truda şi obsesia nopţilor mele vreme de patru ani.

Săptămîna asta s-a transformat în modul acela miraculos care le place scriitorilor şi cititorilor şi a devenit

De săptămîna viitoare în librării!

Sigur că sînt încîntat. Şi mulţumit… Apropo de mulţumiri, nu puţine îi datorez (cum se va vedea şi pe la sfîrşitul cărţii) “Teroristei”, adică lui luciat, de-ar fi şi numai pentru faptul că ea mi-a sugerat titlul cărţii. Dar şi pentru că i-a plăcut (cred şi sper).

Cîteva fragmente din carte se găsesc aici, aici, aici şi aici, a apărut şi în Dilemateca o bucată extrasă din partea cu America (nu, nu-i Adio, adio, patria mea… şi nu-s eu acolo). S-ar putea să nu pară că se leagă, dar asta e şi din cauză că acolo sînt pînă la urmă patru poveşti într-una singură. Adică trebuie citită cartea

Scriu şi eu ca să scriu… Adevărul e că abia aştept să văd şi eu cartea-obiect, să o cîntăresc în mînă. Doar că obiectul e deocamdată la Iaşi, adică la vreo mie kilometri de mine. Vine, vine…

Later update: Cristi Pătrăşconiu şi Costi Rogozanu au pus şi ei cîte un fragment din roman pe blogurile lor. Unul cu o parte de road movie (de fapt fiction) autohton, celălalt cu o bucată din epilogul moldovenesc. Mulţumesc, Cristi, mulţumesc, Costi!

Citeva zeci de avataruri din lumea virtuala Second Life si-au manifestat nemultumirea
fata de felul cum a evoluat locul in care traiesc. Li se pare prea comercializat,
prea reglementat si, in esenta, prea “First Life”. “Incepe sa semene tot mai tare
cu lumea din care ne refugiem in Second Life”, a declarat unul dintre nemultumiti. ”Nu
mai e aproape nici o diferenta, in afara de faptul ca noi sintem avatarurile unor
tipi care traiesc acolo, in lumea lor. De trait insa traim deja la fel. Ne-am cam
saturat”, a incheiat avatarul citat.

Solutia? Citeva avataruri revoltate au decis crearea unei lumi alternative la Second
Life. Va fi un fel de Third Life, in care avatarurile vor avea ele insele avataruri.
“Dar de data asta vom avea grija ce fel de societate construim acolo”, ne-au mai declarat
nemultumitii din Second Life. “Nu vrem ca avatarurile noastre sa simta ceea ce simtim
noi, avatarurile de-aici”.

Lumea virtuala a lumii virtuale nu se va numi insa “Third Life”, fiindca se pare ca
unora nu le suna bine, poate fiindca aminteste prea tare de “Third World”, lumea a
treia. Cel mai probabil i se va spune “Better Life”.

Scepticii spun ca solutia aleasa de avataruri ca sa scape de rutina din Second Life
n-o sa rezolve mare lucru. “In curind o sa avem si un Fourth Live, un Fifth Life si
asa mai departe. Oamenii nu sint niciodata multumiti cu viata pe care o duc, dar cind
li se ofera ocazia sa si-o reorganizeze, o iau de la capat in acelasi fel.
IAr avatarurile sint si ele oameni. Sintem noi”, a spus un reputat psiholog american,
care are si el un avatar in Second Life. Accidental, e chiar unul din avatarurile
nemultumite.

Altii spun chiar ca o asemenea initiativa ar trebui interzisa, fiindca proliferarea
evaziunii in lumi virtuale – iar acum in lumi virtuale ale unor lumi virtuale – va
duce la decuplarea umanitatii de la realitate.

In fine, cei mai rautaciosi ridiculizeaza intreaga constructie a lumilor virtuale.
“Daca nu ti-a fost bine in lumea reala si nu esti multumit nici in Second Life, ce
te face sa crezi ca o sa fie mai bine in Third Life… sau Better Life?” zic ei. “Cine
vrea sa traiasca traieste de-adevaratelea. Get a life! A Real Life!”

Ieri, intre orele 17.00 si 21.00, o mare parte a emisferei nordice,
incluzind si teritoriul Europei, a fost napadita de o criza de constiinta care a afectat,
printre alte tari, si Romania. Am asistat in direct, pe posturile de radio si televiziune,
la marturisiri din cele mai inflacarate. Premierul si o parte din ministrii guvernului
si-au dezvaluit legaturile de afaceri cu diversi afaceristi trisori, care, la fel
de sinceri, au povestit despre dedesubturile a nenumarate afaceri de milioane de euro
sau dolari – toate catalogabile drept furt. Nivelul spagilor platite oficialilor ar
fi impresionat orice ureche sensibila.

Presedintele Romaniei si-a marturisit dorinta de a deveni un personaj
istoric de talia regelui Carol I, care sa fie pomenit in cartile de istorie drept
“creatorul Romaniei europene”. Un lider de partid parlamentar a destainuit ura lui
endemica fata de straini, obsesia pentru puterea absoluta, precum si teama sa de confruntari
fizice directe.

Citiva ziaristi au povestit despre santajele prin care si-au acumulat
averile. Au destainuit tarifele articolelor denigratoare sau laudative la comanda,
au vorbit despre actionariate dubioase, transferuri ilegale de bani, politici editoriale
dirijate, sacose de bani primite la birou sau in portbagajul masinii, campanii comandate
sau razbunari personale.

Citiva oameni politici au iesit in public si au anuntat ca fura
banii statului si isi insala nevestele, in timp ce amantele lor plingeau si se confesau
in poala nevestelor inselate – unele dintre acestea plingind cot la cot cu amantele
sotilor si cu amantii lor. Un secretar de stat a lansat in aer citeva mii de bancnote
de o suta de dolari in fata hotelului Continental din Bucuresti, dupa care s-a aruncat
de la etajul al zecelea. Un lider de sindicat a cersit iertare in genunchi de la toti
muncitorii din Romania, convins ca le-a tradat interesele pentru o pozitie politica.
O doamna senator a intrat in direct la televiziunea nationala peste prim-ministrul
tarii ca sa anunte ca a vindut armament unor grupari banuite de terorism. Prim-ministrul
a spus, plingind, ca stie, dar ca asemenea fleacuri nici nu se compara cu pacatele
lui, asa ca distinsa doamna sa faca bine si sa nu-l intrerupa din confesiune.

Ce mai, a fost o nebunie! Din fericire pentru sanatatea mintala
a natiunii, nimeni n-a ascultat cu atentie pe nimeni, caci fiecare era ocupat pina
peste cap cu pacatele proprii. Strazile, casele, localurile si orice spatiu ocupat
de oameni vuia de vorbe, urlete, lacrimi. In Romania ziua s-a incheiat cu peste trei
sute de morti (in marea lor majoritate sinucigasi) si citeva mii de raniti (automutilati).
Se pare ca in alte tari cifrele au fost usor mai scazute.

Astazi lucrurile par sa fi intrat in normal. Dintr-o pudicitate
usor de inteles, toata lumea s-a grabit sa uite criza abia incheiata. Ea a fost pomenita
in trecere, cu o obiectivitate surprinzatoare si o concizie discreta, in toate mass
media europene. Bineinteles, detaliile au fost pe cit posibil evitate.

Oamenii de stiinta incearca sa gaseasca o explicatie pentru straniul
fenomen, desi nu par sa aiba prea multa tragere de inima. Fie ca a fost vorba de influenta
unor raze cosmice, de o alterare a atmosferei in emisfera nordica sau de niste radiatii
cu sursa nedeterminata, nimeni nu vrea sa-si asume riscul explicarii – si, implicit,
al repetarii – fenomenului. Toti sint de acord ca utilitatea lui e una scazuta, iar
riscurile pe care le implica sint mult prea mari. De altfel, nici un guvern nu s-a
declarat dispus sa acorde fonduri pentru asemenea cercetari fara o finalitate clara.

E drept, pe strada inca se mai vad indivizi care, cind trec unul
pe linga altul, se privesc lung, rosesc usor si pleaca repede capul sau intorc privirea.
Dar lucrurile intra incet-incet pe fagasul obisnuit. Civilizatia umana poate invinge,
gratie uitarii, un astfel de eveniment straniu, inuman si – speram – unic, pe
care nu l-a cerut nimeni si care nu i-a folosit nimanui.

Ieri, pe la prinz, o farfurie zburatoare micutza a aterizat in
Piata Unirii din Timisoara. Din ea au coborit doi extraterestri umanoizi, cu capul
un pic cam mare fata de restul trupului. Din lumea strinsa ciurda pe linga ei, cineva
a indraznit sa intrebe: “Cine sinteti? De unde veniti? Ce vreti de la noi?” Unul din
cei doi extraterestri a raspuns intr-o romana acceptabila: “Am trecut pe-aici sa vedem
ce mai faceti”. S-au dus apoi la o cafenea din piata, si-au
cumparat cite o Coca-Cola la jumatate de litru, au platit cu lei noi, au baut linistiti,
dupa care s-au urcat in farfuria lor zburatoare si au urcat rapid spre cer. Inainte
sa dispara, din farfurie au cazut in piata doua sticle goale de Coca-Cola.

In urma lor un tinar a murmurat: “Dom’le, unde-a ajuns si globalizarea
asta!”

Mai voiam sa lamuresc ceva.

3. De ce i-am zis “Gheoland”? Fiindca asa ceva vrea sa fie. Fiindca il scriu in primul
rind pentru mine, ca pe un jurnal online, un log. Ar putea sa-mi si foloseasca. N-am
mai tinut un jurnal de vreo 16 ani. Uneori jurnalul poate fi foarte util, mai
ales pentru cineva care uita unde a facut revelionul acum trei ani sau chiar anul
trecut. Alteori insa, e-i drept, poate fi nimicitor, ca atunci, prin 1991, cind
Alina mi-a gasit jurnalul si a citit insemnarile despre Alina (ea), Rodicutza
si Roswitha – alternative si simultane.  E
o experienta nasoala si chiar traumatizanta. Sau, chiar daca nu e, o tipa meseriasa
se pricepe sa o faca asa. Sa fi fost in America, mergeam la consiliere .

I-am mai zis “Gheoland” fiindca exista un Gheoland. Asa cum exista Kaufland, Disneyland,
Wonderland, Maryland, England, Scotland, Garland sau Strickland.

De fapt “Gheoland” se vrea o parte separata de blogul propriu-zis. Gheoland e universul
imaginar din mintea mea, o lume inexistenta, bazata pe legea wishful thinking.
E o forma usoara (sper eu) de schizofrenie, dar fiecare avem in minte o “-land”
personala, forma subiectiva pe care o ia lumea cind e filtrata prin emotiile, perceptiile
si judecatile personale. Eu o sa duc din cind in cind nebunia pina la capat cu
niste pasaje intitulate Stiri
din Gheoland, in care o sa trec, spre placerea si incoerenta mea,
tot ce-mi trece prin cap. Stiu ca istoria nu se poate schimba (zau ca stiu!) si ca
o sa insir timpenii excesiv de simpliste, dar ce sa fac?

Le scriu (ca si blogul) in primul rind pentru mine si pentru Alina. De fapt pentru
Alina si pentru mine. Dar mi-ar placea – ba, de ce sa mint, mi-ar fi drag – sa ma
mai citeasca si altii. Numai ca de cititori mi-e si un pic de teama: consider blogul,
ca si jurnalul, drept un spatiu mai degraba personal, care obliga la mai multa sinceritate
decit fictiunea. Fictiunea e un loc in care poti – trebuie – sa minti la greu, chiar
daca dai impresia ca “te pui” pe hirtie. E doar o impresie, o metoda de a manipula
cititorul – fiindca in primul rind pentru el scrii. Blogul e altceva. Daca as vrea
sa trintesc minciuni, as scrie un text literar.

Gata, am intrat in filosofeala si teorie literara, asa ca ma opresc. A, sa nu uit!

Stiri din GHEOLAND

In Gheoland fosta Iugoslavie inca exista, razboaiele de acolo n-au avut loc, iar sutele
de mii de oameni ucisi n-au murit niciodata. A murit doar Slobodan Milosevic. A
avut un atac de cord fatal in 1987, cu 19 ani mai devreme decit scrie in alte istorii.