Arhive
O formulă
Încerc să notez aici o formulă care justifică necesitatea unui examen de bacalaureat dur, poate chiar mai dur decît anul acesta. Este formula diplomei de licenţă în România contemporană:
Diploma de licenţă = diplomă de bacalaureat + domiciliul într-un oraş universitar.
Altceva nu mai e necesar ca să ajungi absolvent de facultate. Iar dacă bacalaureatul ar rămîne o formalitate, ghiciţi cam ce s-ar întîmpla cu calitatea învăţămîntului universitar.
Mai trist e altceva: ce se întîmplă cu elevii valoroşi din sate şi din oraşele mici, ai căror părinţi nu au suficienţi bani ca să-i susţină în timpul facultăţii? Adică în jur de jumătate din rezervorul de inteligenţă al României. Nu ştiu.
Ştiu doar că dacă aş fi fost adolescent în epoca actuală, aveam şanse foarte mici să ajung de la mine din sat, din Ticvaniu-Mic, student la Timişoara. Şi ca mine mai erau (şi mai sînt) sute de mii. Doar că azi rămân acolo, la ei în sat – cu profesori suplinitori mai buni sau mai slabi, cum dă Domnul, cu bani puţini, cu manuale vechi, cu munci în gospodărie. Poate că unii, cei mai tari, vor răzbi. Cei mai tari şi fiul/fiica primarului. Egalitate de şanse.
Arhive
Învăţămî/ântul românesc la bacalaureat
N-o să spun nimic. Ofer doar o sugestie la lectură şi un citat relevant, bun de comentat la bacalaureat (că doar e dintr-un autor canonic, cum se poate vedea pe link în jos): “cumplit meşteşug de tîmpenie”.
Despre acest meşteşug scrie aici aşa cum se cuvine Alina Mungiu-Pippidi (şi iată şi sugestia la lectură).
Arhive
Lumea lui Caragiale
Recitesc Marea trăncăneală a lui Mircea Iorgulescu şi judecăţile lui mă terifiază. Pătrunzătoare, ele se potrivesc mult prea bine nu doar universului literar al lui I.L. Caragiale, ci mai ales României actuale. Tipul acela de societate lipsită de coeziune, repere morale şi simţ al valorii pare să se eternizeze într-o ţară mereu mizeră, mereu gălăgioasă, fără aspiraţii şi fără viitor.
“În lumea lui Caragiale falsul şi ilicitul capătă autoritate şi sînt autorizate de autorităţile înseşi, convieţuirea în ilegitim şi fraudulos constituind un puternic factor de unitate colectivă şi de armonie socială.”
“S-a observat demult, desigur, că în această lume cine nu minte, nu înşală, nu fură, nu dă şi nu primeşte mită, moare. Prefăcătoria se generalizează. Nu mai este doar o tehnică individuală de supravieţuire sau de ascensiune socială, este un mod de viaţă… Este o lume care, pentru a supravieţui, generează haos: disoluţia îi prieşte.”
E lumea de care Caragiale a fugit în Berlin şi unde cei care n-au fugit trăiesc şi astăzi aşa cum pot – ca să nu moară, cum spunea Iorgulescu. E ţara cutrelor, cu capitala la Tîmpitopole.
Arhive
European, dar cam meltean
Unul din lucrurile cu care se laudă sistematic timişorenii este acela că oraşul lor (OK, al nostru) este cel mai european, cel mai occidental şi cel mai tolerant centru urban din România.
Ei bine, în acest centru al europenităţii sîmbăta trecută unei tinere imobilizate într-un scaun cu rotile i s-a refuzat/interzis accesul într-un club pe motiv că este în scaun cu rotile. Sau cel puţin – sub beneficiul îndoielii, fiindcă am ajuns să privesc cu suspiciune cam tot ce vine dinspre presa autohtonă – aşa relatează un site local, tion.ro. Povestea integrală se poate găsi aici.
Îmi imaginez şocul bietei fete, proaspăt venită din Germania, unde astfel de gesturi ar fi fost amendate imediat – la propriu. O mai fi ţinut şi ea odinioară vreun discurs despre frumuseţea, europenitatea şi civilitatea oraşului de unde a plecat. Acum a avut ocazia să o testeze pe pielea ei. Şi pe obrazul nostru, al timişorenilor.
Nu contează faptul că tînăra a fost Miss World University. Putea să fie oricine. Ideea că ar fi reprezentat un disconfort “pentru persoanele care au venit… să se distreze”, conform declaraţiei şefului de sală de la clubul Heaven (citat de pe site-ul pomenit), mi se pare de un cinism involuntar, demn de orice meltean de-al nostru. În ceea ce priveşte ideea că un club nu e o instituţie publică, deci nu e obligat să primească persoane cu handicap, ea arată cum înţelege afaceristul de baştină spaţiul public, etica afacerilor şi legile statului ori ale Uniunii Europene. Ca să nu mai pomenesc de bunul-simţ.
Afaceristul tipic al Estului sălbatic crede că un local e un fel de casă a lui, în care lasă pe cine vrea şi dă afară pe cine vrea. Dar nu e aşa. Un bar, un club, o discotecă sînt spaţii deschise publicului, nu spaţii private, şi trebuie să respecte regulile impuse spaţiilor publice.
În mod normal, un asemenea gest, dacă s-ar fi produs într-un oraş european, ar fi declanşat un protest civic. (Ce-i drept, într-un oraş european şi WC-ul public din Piaţa Operei, convertit în “acvariul” acela hidos, ar fi stîrnit protestul cetăţenilor.) Dar s-ar părea că nu mai avem resurse pentru proteste. Nici un boicot n-ar fi rău. Poate că s-ar simţi – dacă ar avea cine să-l facă. Nu vreau să mă gîndesc că, cine ştie, poate clienţii clubului chiar s-ar fi simţit inconfortabil cu o persoană în scaun cu rotile lîngă ei, fiindcă într-un asemenea local mi-aş interzice eu însumi să intru.
Mi-aş dori ca tînăra să aibă dîrzenia şi stăruinţa necesare pentru un proces civil. În mod normal ar trebui să-l cîştige, chiar dacă nu direct în România.
Apropo de asta, nici anunţurile de tipul “Ne rezervăm dreptul de a ne selecta clientela” nu sînt OK.
Iar dacă veţi citi cumva textul de pe tion.ro şi comentariile ulterioare, să ştiţi că nici acuzele la adresa moldovenilor şi oltenilor care au stricat frumosul şi tolerantul nostru oraş european nu sînt OK. Nu dovedesc nici toleranţă, nici spirit european. Sînt tot meltenisme – made in Banat.
Arhive
Adio, domnule Iorgulescu!
Am aflat cu o întîrziere de peste zece zile că a murit criticul Mircea Iorgulescu. M-am amărît tare: mie îmi plăcea de el. L-am citit cu plăcere şi încredere, am şi corespondat o vreme, dar în primul rînd i-am rămas îndatorat ca scriitor şi n-o să-mi mai pot plăti datoria niciodată.
În toamna lui 2003, după ce a apărut Adio, adio, patria mea…, Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu mi-au spus că în revista 22 urmează să apară o cronică a lui Mircea Iorgulescu la carte. Au spus-o pe un ton oarecum prevenitor, fiindcă Mircea Iorgulescu putea fi foarte dur în cronicile sale. Cronica a fost însă atît de elogioasă, încît mulţi dintre cei din lumea literară au citit cartea după apariţia ei, doar pe baza autorităţii criticului. Într-un fel, Iorgulescu mi-a fost naş literar. (E drept, mai e şi Liviu Antonesei, care mi-a scris prefaţa cărţii, dar pe el lumea literară îl putea bănui de subiectivitate, de vreme ce fusese directorul revistei Timpul şi susţinuse deja făţiş grupul de scriitori tineri de la Iaşi – unde pe atunci eram şi eu.)
Atunci Mircea Iorgulescu a mizat pe mine fără reţineri, deşi eram un autor tînăr şi vag cunoscut – şi nici el nu ştia despre mine nimic. Nu ştia decît cartea. Dincolo de impactul cronicii, mi-a dat mie însumi curaj, mult curaj.
Ştiam că e bolnav, ştiam şi de ce boală suferă şi bănuiam că sfîrşitul era inevitabil. Dar aş fi preferat să fie amînat cît mai mult (deşi poate că el nu ar fi vrut asta). În ultimii ani a apărut şi controversa teribilă legată de colaborarea lui cu Securitate, care (o scriu, evident, cu părtinire şi fără a avea toate datele) mie mi se pare încă destul de încîlcită şi dubioasă.
Dincolo de toate astea, Iorgulescu era unul din criticii din “garda veche” în ale cărui judecăţi de valoare aveam încredere. Mai corect ar fi să spun că am şi acum. Şi îmi pare rău, tare rău, că a murit. Nu ştiu de ce, am senzaţia că am lăsat eu ceva neterminat, că nu am făcut tot ce trebuie, că… nu ştiu. O să-i recitesc Marea trăncăneală şi o să mi-l amintesc aşa cum era cînd l-am cunoscut, adică în sfertul de oră de acum cinci sau şase ani, cînd el îmi vorbea cu simpatie, dar ferm şi tăios în opinii, iar eu ascultam şi puneam întrebări ajutătoare.
Fie să se odihnească în pace! Nici nu ştiu dacă nu cumva poate chiar avea nevoie de asta.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]