Înţeleg atît de bine…

Probabil că toată lumea ştie azi cum au pornit protestele din România: de la reacţia doctorului Raed Arafat faţă de noul proiect de lege a Sănătăţii. Dacă e să-l credem pe doctorul Arafat (şi de ce nu l-am crede?), ar trebui să ne temem şi pe mai departe, cu sau fără PDL.

Iată ce declară el într-un interviu apărut în cel mai recent număr al revistei 22 (17-23.01.2012) în legătură cu modificările propuse în legea incriminată:

“În 2010 vine o propunere din Timişoara, a dlui Tabără” (de la PDL – subl. mea), “care modifică radical legea şi care zice că sistemul de urgenţă privat face asistenţă publică, iar sistemul de urgenţă public face asistenţă privată. Amesteca tot, făcea praf tot sistemul. Interesant e că a preluat-o apoi un domn, care este tot din Timişoara, care este deputat în opoziţie” (subl. mea), “şi a început să o apere în Comisia de Sănătate”.

Ca şi în cazul proiectului de exploatare a aurului din Roşia Montană, culoarea politică nu mai contează demult. Doar culoarea banilor. Aceeaşi mizerie, vorba unor protestatari din Piaţa Universităţii.

Cînd am ajuns noi, adică pe la 19.30, mai erau cîteva sute. Scandau, desigur, “Jos Băsescu, jos dictatorul!”, “Bucureşti, luptă, Bucureşti!”, dar cel mai des strigau “Timişoara, Timişoara!” Nu-i de mirare, dat fiind spiritul localist al timişorenilor. Din cîte ne-am dat seama, nucleul dur îl reprezentau un grup de revoluţionari din 1989 şi o parte nu prea mare din membrii galeriei Poli, dar fără însemnele echipei, fiindcă, aşa cum promiseseră, au venit acolo ca simpli cetăţeni.

Nu erau nici porniţi pe scandal, nici excesiv de înfierbîntaţi. Temperatura (să-i zic aşa) protestului era normală – aşa, de vreo 37 de grade. Dar, în ciuda amestecului de sloganuri, unele antiguvernamentale, altele anticomuniste, exista o unitate, un consens. În linii mari, întreaga manifestare a semănat cu cele din restul ţării (mai puţin, poate, cu cea din Bucureşti).

La un moment dat unul dintre protestatari, care avea un megafon, le-a mulţumit jandarmilor pentru înţelegere, iar în minutele următoare doi tineri au urcat pe clădirea Operei şi au pus un banner uşor confuz, dar care exprima bine starea de spirit a românilor din ultimii douăzeci de ani: “Vrem paradisul promis cînd am ieşit din comunism”.

O voce de lîngă mine a spus cu calm: “Acum se duc jandarmii să îi amendeze”. “Păi da, normal”, a comentat la fel de calm un alt protestatar din grupul mai eterogen din spate. Asta mi-a amintit de o relatare a lui Jerome K. Jerome despre felul în care îşi calculau studenţii germani pînă la ultimul pfennig  amenzile pe care urmau să le plătească cînd făceau scandal pe străzi, în funcţie de diversele încălcări ale legii şi cum socoteau ce îşi mai pot permite să rişte de o marcă sau o marcă şi douăzeci: să spargă un geam, să distrugă un scaun sau să fure cascheta poliţistului venit să-i potolească.

Oricum, despre semnificaţia protestelor şi felul în care s-au iscat şi desfăşurat ele o să scriu în numărul de săptămîna asta din “Suplimentul de cultură”. Iar ce-o fi om mai vedea.

Nu ştim nici acum.

Iată textul, semnat de Flory din Texas şi preluat de aici:

“La sfarsitul lui iulie, cand am ajuns in Berlin, inca nu se stinsesera ecourile concertului Pink Floyd, The Wall, afisele publicitare inca pastrau reclamele pentru concert, lumea inca umbla nauca pe strazi la orice ora din zi si din noapte si, in toata mareea aceea umana revarsata inspre vest din toate colturile Europei Rasaritene, mii, zeci de mii de romani ca o singura familie vorbind, gandind, simtind la fel: Golani ai Pietei Universitatii la cozi interminabile in Alexanderplatz, la Comisiile Aliate, la intrarile lagarelor pentru azilanti, pe strazi, prin parcuri, la magazine, biblioteci, muzee, sali de spectacole…

Cea mai mare parte a Pietei Universitatii din perioadele decembrie ’89 /aprilie – iunie ’90 batuta, calcata in picioare, gonita de batele mineresti cu doar o luna si jumatate mai devreme… carand bagaje saracacioase, imbracata cam ponosit, cu copiii de mana, cu cate o bruma de bani si cu actele cusute prin te miri ce cotlon al imbracamintii, pleca afara, pleca spre libertate.

Mergeam frecvent in Tiergarten, in centrul Berlinului (in cele doua luni de zile in care am locuit acolo, in lagarul din Spandau, intr-un fost spital de psihiatrie dezafectat, tranformat in lagar pentru azilanti): imaginati-va zona cuprinsa intre Pietele Romana, Universitatii, Unirii, Amzei, Aviatorilor, Dorobanti, Salajan, Bulevardele Ana Ipatescu, Aviatorilor, Balcescu, Magheru, terasele de vara ale restaurantelor din centrul Bucurestiului: Gradinita, Cina, Lido, Ambasador, Trocadero, Athenee Palace, toate locurile in care, in zilele toride de vara, era imposibil sa nu intalnesti, intamplator, prieteni, vecini, colegi de serviciu, cunostinte ocazionale, rude, membri ai propriei familii…

Ei bine, toata lumea, tot centrul Bucurestiului, s-a mutat in vara aceea, cu arme si bagaje, in Tiergarten iar de acolo mai departe, spre U S A, Canada, Australia, Franta, Germania, Anglia

… in vreme ce de la Bucuresti, prin eter, ii parvenea vocea de cioclu a iliescului povestind si cui avea chef si cui nu avea chef sa-l asculte cum ca o mana criminala, ca niste forte obscure, ca Legionarii, ca chestii, nu stiu ce… in fine!

Vara aceea a fost absolut fantastica, comparabila cu nimic din tot ce traisem pana atunci sau imi va mai fi dat sa traiesc vreodata dar senzatia cea mai pregnanta, dincolo de cea comparabila cu nimic, aceea de libertate absoluta, a fost o senzatie de rau cumplit, un rau fizic care a fost la doar un pas sa ma ucida la modul cel mai concret cu putinta: mi se facea rau de la mancare prea buna, de la sucuri naturale, din fructe, de la cafea naturala, de la dulciuri, de la produse de patiserie… i-au fost necesare organismului meu (distrus de foamea indelungata, suferita mai bine de un deceniu) luni de zile, cam pana prin iarna, sa se re invete cu o viata normala, cu mancare de cea mai buna calitate, pe saturatelea.

Nu stiu altii cum sunt dar eu am ramas pentru totdeauna cu convingerea ca datorez enorm Germaniei: ii datorez momentul de respiro pe care mi la acordat in primul meu drum prin viata, de una singura, libera, nedepinzand decat de capacitatea mea intelectuala, de puterea mea de munca si ii mai datorez, de asemenea, felul uman, civilizat in care m-a tratat in cei doi ani de zile cat am locuit acolo.

Danke schön, Deutschland!”

Danke schön, Flory!

Aşa m-am gîndit cînd am auzit o ştire pe TVR2. Suna cam aşa: “De la anul vom face două ore şi jumătate cu trenul pînă la mare”. Iupiii!

Uite, aşa o să pot merge şi eu la mare în România. Dacă ajung acolo în două ore (OK, şi jumătate…), pot merge chiar şi în weekenduri, nu?

Asta cît înseamnă că o să dureze drumul de la Timişoara pînă la Bucureşti? Dacă pînă la mare vor fi două ore şi jumătate, pînă la Bucureşti probabil că ar dura doar vreo două ore, nu mai mult. Altă veste bună!

Şi vă daţi seama că “vom face” două ore şi jumătate pînă la mare din orice colţ al ţării. Ce realizare măreaţă!

Deşi poate cei de la TVR s-au referit doar la ei, la angajaţii postului naţional: “[Noi] vom face două ore şi jumătate cu trenul pînă la mare. [Voi nu.]” Sună mai credibil.

Update (despre pseudo-soluţiile provinciei): E drept că uneori, privind de la Bucureşti, ai impresia că provincia e un maidan din jurul Bucureştiului, pe unde nu se întîmplă mare lucru – sau nu se întîmplă fără voie de la centru.

Între timp provincia se descurcă centrifug. Tot mai centrifug. Chiar pînă în pînzele albe (sau aproximativ), fiindcă iată ce citesc în Opinia Timişoarei, sub titlul “Ungurii ne ard morţii” (24.10.2011):

În România există un singur crematoriu uman, în Bucureşti. Firmele de pompe funebre din vestul ţării nu apelează însă la acesta şi aleg să meargă la unguri, unde sistemul este mai uşor şi mai serios. „Noi facem incinerările în Ungaria, pentru că este mai aproape şi mai ieftin şi serviciile sînt mai de bună calitate. Măcar acolo avem garanţia că ducem decedatul care trebuie şi luăm cenuşa aceluiaşi decedat, nu ducem pe unul şi luăm pe altul [WTF?], asta e diferenţa. Mie nu mi s-a întâmplat, dar ştiu multe cazuri. Nu mi se pare deloc moral. În plus, cei de la Bucureşti nici nu fac programări telefonice, aşteaptă şpăgi, te poartă de colo-colo”, ne-a dezvăluit… [un] reprezentant de la Casă Funerară Eternă din Timişoara.”

Şi aici mi-am amintit cum invoca Goga rîul Olt pe vremea cînd privirile ardelenilor şi bănăţenilor erau orientate spre Bucureşti: “Cenuşa trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară,/ Şi să-ţi aduni apele toate, /Să ne mutăm în altă ţară”. Am parafrazat eu puţin: era “ţărîna”, nu “cenuşa”, dar al doilea substantiv se potriveşte mai bine.

În ceea ce priveşte mutatul în altă ţară, cu morţi cu tot… încet-încet, se rezolvă. Doar semnele sînt puse astăzi invers decît pe vremea lui Goga.

N-am refuzat să răspundem la nici o întrebare din formular. La “Religie” am decis totuşi să ne declarăm creştini. Creştini, atît. Fără confesiune. Şi Alina, şi eu am fost botezaţi în ritul ortodox, dar biserica ortodoxă de la noi e asociată prea puternic cu puterea lumească (ba o mai şi întruchipează), aşa că nu ne mulţumeşte întru totul. Şi am preferat să ne asociem unei credinţe, nu unei instituţii.

Cu ocazia asta mi-am amintit şi de stupidul scandal legat de codul numeric personal, declanşat de PSD. Chipurile, declararea lui ar sluji la crearea unei baze de date cu ajutorul căreia actuala putere ar putea frauda alegerile viitoare. De parcă, dacă şi-ar dori, actuala putere nu ar putea obţine toate CNP-urile din România din bazele de date existente la Evidenţa Populaţiei. De fapt oricine ar vrea ar putea obţine liste întregi de CNP-uri. Sînt sute de locuri în care cetăţenii României depun copii ale buletinelor sau cărţilor de identitate, cu tot cu CNP-ul afişat acolo.

Mă gîndesc cu groază că un partid cu un IQ atît de modest se pregăteşte să administreze ţara. Şi îmi amintesc de un banc cu avocaţi, care, adaptat la politicieni, se potriveşte binişor: Cînd spune gogomănii un om politic? Cînd îşi mişcă buzele.

Conform modelului napoleonian, orice soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal.

Conform modelului românesc contemporan, orice interlop poartă în buzunar butonul de politician, cu care poate manevra cîte un om politic important, fără discriminări pe linie de partid. Cu cît interlopul e mai puternic, cu atît mai important e politicianul acţionat de buton. Cam ca djinii cu diferite puteri din 1001 de nopţi. Ca bonus, la butonul de politician se mai adaugă şi butoane de judecători, poliţişti şi butonaşe de funcţionari de rînd – bune şi ele la nevoie.

Ergo, România postrevoluţionară e mai tare decît Franţa napoleoniană.

Mi-amintesc că acum vreo cîteva zile o auzeam pe o vecină de pe palier, o tînără de puţin peste douăzeci de ani, cum explica la telefon cuiva ce are de gînd să-i facă unui individ care o supărase: “Păi, dar nu-mi bag eu pwla în gura lui? Uite-aşa: o bag şi-o scot, o bag şi-o scot!” O spunea cu atîta sete, că parcă erai gata să vezi scena în faţa ochilor, dacă n-ar fi fost un mic detaliu, pe care îl învăţăm cînd sîntem copii mici undeva la joacă înainte de a-l învăţa la anatomie.

O altă fetişcană, ce arăta binişor sub vîrsta majoratului, vorbea tot azi pe stradă cu o prietenă şi îşi vărsa nervii asupra cuiva absent, pe care, zicea ea, “Îl fwt în gură, ştii? Îl fwt în gură!”

Trec apoi prin faţa unui liceu respectabil o blondă în sacou vişiniu îi striga alteia, veselă nevoie mare şi pe un ton cumva drăgăstos: “Băi Laura, îmi bag pwla în gura ta!”

OK, recunosc că anii trec repede. Pe vremea mea era altfel. Din cîte am văzut eu, fetelor nu le creştea niciodată acel detaliu atît de pomenit în frazele de mai sus. Ce surprins trebuie să fie vreun ins de vîrsta mea, doritor de lolite, cînd  dezbracă o făptură din asta, din noua generaţie!

Am notat însă: de-acum sexul e ceva relativ. Nici anatomia nu mai e ce-a fost. Nici nu ştii de unde răsare chestia aia, în pula mea!

În seara asta, din curiozitate, am pus televizorul de bunăvoie pe Antena 1. Acolo jurnaliştii marelui om şi caracter Voiculescu aduseseră o momîie îmbrăcată în portocaliu şi afişau o caricatură grotescă a lui Daniel Funeriu, ministrul Educaţiei. OK, mi-am zis, atît îi duce capul, atîta fac. Şi mă uit.

Moderatoare era o doamnă blondă, cu părul tuns scurt, cu o dicţie oribilă, vorbind agitat, înghiţind cuvintele şi rupînd frazele cu tonalităţi uşor isteroide. Bineînţeles că şi ea, şi invitaţii aveau o problemă cu diploma de bacalaureat a domnului Funeriu.

Şi de-aici am început să mă gîndesc uşor dezordonat, dar gravitînd în jurul temei date. Cam aşa:

- doamna aceea blondă şi agitată pronunţa sistematic în mod greşit numele ministrului: “Fu-ne-ri-u”, nu “Fu-ne-riu”, cu diftong la final. Valabil şi pentru Ro-ta-riu, Mu-ra-riu, O-la-riu etc., în opoziţie cu A-ba-gi-u, Che-res-ti-gi-u etc.  Te-ai aştepta la mai multă competenţă de la nişte oameni atît de scrupuloşi cu detaliile educaţiei altora;

- cînd am auzit-o pe doamna moderatoare cum insistă, cu glas înecat şi subţire, să vină ministrul să îşi arate diploma, şi cuînd am văzut cum o seconda un alt invitat, mustăcios şi greoi (habar n-am cine e şi unde a studiat), mi-am dat seama că văd pus în scenă un moment Caragiale actualizat: “Stimabile, arată docomentul!”

- apoi mi-am amintit cum un ziarist luase la puricat CV-ul lui Daniel Funeriu şi  descoperise cîteva greşeli. Dar nu pe toate – poate fiindcă nici el, autorul articolului, nu stăpîneşte perfect regulile ortografice. De exemplu, a ignorat faptul că în acel CV stă scris “Fondator şi Preşedinte”, cu o majusculă nejustificată. Aici e de vină şi tendinţa de a scrie tot mai des orice Prostie cu Majuscule, omniprezentă în Presă. Şcolile de jurnalism ar fi trebuit să corecteze ortografia bacalaureaţilor noştri;

- apoi mi-am zis că aş putea presupune, de dragul exerciţiului, că Daniel Funeriu ar fi picat examenul de bacalaureat în prima sesiune. Să zicem că ar fi aşa. Şi? Aşadar, avem un elev român care face un singur an de liceu în Franţa şi apoi dă bacalaureatul în acea ţară (în timp ce în România se copia pe rupte la acelaşi examen – pe vremea aceea doar din trei materii). Îl ia – din prima tură, din a doua, dar îl ia. Apoi are o carieră fulminantă în domeniul ales… dar dacă va fi picat bacalaureatul în prima sesiune, gata, nici premiul Nobel nu îl mai salvează de ruşine. Şi-am auzit că ar fi luat şi un 5 la Cunoştinţe Social-Politice în gimnaziu. Vă daţi seama, doamna de la Antena 1? Folosiţi informaţia? Sau verificaţi din încă două surse la fel de credibile?

- detaliez acum: cam cît de slab pregătit poate fi un licean care la 17 ani se duce într-o ţară străină (nu orice ţară, ci una cu un sistem educaţional de top) şi la 18 ani dă bacalaureatul acolo, cot la cot cu nativii acelei ţări? Ca să nu mai vorbim de restul studiilor sale. Aşadar, a se slăbi;

- în fine, presupunînd iar, prin absurd, că ministrul Educaţiei nu e compentent, asta înseamnă că elevii care au picat bacalaureatul erau de fapt elevi de nota 10, viitoare glorii ale ştiinţei româneşti? Nu văd legătura logică. Destui dintre ei sînt inteligenţi şi capabili, nu mă îndoiesc de asta, dar s-au bazat pe regula de aur a copiatului. Şi asta n-are nici o legătură cu diploma de bacalaureat a lui Daniel Funeriu, nici cu furiile de la Antena 1.

Mi se pare mie sau emisiunea asta, la care m-am uitat pentru ultima oară, a obţinut un premiu al Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România? Îmi vine să cred că da. Aşa profesionişti, aşa televiziune.

Ţelul propagandiştilor ce se cred ziarişti e clar şi se bazează pe o judecată simplă: calomniaţi, calomniaţi, tot rămîne ceva. O lovitură de măciucă tot lasă ceva urme. Şi chiar dacă s-ar ajunge ca postul TV să plătească daune morale, pun pariu că are tăticul Antenelor destui bani pentru mii de asemenea “ştiri”.

Interesant mi se pare că acelaşi trust, cu cîteva zile în urmă, tocmai elogia (într-un stil demn de omagiile aduse Conducătorului iubit) activitatea unui mare intelectual, sportiv şi umanist, pre numele lui de fată mare Dan Voiculescu. Cum nu pot să scriu ceea ce s-a scris deja foarte bine despre asta, mai bine citiţi acest rezumat excelent despre deontologii presei de la Antene.

Peste un an, un an şi ceva, vom vota cum ne vom pricepe mai bine, iar oamenii aceştia – şi aliaţii lor – s-ar putea să preia puterea, posturile, pîrghiile decizionale şi banii statului. Şi vor acţiona aşa cum se pricep. Vor alege oameni de calitate aşa cum au arătat deja că aleg: profesorul Voiculescu, nu “falsificatorul” Funeriu.

Ce vreau să zic? Un lucru simplu şi clar: gîndiţi-vă că ar fi vorba nu de Funeriu, ci de fiii sau fiicele dumneavoastră (sau de dumneavoastră înşivă). Că aţi trage din greu, aţi obţine nişte rezultate bune – sau chiar excepţionale – în domeniul ales, iar apoi aţi dori o carieră în România pe măsura calităţilor dumneavoastră.

Ei bine, n-o s-o aveţi niciodată, pentru că locurile acelea vor fi ocupate de oamenii domnului profesor de la Antene, ai aliatului său, ai fiilor, fiicelor şi miilor de ţuţeri care ştiu că limba dulce mult aduce şi că numai boii trag în jug. Ei ne vor duce în capitalism şi ne vor învăţa ce înseamnă jurnalismul autentic, valoarea autentică, educaţia autentică şi linguşirea autentică.

Succese succesive, dragi tovarăşi!

PS: Nu vreau să mi se spună ceva de “succesuri”. E altă căciulă. Nu e în chestie. Uite, de-aia cred eu că un om de calitate ar face mai bine să emigreze. Şi să nu se mai întoarcă în ţara bacalaureaţilor 100%.

Later update: Într-un text foarte bine argumentat, Dragoş Paul Aligică sintetizează nedumeririle evidente legate de campania anti-Funeriu. Şi are dreptate: de ce să acuzi de incompetenţă şi înşelăciune un om ale cărui puncte slabe tocmai astea nu sînt?  De unde atîta îndîrjire împotriva unei ţinte false, mai ales cînd efectul ar putea fi contrar celui scontat?

Îndrăznesc să avansez o ipoteză, chiar dacă e relativ improbabilă (nu şi imposibilă). S-ar putea să existe aici o legătură cu viitorul candidat de care are nevoie PDL pentru preşedinţie. Un candidat credibil, ferm, competent şi greu de atacat. Un candidat tînăr, cu o imagine bună, în curs de construcţie.

Probabil că exagerez. Avansez o idee. Sau doar o ipoteză printre atîtea altele.

Diploma de licenţă = diplomă de bacalaureat + domiciliul într-un oraş universitar.

Altceva nu mai e necesar ca să ajungi absolvent de facultate. Iar dacă bacalaureatul ar rămîne o formalitate, ghiciţi cam ce s-ar întîmpla cu calitatea învăţămîntului universitar.

Mai trist e altceva: ce se întîmplă cu elevii valoroşi din sate şi din oraşele mici, ai căror părinţi nu au suficienţi bani ca să-i susţină în timpul facultăţii? Adică în jur de jumătate din rezervorul de inteligenţă al României. Nu ştiu.

Ştiu doar că dacă aş fi fost adolescent în epoca actuală, aveam şanse foarte mici să ajung de la mine din sat, din Ticvaniu-Mic, student la Timişoara. Şi ca mine mai erau (şi mai sînt) sute de mii. Doar că azi rămân acolo, la ei în sat – cu profesori suplinitori mai buni sau mai slabi, cum dă Domnul, cu bani puţini, cu manuale vechi, cu munci în gospodărie. Poate că unii, cei mai tari, vor răzbi. Cei mai tari şi fiul/fiica primarului. Egalitate de şanse.

Despre acest meşteşug scrie aici aşa cum se cuvine Alina Mungiu-Pippidi (şi iată şi sugestia la lectură).

“În lumea lui Caragiale falsul şi ilicitul capătă autoritate şi sînt autorizate de autorităţile înseşi, convieţuirea în ilegitim şi fraudulos constituind un puternic factor de unitate colectivă şi de armonie socială.”

“S-a observat demult, desigur, că în această lume cine nu minte, nu înşală, nu fură, nu dă şi nu primeşte mită, moare. Prefăcătoria se generalizează. Nu mai este doar o tehnică individuală de supravieţuire sau de ascensiune socială, este un mod de viaţă… Este o lume care, pentru a supravieţui, generează haos: disoluţia îi prieşte.”

E lumea de care Caragiale a fugit în Berlin şi unde cei care n-au fugit trăiesc şi astăzi aşa cum pot – ca să nu moară, cum spunea Iorgulescu. E ţara cutrelor, cu capitala la Tîmpitopole.

Ei bine, în acest centru al europenităţii sîmbăta trecută unei tinere imobilizate într-un scaun cu rotile i s-a refuzat/interzis accesul într-un club pe motiv că este în scaun cu rotile. Sau cel puţin – sub beneficiul îndoielii, fiindcă am ajuns să privesc cu suspiciune cam tot ce vine dinspre presa autohtonă – aşa relatează un site local, tion.ro. Povestea integrală se poate găsi aici.

Îmi imaginez şocul bietei fete, proaspăt venită din Germania, unde astfel de gesturi ar fi fost amendate imediat – la propriu. O mai fi ţinut şi ea odinioară vreun discurs despre frumuseţea, europenitatea şi civilitatea oraşului de unde a plecat. Acum a avut ocazia să o testeze pe pielea ei. Şi pe obrazul nostru, al timişorenilor.

Nu contează faptul că tînăra a fost Miss World University. Putea să fie oricine. Ideea că ar fi reprezentat un disconfort “pentru persoanele care au venit… să se distreze”, conform declaraţiei şefului de sală de la clubul Heaven (citat de pe site-ul pomenit), mi se pare de un cinism involuntar, demn de orice meltean de-al nostru. În ceea ce priveşte ideea că un club nu e o instituţie publică, deci nu e obligat să primească persoane cu handicap, ea arată cum înţelege afaceristul de baştină spaţiul public, etica afacerilor şi legile statului ori ale Uniunii Europene. Ca să nu mai pomenesc de bunul-simţ.

Afaceristul tipic al Estului sălbatic crede că un local e un fel de casă a lui, în care lasă pe cine vrea şi dă afară pe cine vrea. Dar nu e aşa. Un bar, un club, o discotecă sînt spaţii deschise publicului, nu spaţii private, şi trebuie să respecte regulile impuse spaţiilor publice.

În mod normal, un asemenea gest, dacă s-ar fi produs într-un oraş european, ar fi declanşat un protest civic. (Ce-i drept, într-un oraş european şi WC-ul public din Piaţa Operei, convertit în “acvariul” acela hidos, ar fi stîrnit protestul cetăţenilor.) Dar s-ar părea că nu mai avem resurse pentru proteste. Nici un boicot n-ar fi rău. Poate că s-ar simţi – dacă ar avea cine să-l facă. Nu vreau să mă gîndesc că, cine ştie, poate clienţii clubului chiar s-ar fi simţit inconfortabil cu o persoană în scaun cu rotile lîngă ei, fiindcă într-un asemenea local mi-aş interzice eu însumi să intru.

Mi-aş dori ca tînăra să aibă dîrzenia şi stăruinţa necesare pentru un proces civil. În mod normal ar trebui să-l cîştige, chiar dacă nu direct în România.

Apropo de asta, nici anunţurile de tipul “Ne rezervăm dreptul de a ne selecta clientela” nu sînt OK.

Iar dacă veţi citi cumva textul de pe tion.ro şi comentariile ulterioare, să ştiţi că nici acuzele la adresa moldovenilor şi oltenilor care au stricat frumosul şi tolerantul nostru oraş european nu sînt OK. Nu dovedesc nici toleranţă, nici spirit european. Sînt tot meltenisme – made in Banat.

În toamna lui 2003, după ce a apărut Adio, adio, patria mea…, Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu mi-au spus că în revista 22 urmează să apară o cronică a lui Mircea Iorgulescu la carte. Au spus-o pe un ton oarecum prevenitor, fiindcă Mircea Iorgulescu putea fi foarte dur în cronicile sale. Cronica a fost însă atît de elogioasă, încît mulţi dintre cei din lumea literară au citit cartea după apariţia ei, doar pe baza autorităţii criticului. Într-un fel, Iorgulescu mi-a fost naş literar. (E drept, mai e şi Liviu Antonesei, care mi-a scris prefaţa cărţii, dar pe el lumea literară îl putea bănui de subiectivitate, de vreme ce fusese directorul revistei Timpul şi susţinuse deja făţiş grupul de scriitori tineri de la Iaşi – unde pe atunci eram şi eu.)

Atunci Mircea Iorgulescu a mizat pe mine fără reţineri, deşi eram un autor tînăr şi vag cunoscut – şi nici el nu ştia despre mine nimic. Nu ştia decît cartea. Dincolo de impactul cronicii, mi-a dat mie însumi curaj, mult curaj.

Ştiam că e bolnav, ştiam şi de ce boală suferă şi bănuiam că sfîrşitul era inevitabil. Dar aş fi preferat să fie amînat cît mai mult (deşi poate că el nu ar fi vrut asta). În ultimii ani a apărut şi controversa teribilă legată de colaborarea lui cu Securitate, care (o scriu, evident, cu părtinire şi fără a avea toate datele) mie mi se pare încă destul de încîlcită şi dubioasă.

Dincolo de toate astea, Iorgulescu era unul din criticii din “garda veche” în ale cărui judecăţi de valoare aveam încredere. Mai corect ar fi să spun că am şi acum. Şi îmi pare rău, tare rău, că a murit. Nu ştiu de ce, am senzaţia că am lăsat eu ceva neterminat, că nu am făcut tot ce trebuie, că… nu ştiu. O să-i recitesc Marea trăncăneală şi o să mi-l amintesc aşa cum era cînd l-am cunoscut, adică în sfertul de oră de acum cinci sau şase ani, cînd el îmi vorbea cu simpatie, dar ferm şi tăios în opinii, iar eu ascultam şi puneam întrebări ajutătoare.

Fie să se odihnească în pace! Nici nu ştiu dacă nu cumva poate chiar avea nevoie de asta.