătoare decît cele din paginile anterioare, care au apărut. Şi atunci cum de s-a întrerupt cartea brusc, cu douăzeci de pagini înainte de final?

Cea mai simplă explicaţie ar fi eroarea umană. Cum pe vremea aceea textul se culegea în tipografie de pe foi dactilografiate, parcă îl văd pe tipograf sau pe curier scăpînd ultimele douăzeci de foi pe jos, într-o gălăgie infernală, şi apoi călcîndu-le în picioare, fără să observe. Sau punînd teancul pe nu ştiu ce poliţă, la grămadă cu altele, şi apoi recuperînd doar o parte din dactilogramă.

Cineva care a lucrat într-o editură înainte de 1989 s-ar putea să ştie cum se pot întîmpla asemenea scăpări. Aş fi curios.

Iată de ce nu se putea scrie că e prima ediţie integrală (fiindcă oficial ediţia anterioară nu a fost cenzurată sau scurtată), deşi e prima ediţie integrală.

Aş vrea să ştiu ce-o fi fost acolo în 1969. Mă fascinează poveştile cu cărţi.

Oricum, subiectul mă interesează – şi ca scriitor, şi ca traducător. Aşa că, luînd-o pe urmele lui Eco (A spune cam acelaşi lucru), m-am distrat odată cu un text de-al meu din Românii e deştepţi, care apăruse în maghiară. E vorba de Noi toţi, bunii români. Am luat traducerea maghiară şi am încercat o traducere automată care, logic, ar fi trebuit să restaureze varianta românească a textului. Adică eseul Care sînt bune români.

Luaţi de vedeţi:

Dar, ori de cîte ori copilărie emlékvilágába scăpat de picioare, în lumina soarelui fierbinte, cînd evenimente nu au fost de pînă la axa de timp, dar se depune pe ele, doar pentru a scoate un sertar, şi două pentru a distruge etnofilozófiai bizonyosságaimat magice. Uită de macră, fior mici ţiganilor şi nevinovate care hancúroztunk initiala a unei păşuni? Mi-ar fi, nu spiritual mai sărace Bodnar colegii de clasă IMI, fără de care pre-adolescenta álomképeimet au fost împărţiţi? O copilărie pur naţionale în cazul în care am pus rezi matusa, ursuz şi femeia Haggard vechi, care i-am admirat intransigenţa, germană sau nepot, germani, care, probabil, a fost cel mai bun muzician în banda de sat, ratat-o, “care cracare deschide tuburile trompeta”? Rozika sau destul de, cu care a dansat un dans lent strînsă ghemuit împreună înainte de invazie?

Aşadar, “strîns ghemuit împreună înainte de invazie”. Invazie care în original era “spectrul stagiului militar”.

Mai e de lucru cu programele astea. Nu zic că n-or să se facă. Dar, vorba lui Google Translate, there’s more far and wide (mai e mult pînă departe). Sau, altfel spus, may have to pass more water on the Danube.

M-am bucurat din multe motive şi în multe feluri. În primul rînd pentru autoare. Bănuiesc că tema a atras în primul rînd atenţia, dar cei care vor citi cartea vor descoperi nişte texte de impact – şi emoţional, şi literar, şi social. Cum vreţi.

În al doilea rînd m-am bucurat fiindcă apare în Italia, unul din bastioanele comunismului vest-european de extracţie intelectuală. E genul de bucurie pe care am simţit-o cînd mi-a fost tradus în Slovenia şi Bosnia, iar apoi a apărut şi în Vojvodina, eseul Bila jednom jedna zemlja (A fost odată o ţară) din Românii e deştepţi – fiindcă era un text despre războiul din fosta Iugoslavie, văzut din partea asta a graniţei, şi a putut fi citit tocmai de cei din fosta Iugoslavie. Iar unora le-a plăcut.

Cam aşa stau lucrurile şi cu italienii. Poate că sună neserios, dar vreau să aibă posibilitatea să afle cum a fost comunismul adevărat, adică ăla pentru care militează intelectualii stîngişti italieni. Nu-mi fac iluzii: sînt destul de vîrstnic ca să ştiu că nu schimbi niciodată convingerile fanaticilor. Dar poţi deschide măcar mintea celor nelămuriţi. Îi poţi informa pe cei dornici să afle cu adevărat cu ce se mănîncă acest comunism autentic (care pînă la urmă nu se mai mănîncă deloc, cu nimic, fiindcă nu se mai găseşte decît comunism, nu şi mîncare).

În al treilea rînd m-am bucurat pentru mine, într-un fel mai special. Mi-am amintit de perioada cînd am lucrat la el împreună cu Dan, de zilele cînd vorbeam cu autoarele despre texte şi apoi de cele cîteva lansări făcute împreună cu ele, la Bucureşti şi la Timişoara. Şi m-a apucat o bucurie blîndă şi caldă, îmbibată cu nostalgie. Altfel, dacă n-aş fi aflat de vestea traducerii, credeţi că aş mai fi avut timp să-mi amintesc de Tovarăşele de drum, cu atîtea treburi pe cap?

Apropo, cartea e aici, dar nu se mai găseşte. S-a epuizat. Dar dacă apare în italiană, nici o problemă: limba aia seamănă aşa de bine cu româna, de parcă ar avea aceeaşi origine.

Ştie cineva cum s-ar zice în italiană Tovarăşe de drum?

Recent am avut de-a face cu o traducere care m-a silit să sistematizez un set întreg de termeni sportivi din baseball şi fotbal american, ocazie cu care am elaborat un grup de termeni echivalenţi (aproximativ echivalenţi) în română. O să îi înşir aici, cu propunerea – şi rugămintea – de a primi un feedback: corecturi, variante, sugestii, completări. Cred că termenii ar fi utili şi altora, oricît de aproximativi ar fi. Mai mult, o uniformizare a terminologiei folosite ar uşura munca tuturor traducătorilor din engleză.

(Notă: Pentru fotbal american, dat fiind specificul sportului, am utilizat şi termeni din rugbi.)

Pentru baseball

utility infielder – apărător (la bază)

infield – zona de bătaie (include diamond)

inning – la serviciu sau, În alt context, manşă (de joc), repriză

Bazele: baza întîi, a doua, a treia şi baza-casă sau casa

outfielder – apărător exterior

left fielder – apărător exterior pe stînga

center fielder – apărător exterior pe centru

right fielder – apărător exterior pe dreapta

infielder – apărător în zona de bătaie, apărător la bază

first baseman – apărător la baza întîi (urmat de second baseman, third baseman)

shortstop – libero

pitcher – la aruncare, aruncător sau (mai degrabă) lansator

catcher – la prindere, la primire, prinzător

batter – la serviciu, bătaie

battery – pereche la bătaie (catcher plus pitcher)

on-deck circle – zona de încălzire

Zona de bătaie (infield) include spaţiul în formă de romb („diamond”) la ale cărui colţuri sînt plasate cele patru baze („casa” plus trei baze exterioare) şi o fîşie de sol fără iarbă în formă de arc de cerc. Exteriorul (outfield) este reprezentat de terenul din afara acestui perimetru. „Libero” este o traducere aproximativă pentru shortstop, apărător plasat între baza a doua şi baza a treia, care e considerat cel mai dinamic jucător al echipei aflate în apărare.

Pentru fotbal american

center – atacant central

guard – stîlp

tackle – taloner

center – atacant central

quarterback – mijlocaş ofensiv (de obicei liderul echipei)

halfback sau tailback – mijlocaş la deschidere

fullback – mijlocaş la închidere

wide receiver – aripă

tight end – flancher

scrimmage (line of) – linia de bătaie

Fiecare cu kitsch-ul lui

In seara marelui concurs national de la (sau “pentru” Eurovision am vazut mini-recitalul
lui Bregovic, invitat de TVR. Peste o zi am vazut si un mic interviu cu el. Tare de
tot mi-a placut insa o bucata de traducere creativa a celor de la Televiziunea Romana.

Bregovic e intrebat, printre altele, ce parere are despre Eurovision. Omul raspunde
in engleza:
“The kitsch I do is very different from the Eurovision kitsch”.
Ai nostri traduc – scurt: “Muzica pe care o cint eu e foarte diferita de muzica
de la Eurovision”.

Sa nu fi stiut traducatorii ce inseamna kitsch? Sau stiu ei prea bine?

Va rog, va rog mult, dragi traducatori, care mai cititi, care mai scrieti, fie ca
traduceti carti sau copy-paste-uri in presa scrisa, audio, video, papilo sau care
o mai fi:

Nu mai traduceti, va rog, eventually prin “eventual”! Si, daca se poate,
nici in respect of prin “cu respect pentru”. Multumesc frumos (Thank
you beautifully!)

Simt ca imi sare pixu’ din mina de nervi. Cred ca intilnesc pentru a trei suta oara
verbul to deport tradus cu “a deporta”. Cutare a fost deportat, cutare nu
are viza americana si il deporteaza, cutare este deportat pentru ca a incalcat legea
tarii – SUA sau care o mai fi. Nu
mai deportati!

Dragi si nedragi, in limba romana exista o diferenta intre “deportare” si “expulzare”.
N-as vrea s-o traiasca nimeni pe pielea lui, dar exista.

Si, ca sa nu consum spatiul doar cu atit, va informez ca sper sa nu vad niciodata
in dictionare verbul “a achiesa”.  
L-am auzit destul la ONG-isti si politicieni.

Ma uitam prin “Evenimentul zilei” din 27 mai si mi-a atras atentia un articol despre
Marija Serifovic, cintareata din Serbia care a cucerit Eurovisionul. (Cum sa nu ma
atraga? Casc ochii cit pot de tare spre fosta Iugoslavie.) Textul se referea
la incercarea de folosire a acestei victorii nationale marunte – si mai ales a cintaretei
- in jocurile politice din tara. Tare jalnica trebuie sa fie situatia acolo. Oricit
de balcanici ne-am crede, nu cred ca in Romania un asemenea eveniment ar stirni intr-atita
mindria nationala.

Aici insa vreau sa vorbesc despre traduceri. La finalul articolului este inclusa o
prezentare biografica a Marijei Serifovic, cu albumele lansate si citeva melodii de
succes. Citez direct de la sursa:

“In 2003 si-a lansat primul album solo, Naj, najbolja (Simply the Best)…
In acelasi an, a participat la Budva Festival, cu melodia Gorka cokolada (Bitter
Chocolate), iar in 2004 – cu melodia Bol do ludila (Unbearable Pain),
care i-a adus si marele premiu…” Apoi ”a scos un al doilea album - Bez
ljubavi (Without Love)… si “a obtinut marele premiu la Concursul Eurovision,
cu melodia Molitva (Rugaciune)“.  

Asadar, sirbescul molitva e in romaneste ”rugaciune”, cum ne spune paranteza. Se
deduce de aici ca Naj, najbolja inseamna in romana… ce? “Simply the
Best”?  Poate e o greseala
de tipar. E de fapt “Simplu de…” ceva. Bestie, poate… Gorka cocolada – “Bitter
si ciocolata” (aici lipseste un “si”. Iar restul traducerilor… poate ca s-au incurcat
literele la corectura.

Ei, de fapt sigur ca e clar ce s-a intimplat! Autorul textului a dat un scurt “copy-paste”
pe un site in engleza si nu s-a mai obosit – sau nu s-a priceput – sa traduca titlurile
englezesti in romana. Ceea ce nu e OK si nici profesionist. M. Serifovic nu cinta
nicaieri Unbearable Pain, de exemplu.

Iar daca tot voia sa ramina consecvent, macar sa nu fi tradus nimic in romana.
Dar el (sau ea) au trintit forma romaneasca la melodia Molitva. Culmea exact
asta avea cea mai mica nevoie de traducere – cuvintul “molitva” exista si in DEX,
cu un sens aproape identic.

OK, asta am vrut sa zic. Daca v-am bozarad tuu maci ,
exchiusatzi-ma!

Am zis mai pe la inceputurile blogului ca o sa ma feresc sa postez aici articole personale
deja aparute, care pot fi citite si in alte parti. Exceptie ar face articolele aparute
in locuri greu de gasit. Si asta doar daca o sa ma apuce o criza de orgoliu
si-o sa mi se para ca merita citit de cit mai multa lume – de intreaga planeta…
de extraterestri!… de psihiatri…

OK, asta a fost un efect ieftin.

Dar aici vreau sa reproduc un text mai vechi despre o anumita traducere. Si despre
o anumita editura. Textul a aparut mai demult in “Suplimentul de cultura”, iar
in contextul de aici i se dedica lui Mircea Pricajan, care a scris undeva cu
avint si energie despre Editura Aquila ’93. Cind i-am citit postarea, ceva mi-a zgindarit
memoria. Aquila, Aquila? Aquila non capit muscam? Nu, era altceva… Era
textul de mai jos.

Dar inainte de a-l citi, va propun un text de cultura literara pe care il poate face
fiecare in sinea lui: ghiciti autorii care au scris urmatoarele carti importante (si
cunoscute): Statia cancerului, Ultimul Taikon si Mecanismul
ceasului Orange. Iar daca mai aveti chef, vedeti si restul.

Cele
mai cunoscute romane necunoscute

< ?xml:namespace prefix = o ns = "urn:schemas-microsoft-com:office:office" />

 

Sigur,
mai toti oamenii vor sa fie - sau macar sa para - culti. Pentru ei s-a dezvoltat
un tip de volume-compendii in stilul manualelor scolare, cu un succes destul de mare
in Occident sau Statele Unite. Cumperi o carte in care sint prezentate opere de arta
geniale, o citesti, retii ceva si gata.

Nu
am nimic impotriva unor asemenea lucrari. In literatura, de exemplu, cititorul poate
fi ametit de valul de carti ce apar din 1990 incoace si de lipsa reperelor. Ce sa
cumperi? Ce sa citesti? Un compendiu de texte literare te trimite exact unde trebuie.
Asa ca m-am bucurat cind am vazut ca asemenea volume apar si in Romania. Apoi am rasfoit
unul.

Cartea
se cheama Cele mai cunoscute 50 de romane ale
secolului XX, a aparut la Editura Aquila
’93 intr-o editie luxoasa, full color,
e o traducere a unei editii echivalente din Germania… dar parca vrea exact inversul
scopului pentru care a fost scrisa, adica sa-i arate bietului roman dornic de cultura
ca literatura e o chestie esoterica si ca arcanele ei sint doar pentru initiati. Mai
bine i-ar fi zis Cele mai greu de gasit romane… etc.
Fiindca la prima vedere m-am speriat si eu, vazind de cite carti asa de mari nu auzisem.

Sa
fiu drept: exista destule titluri pe care le-am recunoscut. De bine, de rau, sint
cam aceleasi cu cele consacrate. Dar altele… O fi scris Soljenitin un roman numit Statia
cancerului? Intrebati de el vreun librar politicos, care sa nu va rida in nas
inainte de a va da Pavilionul cancerosilor.
La fel sa faceti si cind cautati romanul lui Salman Rushdie Ultimul
suspin al zidului. Acolo, oricit de poetic ar suna, nu zidul suspina, ci unu’
Maurul. E Ultimul suspin al Maurului. Traducatorul
din germana a vazut Maur (zid) in loc de Maur (maur)
si asa a si tradus.

Dar
nu pot sa pricep ce a tradus la un roman al austriacului Robert Musil (pe linga Omul
fara caracteristici - aparut la noi cu titlul Omul
fara insusiri). Cica scriitorul austriac ar fi scris si Dezorientarea
timidului Torless (Die Verwirrungen des
Zoglings Torless). Adica - ia comparati! - Ratacirile
elevului Torless. Deduc ca de data
asta traducatorul a confundat substantivul Zogling (elev,
pupil) cu adjectivul zogernd (timid). Dar
daca poti confunda doua cuvinte chiar asa de diferite, nimic nu te impiedica sa confunzi
si “iubit” cu “biscuit” sau “traducator” cu “labrador”. Traduttore -
labradore, nu?

Mai
am doua exemple si ma opresc. Daca va place, de exemplu, J.D. Salinger, Cele
mai cunoscute 50 de romane… recomanda, pe linga clasicul De
veghe in lanul de secara, si volumul Ridicati
capacul podului, oameni ai camerei (Raise
High the Roof Beam, Carpenters). De-adevaratelea,
pe romaneste, titlul e Dulgheri, inaltati grinda
acoperisului. Cum s-a ajuns de la dulgher la “om al camerei”? Simplu: in germana
“dulgher” (carpenter-ul englezesc) se spune Zimmermann,
iar traducatorul a judecat simplu: Zimmermann  e
compus din Zimmer (“camera” si Mann (“om”,
deci “om al camerei”. In stilul asta, un grasshopper (“lacusta,
cosas” poate deveni usor un “topaitor prin iarba”, iar un pawnbroker nu
mai e proprietarul unei case de amanet, ci un “spargator de pioni”. Cum s-a ajuns
la “capacul podului” si ce pod e ala cu capac, asta s-o mai retraduca si altii!

Ultima
recomandare din volumul amintit: faimosul roman Mecanismul
ceasului Orange (A Clockwork Orange)
de Anthony Burgess. Asadar, tin sa le multumesc traducatorului, celor trei (3!) lectori
si directorului editorial al volumului, adica celor cinci moase care au tiparit un
copil asa nabadaios. A fost distractiv. Pacat ca titlul compendiului n-a avut parte
si el de o traducere mai creativa. Daca in loc de Cele mai cunoscute 50 de romane
ale secolului XX, ar fi fost – de exemplu - Foarte bunele 50 de romance
ale anului-suta XX, as fi cumparat-o si eu.

PS: Mecanismul
ceasului Orange e,
desigur, Portocala mecanica.

Am dat azi pentru a nu stiu cita oara peste un nou substantiv in limba romana: “retaliere”
(desigur, din engleza: retaliation – aprox. “razbunare”, “represalii”, in
functie de context). E bine ca s-a stabilizat la forma asta. Acum citiva ani am intilnit
si o calchiere mai directa: “retaliatie”.

 Bineinteles, calcul apare din lene intelectuala. Ce sa mai traduci cu un echivalent
oarecare ceva ce poate fi facut rapid sa sune romaneste? “Retaliere”, ca si “remaniere”,
“recamiere” sau “remaiere”. Cred c-o sa apara in curind si verbul echivalent (prin
derivare regresiva, parca asa ii zice). “A retalia”. Sau “a se retalia”? Cum suna
mai bine: “eu retaliez, tu retaliezi…, voi retaliati, ei/ele retaliaza” sau “eu
ma retaliez, tu te retaliezi…” etc.?

Retalia-m-as si n-am pe cine!

Am remarcat – cum au remarcat si multii altii – cum navalesc in limba romana tot mai
multe calcuri inutile si chiar idioate, cum termeni, expresii sau chiar fraze scrise
in romaneste miros de la kilometri a engleza prost translatata, cum traduceri facute
fara har dau nastere la un alt soi de limba de lemn, una internationala. De-aia m-am
gindit ca uneori, cind mai intilnesc vreo boacana, s-o notez aici, la un fel de rubricuta:
“Traducerea zilei”. Eventual, cind e una mai caraghioasa, mi-ar placea sa las lumea
sa ghiceasca de unde vine.

Dar incep cu ceva simplu (de unde si titlul de mai sus): o gramada de oameni s-au
invatat sa vorbeasca despre sute, mii sau zeci mii de copii vindute
dintr-o carte sau dintr-un ziar. Copii (copies) sint la ele acasa, in America.
La noi li se zice “exemplare”: trei mii de exemplare, zece mii de exemplare.

Cind aud “mii de copii vindute”, am imaginea unor tipi care trag la xerox pina
la epuizare o carte, pagina dupa pagina, ca sa implineasca numarul de copii anuntat de
vorbitor.

(Pe aceeasi tema exista o insemnare – OK, un post! – pe blogul Zazei.
Merita o lectura. Si insemnarea, si blogul…