Asta este o istorioară pe care mi-a povestit-o Alina şi s-ar putea ca eu să nu fi reţinut foarte exact toate detaliile, dar e adevărată, ca toate lucrurile urîte din România.

Povestea e următoarea: o tînără doctoriţă lucrează ca rezident la un spital din Timişoara împreună cu o colegă şi prietenă. Se specializează amîndouă în neonatologie şi, după numărul de ani necesari (parcă cinci sau şase, oricum destul de mulţi), iată-le pe amîndouă medici specialişti. Li se scot la concurs două posturi la spitalul unde lucrau pînă atunci şi, evident, cele două se bucură că vor lucra în continuare acolo – şi împreună.

La un moment dat cineva mai curios o întreabă pe doctoriţa despre care povestesc dacă a dat “dreptul” acolo unde trebuie. “Ce drept?” se miră ea. “Păi, pentru concurs!” îi răspunde binevoitorul curios. Tînăra înalţă din umeri. Cui să dea dreptul? Şi de ce? Doar lucra în spital de atîta vreme, toţi medicii o cunoşteau, ea îşi făcea meseria bine, iar spitalul avea nevoie de ea şi de colega ei. Aşa că nu-şi mai bate capul cu suspiciuni, nu se interesează nici cui să dea “dreptul” (frumoasă exprimare românească!), nici cît e dreptul, ci doar aşteaptă concursul.

Şi, desigur, inevitabilul se întîmplă: pînă la urmă la concurs se scoate un singur post. Acum, nu ştiu dacă prietena ei va fi dat sau nu dreptul, dar cert e că acum rămăsese un singur post pentru două concurente. Şi cine credeţi că a cîştigat concursul?

Dacă vă gîndiţi că prietena şi colega doctoriţei care nu a dat “dreptul”, vă înşelaţi. Nu cunoaşteţi România suficient de bine. N-aţi citit Scrisoarea pierdută a lui Caragiale sau, dacă aţi citit-o, aţi uitat-o. Postul a fost cîştigat, evident, de o a treia persoană, care a venit din afara spitalului, cu recomandări serioase de Sus.

Urmează etapa a doua, mai scurtă: doctoriţa în cauză rămîne fără slujbă pe specializarea ei. Putea, eventual, să rămînă în acelaşi spital, dar nu ca medic angajat pe specializarea ei, ci doar începînd un nou ciclu, într-o altă specializare. Adică luînd-o de la capăt.

O altă variantă era să-şi caute un post pe specializarea ei în alt spital. Aşa că s-a apucat să se intereseze dacă există vreun post liber în oraş. Bănuiesc că nu voia să plece din Timişoara sau cel puţin nu voia să se mute în alt colţ de ţară. Oricum, la un moment dat, pe undeva pe la Forţele de Muncă, cineva dintre funcţionari îi spune, cu acea superioritate binevoitoare pe care o cunosc foarte bine: “Dar dumneata ce mai cauţi de fapt aici, în ţară? Nu ştii că aproape toţi colegii dumitale au plecat în Franţa? Vrei să mori de foame cu salariul de medic de spital românesc?”

Tînăra şi-a luat actele şi a făcut cum i s-a sugerat. Acum e medic neonatolog la Paris.

Astfel putem bifa o nouă reuşită a şcolii româneşti de medicină. Şi a sistemului autohton de selecţie a valorilor.

Îmi vine să zic şi eu ca şi funcţionarul de mai sus: de ce naiba ar mai rămîne cineva în România? În ultimii douăzeci de ani m-am convins de un lucru – că în România lucrurile nu au mers, nu merg şi nu vor merge niciodată bine. Singurele soluţii viabile sînt, din păcate, parţiale şi mai ales anticonstituţionale, aşa că nici nu le scriu. Există ţări care au dus-o prost de cînd se ştiu şi o vor duce prost şi pe mai departe. România e una din ele. Nu e ceva demonstrabil, dar o va demonstra timpul.

Voi, cei fără pile, fără relaţii, fără chef de compromisuri şi ploconire, fără ticăloşie în sînge şi fără spirit manelar, plecaţi cît mai aveţi timp! Graniţele sînt încă deschise. Eu trebuie să rămîn să sting lumina.

OK. Deci de-acum înainte scriem cu majuscule orice substantiv comun care ni se pare important. Scriem, de exemplu, că “sîntem de Părere că Redactorii TVR nu au nevoie de examen de Bacalaureat sau de Capacitate ca să scrie cu Litere Mari”. Sau, parafrazînd un vechi Proverb Românesc, că “TVR-ul nu ştie Carte”. Şi nici nu-i trebuie.

Am încercat totuşi o investigaţie mediocră, pe bază de Google, folosindu-mă de numele de ofiţeri care apăreau în dosarul meu. Şi am găsit ceva – dar nu mare lucru.

Un personaj care are acelaşi nume cu locotenentul-major de Contrainformaţii de la unitatea unde am făcut armata este doctor în ştiinţe strategice sau ceva de genul ăsta. Şi-a făcut un doctorat pe tema managementului operaţional al Forţelor Aeriene. E citat prin tot felul de studii ale colegiilor şi universităţilor de apărare. Şi da, ar putea să fie acelaşi om, fiindcă (n-am spus asta în postarea anterioară) eu am făcut armata într-o unitate de radiolocaţie de lîngă Bucureşti, unitate care ţinea de Forţele Aeriene.

Dacă e el, pare să fi avut un destin frumos. Eu nu am aflat decît că, printre alte activităţi cărturăresco-militare, a scris un studiu despre sprijinul logistic în Forţele Aeriene şi despre managementul operaţional pentru Forţele Aeriene în condiţiile aderării României la NATO. NATO, de ce nu?

Un al doilea nume, cel al şefului său, căruia îi raporta acţiunile întreprinse, coincide cu al unui fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii. După revoluţie a devenit colonel şi şef al serviciului Forţe Aeriene din cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei. Ar putea fi acelaşi? Căci sînt tot Forţe Aeriene, bag eu de seamă…

Dacă ar fi aşa, pot fi mîndru (n-o luaţi chiar aşa cum o zic) . Am fost urmărit de un doctor în ştiinţe strategice care elaborează strategii pentru România din NATO şi de un şef de direcţie a Securităţii comuniste. Dacă ignor factorul timp, aş zice că şi Pactul Nord-Atlantic, şi Tratatul de la Varşovia stăteau cu ochii lor ofiţereşti pe mine. Şi pe încă cinci puşti necăjiţi din mizeria optzecismului comunist. Aşa se cîştigă marile victorii – în bătălii mici!

(Să mă mai plîng că am ajuns să oscilez în privinţa titlului romanului? Că tot nu e gata?)

O să scriu vreodată, da. Acum însă sugerez o lectură: cea a “Manifestului cărţii” propus de Vasile Ernu. Ştiu, ar fi de discutat unele puncte, de comentat altele, dar eu – de exemplu – m-am străduit să trec peste potenţialele zone de polemică politică.

Din ideile de acolo, bine sistematizate, multe mi se par demne de luat în seamă. Cred că ating nişte probleme delicate ale unui sistem în ruine: cel al educaţiei. Am eu oricum o sensibilitate faţă de locuitorii de la sate (şi din oraşele mici), care trebuie să fie norocoşi ca să aibă acces la o bibliotecă publică sau la o librărie mai apropiată de o sută de kilometri.

Măreţele noastre minţi politice nici nu-şi dau seama că mai mult de jumătate din potenţialul intelectual al României se pierde doar pentru că nu toată lumea locuieşte în mari centre urbane. Azi condiţia necesară şi suficientă pentru a fi student este să locuieşti într-un oraş mare, care are facultate. Restul… Dumnezeu cu mila! Mă îngrozesc la gîndul că, dacă eram adolescent în perioada actuală, probabil că nu aş mai fi ajuns la o facultate.

Sînt sute de mii care nici nu ajung. Asta e important de reţinut cînd (sau dacă) îl citiţi pe Ernu. Credeţi-mă, că ştiu.

(Remarc, de altfel, chitara galbenă cu care Prince aţinteşte înaltul. Exact ca o săgeată liberală adevărată!)

Pe televiziunea maghiară Duna TV s-a transmis în direct de la un forum desfăşurat în Timişoara şi dedicat Revoluţiei Române din 1989, care a început acum douăzeci de ani, pe 15 decembrie 1989. Au fost aici Laszlo Tokes, Lech Walesa şi alţii… dar cred că ştiaţi de la TVR, de la Antene sau Realitatea TV, nu?

Acum ungurii de la Duna TV transmit un documentar excelent despre Securitatea română, cu interviuri în română şi maghiară, documentar realizat de TVR şi Magyar Adas. Îmi pare rău că nu ştiu maghiară.

Acum vă întreb: în afară de faptul că îl susţineau pe Klaus Iohannis pentru postul de premier, ce alt mesaj concret aveau acum vreo săptămînă şefii coaliţiei de trei parale? Păi, cam atît. Aducem un neamţ care să fie rege… pardon, premier. Restul erau bla-bla-uri, singurul lucru la care se pricepe acest băiat fin pe nume Crin.

Proiectul Iohannis rezumat ar fi următorul: aducem un neamţ premier şi gata – România va prospera. Noi punem miniştrii pesedişti şi liberali (şi vreo doi de la UDMR) aşa cum vrem, împărţim hălcile de putere şi avuţie aşa cum ne dorim, dar după aceea apare Iohannis, care e neamţ şi o să le rezolve el pe toate. Neamţul e djinn-ul din 1001 de nopţi: face prosperitate cît ai clipi, numai să frece Crin şi Geoană lampa.

Şi atunci proiectul Iohannis fără Iohannis ce ar însemna? Nu ştiu. În mod cert, Crin nu e djinn.

(Apropo de asta: mă întreb cum de a ajuns Crin Antonescu un personaj politic important. Retorică găunoasă – categoria “limbuţi” -, nici un angajament concret, nici o doctrină, nici un principiu ferm, ci doar nişte declaraţii sentenţioase şi schimbări de loialitate rapide.

Bibliografie la Crin: mai întîi Andrei Pleşu.

Dar mai ales Cristian Ghinea.

Şi mai vorbim.)

Later Edit: Mi-am amintit un mic detaliu, care are legătură şi cu Crin, şi cu dragostea dlui Patriciu faţă de copii şi ura sa faţă de cei care bat copiii.

Acum vreo lună şi jumătate, în suplimentul dedicat de Academia Caţavencu candidatului la preşedinţie Crin Antonescu (înainte de turul întîi), se sugerează pe undeva că fostul profesor Antonescu le mai trăgea castane elevilor săi. N-am văzut pe cineva care să fi investigat pista respectivă, deşi bănuiesc că dl Patriciu s-ar fi putut alarma: “Cum, PNL-ul meu (adică în care sînt un umil membru) susţine un bătăuş de copii?”

OK, poate că n-a fost aşa. Poate că a fost un trucaj, o scăpare, o exagerare. Poate că dl Antonescu nu trăgea castane, ca alţi profesori, care – să fim sinceri – o mai făceau prin anii ’80. Dar dacă o făcea? Personal, nu l-aş condamna, cum nu i-am condamnat nici pe profesorii mei, cei care ne mai căpăceau în liceu. Aşa se făcea şi nu am murit nici unul din asta.

Dar, ce-i drept, eu nu am înaltul spirit moral dovedit de atîţia politicieni români în cazul dlui Băsescu – dar, lucru de mirare, numai al lui. Dacă l-aş fi avut – şi se pare că multă lume din politica noastră îl are -, poate că aş fi investigat mai atent şi pista asta. Ca să nu mă trezesc că susţin un castanagiu împotriva unui pălmuitor, că se duce naibii moralitatea! Şi dacă piere moralitatea din politica românească, nu ştiu, zău, cu ce mai rămînem.

Ar fi multe de spus, dar, simplificat, cred că aş putea sintetiza totul într-o idee banală: Traian Băsescu e un lider autentic. Că e bun, că e rău, asta rămîne să hotărască fiecare, după simpatiile şi antipatiile personale. Dar e în mod cert un lider politic de forţă. Chiar dacă ar fi pierdut acum, asta nu-i schimba cu nimic statura.

În condiţii normale, adică în cazul în care în spatele lui Mircea Geoană n-ar fi stat două mari partide, cîteva averi imense, cele mai importante posturi de televiziune (inclusiv televiziunea de stat), cîteva ziare mari şi mulţi, mulţi alţii, Băsescu l-ar fi spulberat pe contracandidatul său la o diferenţă de vreo 10-20 de procente. Pe Geoană sau pe oricare altul. Aceeaşi idee se aplică şi la confruntarea lui cu Năstase de acum cinci ani: într-o luptă “dreaptă” Năstase pierdea lejer, la 10-20 de procente.

(Puteţi să nu fiţi de acord. Dar staţi să-mi termin ideea.)

Succesul lui Traian Băsescu se datorează exact statutului său de lider politic. E greu de spus ce înseamnă asta şi ce calităţi însumează un astfel de lider, dar e suficient să-l vezi pe Băsescu printre oameni, la partid sau în băile de mulţime (de care majoritatea politicienilor se tem), ca să înţelegi.

Ăsta a fost marele lui atu: e lider şi e unul autentic. Politica românească postdecembristă n-a avut prea mulţi – şi toţi au marcat istoria României, cum a făcut-o şi Traian Băsescu.

Eu cred că au fost trei. Unul dintre ei este Ion Iliescu. Nu-mi place nici ce-a făcut el din România, nici orientarea sa politică, dar dintr-o perspectivă rece şi amorală, nu pot să nu-i recunosc această calitate, pe care şi-o păstrează şi azi şi probabil că şi-o va păstra toată viaţa. El e liderul şi făcătorul actualului PSD, aşa cum Traian Băsescu a creat şi ridicat PD-ul/PDL-ul.  Ion Iliescu e şi singurul care l-ar fi putut înfrunta de-adevăratelea, de la egal la egal, pe Traian Băsescu. Doar că între timp mandatele lui – două-trei, cum vrei să le iei – au trecut.

Al treilea lider politic autentic pe care l-a avut România postdecembristă a fost Corneliu Coposu. N-a apucat să facă atît cît ar fi putut şi nici n-a lăsat pe cineva care să-i continue opera (ba chiar dimpotrivă, dacă ne uităm la starea PNŢCD-ului de astăzi). Dar e singurul care l-a învins pe Ion Iliescu. N-are rost să ne amăgim cu pseudo-charisma lui Emil Constantinescu: deşi murise, Corneliu Coposu l-a învins atunci, în 1996, pe Ion Iliescu. Fără el CDR-ul ar fi pierdut încă o dată alegerile prezidenţiale.

Dacă ar fi să aleg între cei trei, l-aş alege fără ezitare pe Seniorul. Pe domnul Corneliu Coposu. Dar el n-a lăsat, cum am zis, pe nimeni care să-l continue. Nici nu se prea poate: liderii autentici nu se fac. Sigur, există politicieni puternici, conducători de grupuri, negociatori sau administratori buni, dar lideri sînt doar aceştia trei. Dacă au făcut sau fac bine ţării – asta rămîne de discutat. Ideea e că fiecare dintr ei lasă şi va lăsa urme în istorie.

Deocamdată n-am văzut ridicîndu-se vreun altul printre actualii şefi şi şefuleţi de partide şi nici printre tinerele speranţe ale politicii româneşti. Chiar dimpotrivă. Ceea ce s-ar putea să nu fie neapărat rău, mă gîndesc eu. Parcă Adam Michnik spunea că democraţia e cenuşie.

Curat democratic! Să ne trăiască!

Sînt dispus să-i dau o mînă de ajutor domnului candidat, aşa că, iată, mărturisesc şi povestesc: am fost plătit de portocalii. Adică de portocaliu. Să vedeţi cum a fost.

În dimineaţa (spre prînzul) zilei de 1 decembrie cobor de la sediul revistei Orizont, cu gînd să-mi cumpăr o cafea, cînd dintr-un gang mă abordează un ins:

- Alo, domnu’! zice el.

Mă întorc spre individ şi îl privesc cu atenţie. Priceperea mea la oameni, probabil la fel de bună ca şi a domnului Geoană, mă face să îl ghicesc imediat: era în mod cert un om de la PDL.

- Poftiţi, zic eu, bine-crescut. Vă pot ajuta cu ceva?

Bărbatul era îmbrăcat într-un costum portocaliu, cu sacou portocaliu, cămaşă portocalie şi pantaloni portocalii. Avea cravată portocalie şi din buzunarul de la rever îi ieşea o batistă portocalie. Purta pantofi portocalii şi doar, în chip ciudat, ciorapi roşii.

Avea pînă şi palmele şi faţa portocalii şi m-am temut o clipă că omul are hepatită, dar mi-am amintit că am avut şi eu boala odată, demult, aşa că nu risc o infectare prea rapidă. M-am apropiat de el.

- Nu vrei dumneata să cîştigi nişte bani?

- Cine nu vrea? zic eu circumspect, dar pofticios.

- Păi, uite, e o manifestare a PSD-ului în Piaţa Operei. Noi am vrea să ne adunăm oamenii şi să-i boicotăm pe pesedişti, ca să piardă alegerile, să se facă de rîs şi să ajungă la închisoare sau măcar să se transfere la noi în partid. Înţelegi?

- Înţeleg. Şi care-i treaba mea?

- E simplu, îmi zice portocaliul. Te duci şi dumneata acolo, strigi împotriva PSD-ului şi a lui Iliescu şi pleci acasă.

- OK, şi cît cîştig de aici?

Bărbatul mă măsură din cap pînă în picioare şi pufni. I-am susţinut dîrz privirea, aşa că a oftat uşor. Apoi a scos din buzunar un fel de formular şi un pix.

- Poţi să strigi tare? Că văd că eşti cam slăbuţ, zise el şi începu să noteze. Ai măcar şaptezeci de kile?

- Nu, am mărturisit jenat.

Omul a bifat ceva acolo, pe foaie, şi a continuat:

- De fumat fumezi?

- Nu. Nu mai, am zis repede.

- Măcar atît, a oftat el şi a dat să continue.

Mie, care de obicei nu mă pricep la negocieri financiare, de data asta mi-a venit brusc o idee:

- Se pune că sînt intelectual? Scriitor? Poate contează dacă sînt văzut acolo.

Bărbatul a ridicat capul, brusc interesat.

- Scriitor? Păi, de ce nu spui dumneata aşa? Pentru scriitori avem alte criterii.

Şi, fără nici o ezitare, mototoli foaia şi scoase dintr-un buzunar portocaliu alta.

- Îl cunoşti pe Patapievici? Adică nu, că sigur îl cunoşti… El te cunoaşte pe tine?

- Da, zic eu uşurat.

Portocaliul bifă ceva pe foaie, apoi mă privi mai atent şi cumva curios.

- Mihăieş te ştie?

Zic repede:

- Da.

Omul mai bifă ceva, apoi reluă:

- Traian Ungureanu?

- Da.

- Elena Udrea?

- Nu, am zis cu regret.

Şi omul a mai continuat aşa o vreme, cu tot felul de nume, după care a zis:

- Bun… Deci Patapievici, Ungureanu, Mihăieş, Cărtărescu… ăsta nu… asta nu… asta face 840 de dolari.

- Uau! zic eu, apoi, repede: Dar nu se poate 900?

Portocaliul mă privi o clipă, apoi zise:

- Na, 900, fie, că văd că eşti flămînd. Şi-apoi nu dau de la mine.

- Nu, ştiu că nu. Da’ de unde? zic eu cu tupeu.

- De la tiparniţa lui Coposu, mi-a zis omul grav. Aia care a scăpat de mineri în ’90.

Eu am rîs.

- Nu, nu rîde! începu omul. Chiar de la tiparniţa lui Coposu îi avem. Abia am scăpat-o de mineri. Ştii, cînd am plecat de la ţărănişti la liberali cu Norica, cu Decebal, cu ăialalţi, am luat şi noi una-alta de la ţărănişti. Şi bine am făcut, că vezi ce s-a ales de ei. Iar după aia, cînd eu am plecat la PDL, am luat tiparniţa, iar Norica şi ăialalţi au rămas cu spiritul de conciliere al lui Coposu. E bun şi ăla, că de-aia l-a luat acu’ PSD-ul, dar tiparniţa e mai bună.

- Da’ înainte aţi fost şi pe la PSD, nu? am zis, uitîndu-mă la ciorapii lui roşii.

- De unde ştii? m-a privit mirat portocaliul şi am avut senzaţia că i-am mai cîştigat un pic de respect.

- Păi, sînt intelectual, nu? Îmi daţi banii?

- Sigur, uite.

Şi omul mi-a întins cei 900 de dolari verzulii.

- Şi pe ăia din Piaţa Universităţii tot cu aşa ceva i-aţi plătit?

- Tot, oftă portocaliul. E, ce vremuri! Gagici, droguri, imnul golanilor, jos Iliescu!

- Da’ droguri nu mai daţi? l-am întrebat pe portocaliu.

- Nu, dar ştiu eu un furnizor. Băiat bun. Pesedist, da’ bun. Acum te duci la miting?

- Mă duc, am zis.

Şi m-am dus.

OK, asta a fost partea de protocol.

Nu vreau să intru în vreo polemică interminabilă legată de cele petrecute ieri în Piaţa Operei. Am remarcat că atunci cînd discuţi cu cineva care are în mod evident o opinie formată, de cele mai multe ori devine brusc surd la argumentele  tale şi în final rămînem fiecare la opinia noastră, doar un pic mai obosiţi şi mai enervaţi. O să scriu doar cîteva lucruri necesare, rezultate în urma comentariilor, şi care ţin mai degrabă de metodă şi judecată.

Relatarea mea a fost una obiectivă – atît cît poate fi de obiectivă relatarea unui participant cu oarecare experienţă jurnalistică la un eveniment pe care l-a urmărit cu interes. Oricum, mult mai obiectivă decît tot ce am văzut pe Antene şi pe Realitatea TV: veţi remarca uşor că am prezentat acţiunile ambelor părţi. Comentariile personale nu au afectat informaţia (sau nu în mod intenţionat).

Mai clar, dacă scriu, în loc de “Liberalii s-au aliat cu PSD-ul”, un comentariu cu un insert ilocuţionar, cum ar fi “La naiba, liberalii s-au aliat cu PSD-ul”, informaţia nu e alterată, ci îmbogăţită cu opinia mea, pe care o puteţi ignora sau nu.

În piaţă s-a pregătit o manifestaţie a PSD-ului, cea despre care domnul Ciuhandu spune că n-a fost aprobată niciodată. Adică spunea că nu putea să se aprobe nici o manifestaţie acolo, afară. Cu toate astea, eu am văzut printre cei ce organizau masele de oameni cu pancarte, tricouri şi steaguri PSD-PC acolo, afară, consilierii locali ai PSD-ului. Aşadar, consilieri locali PSD, care aprobaseră interdicţia de a organiza manifestări în Piaţa Operei, organizau manifestanţii aduşi de la sate în Piaţa Operei.

Mitingul de protest nu a fost unul politic. A fost unul civic. Atîta tot. Nu aş mai ieşi niciodată la un miting electoral – nici al PDL, nici al altcuiva. Restul sînt manipulări electorale – fie de o parte, fie de alta. El s-a declanşat ca reacţie la cel al PSD-ului, despre care aliatul PSD-ului, domnul Ciuhandu, spune că nu a existat. Înţelegeţi? Dacă PSD-ul n-ar fi adus oameni în piaţă, n-ar fi existat nici un scandal, nici un contra-miting, nimic.

Iar dacă PDL-ul ar organiza – sau va organiza – un miting electoral în Piaţa Operei, se poate aştepta la aceeaşi reacţie.

Cam asta e mineriada despre care s-a vorbit şi cam asta e manipularea despre care vorbesc televiziunile.  Eu prefer să judec cu mintea mea. Sper că faceţi la fel, indiferent de opinii. Şi meditaţi şi la acel schimb de replici, între un manifestant civic (nu PDL, atenţie!), care zbiera amărît în Piaţa Operei că “Aici au murit oameni, doamnă!”, şi replica doamnei de la PSD: “Şi ce dacă? Au murit că au fost proşti!” Aşa-i, au murit fiindcă au fost proşti, doamnă activistă! De-aia a trădat domnul Ciuhandu Timişoara ieri: Domnia Sa nu e prost.

În fine, cei care acuză de manipulare ar face bine să se gîndească o clipă sau două dacă nu cumva ei sînt cei manipulaţi. Sau cum pot şti nişte oameni ce s-a petrecut la Timişoara, sute de kilometri depărtare, bazîndu-se pe nişte imagini concentrate pe şase metri pătraţi şi care durează mai puţin de un minut.

Ce a fost de fapt acolo? Ce a stîrnit scandalul? Trebuie spus că, după ştiinţa mea, PDL-ul n-a avut nici un amestec. Scandalul l-a stîrnit, din păcate, tocmai primarul nostru, domnul Ciuhandu, în momentul cînd a decis semnarea pactului cu PSD-ul, PNL-ul şi Klaus Iohannis pe 1 Decembrie şi aducerea PSD-iştilor laTeatrul Naţional, în Piaţa Operei (azi a Victoriei).

Încă de acum cîteva zile se vorbea despre o asemenea idee trăsnită, iar pe unele forumuri deja circulau comentarii revoltate. Poate că unii nu ştiu, dar a existat un acord mutual al tuturor forţelor politice şi civice din oraş, prin care balconul teatrului şi Piaţa Operei, locuri cu valoare simbolică deosebită, să fie lăsate în afara jocurilor politice. Mi se pare că există şi o hotărîre a Consiliului Local, care interzice folosirea balconului teatrului/operei ca spaţiu de expunere a materialelor electorale.

Ieri însă pe balconul respectiv a apărut, mare şi lat, un afiş cu Geoană, Antonescu şi Ciuhandu, care, chipurile, cîştigau împreună. Bănuiesc că va fi protestat cineva, fiindcă bannerul a dispărut – de fapt s-a mutat pe o clădire alăturată. Eu zic că plasarea lui acolo a fost o greşeală şi, oricum, a pregătit cumva reacţia de azi.

OK. Acum, despre

Mitingul /contramitingul din 1 decembrie 2009.

Orice ar spune jurnaliştii TV de la posturile amintite mai sus (TVR-ul încă nu a ajuns să transmită ceva), manifestaţia de protest despre care se tot vorbeşte nu a fost una organizată, nu a fost a PDL-ului şi nici nu s-au scandat sloganuri pro-Băsescu (decît, poate, izolat, vreo doi-trei oameni). Singura manifestaţie organizată a fost cea a PSD-ului – şi, dacă mă-ntrebaţi pe mine, n-a fost organizată prea bine. Au fost aduşi oameni din satele şi oraşele din judeţ şi li s-au dat pancarte şi steaguri cu PSD-PC. În primul rînd erau cam puţini (vreo 300-400), iar în al doilea rînd nu erau la ei acasă. În schimb cei din spatele lor  erau timişoreni şi veniseră special pentru a protesta împotriva neruşinării politice la care s-au pretat politicienii. Iar un protest pornit din suflet are mai multă vlagă decît unul de partid.

Lucrurile au evoluat cam aşa:

- pe la ora 12.00 manifestanţii pro-PSD erau comasaţi în faţa unei scene şi agitau materialele propagandistice (aşa se zicea pe vremuri). În spatele lor s-au strîns timişoreni – maximum două mii -, dintre care unii au început să scandeze dezorganizat sloganuri anti-PSD şi anticomuniste, iar alţii au continuat să privească. Abia după cîtva timp, cînd au apărut şi cele două bannere ale protestatarilor, s-a coalizat un grup în jurul lor. Au început să se inventeze sloganuri, să se încerce scandări. A fost ceva spontan şi, tocmai din această perspectivă, a fost foarte interesant de urmărit.

Bannerele.

Lumea aştepta să vină Geoană cu echipa subordonată, ca să îi poată huidui sau aplauda. Cele două grupuri au fost separate de un cordon de jandarmi. La un moment dat pe scena din faţa teatrului a urcat o formaţie de muzică populară, care a fost huiduită copios, deşi n-avea nici o vină, în afară de cea că fusese angajată să cînte pentru eveniment. “Nu trageţi în pianist”, mi-am zis eu. Ei n-aveau nici o vină, săracii!

În anumite momente, bine dirijaţi de un maestru de ceremonii, oamenii PSD-ului au înălţat pancartele şi drapelele ca pe un zid, în aşa fel încît la o filmare din faţă să nu poată fi văzuţi protestatarii din spate. Bună lecţie! De reţinut pentru situaţii similare. Eu zic că propagandistul care a avut ideea asta merită ceva felicitări.

Pînă la urmă nici Geoană şi nici ceilalţi politicieni n-au îndrăznit să apară afară, în faţa teatrului. Au reuşit astfel să-i dezamăgescă şi pe susţinători, şi pe protestatari. Discursurile s-au desfăşurat înăuntru, la adăpostul teatrului, iar imaginile au fost transmise pe un ecran plasat în piaţă. Lumea a scandat şi protestat în lipsa lor, iar la sfîrşit au plecat care încotro.

Cîteva precizări:

“Violenţele” despre care se tot vorbeşte la televizor sînt o dovadă bună a lipsei de profesionalism a jurnaliştilor. În loc să intervieveze, de exemplu, un manifestant dintr-o tabără şi unul din cealaltă, presarii ăştia dau sistematic aceleaşi imagini cu îmbrînceli.

Din ce am văzut eu, cele maximum două minute de îmbrînceli şi smucituri peste braţele jandarmilor au fost singurele violenţe – fără urmări, de altfel. Au fost implicaţi vreo patru oameni, care s-au înfierbîntat, şi-au zis ceva şi s-au împins. Iar gazele lacrimogene au fost de fapt un spray lacrimogen individual, folosit de un jandarm ca să se apere. N-au fost consecinţe. Li s-a bătut doar obrazul (deşi săracii jandarmi n-aveau nici o vină, se temeau şi ei) şi lumea s-a liniştit.

Mai mult, am văzut la un moment dat şapte-opt oameni plasaţi unul lîngă altul. Vreo trei îl aplaudau pe Geoană (adică imaginea lui Geoană, cel ascuns înăuntru), vreo doi îl huiduiau, iar vreo doi priveau placizi. După care s-au potolit toţi.

Numărul manifestanţilor e iarăşi din cel mai divers, în funcţie de site sau post TV. Eu nu pot garanta pentru cifrele mele, ci doar pentru nişte proporţii. Vor fi fost vreo 400 de manifestanţi aduşi de PSD, tot vreo 400 (poate un pic mai mulţi sau mai vocali) veniţi spontan, ca să protesteze, şi vreo 1000-1500 de oameni neutri, care se uitau şi discutau între ei. Cu timpul privitorii s-au rărit.

În poza de mai jos se pot vedea întrucîtva ambele grupuri de manifestanţi. Linia despărţitoare este (aproximativ) în zona unui steag tricolor cu gaură în mijloc, care e al unui protestatar anti-PSD.

Cît priveşte categoriile sociale din care făceau parte protestatarii… am văzut că unii vorbeau despre cerşetori, PDL-işti, oameni plătiţi. Eu am văzut foarte mulţi tineri (între 16 şi 25 de ani). Scriitori. Membri ai Societăţii Timişoara. Semnatari ai Proclamaţiei de la Timişoara. Revoluţionari. Chiar şi liberali ce protestau împotriva obrăzniciei politice a manifestării.

În general lumea a fost paşnică. Timişorenii sînt destul de molcomi, iar manifestanţii aduşi din judeţ nu s-au simţit – cum am zis – chiar în largul lor cînd s-au văzut încercuiţi de localnici. Dar şi-au făcut şi ei treaba cum au putut.

În fine, mă tem că ziua de azi i-a pecetluit domnului Ciuhandu destinul de primar al Timişoarei. Acesta îi va fi, cred, ultimul mandat. Pentru timişoreni ar fi fost mai scuzabil să fure milioane de euro decît să se alieze cu PSD-ul şi să aducă flamurile roşii în Piaţa Operei, la douăzeci de ani de la revoluţie. Într-un fel, îmi pare rău. Domnul Ciuhandu a fost un primar bun. Iar acum Domnia Sa a încercat să judece pragmatic. Doar că atunci cînd vor vota, oamenii nu vor vota pragmatic, ci emoţional. Şi nu vor uita.

Bine că n-au îndrăznit să iasă în balconul Operei, ca să anunţe, alături de fiul generalului de Securitate Geoană, că facem o nouă revoluţie. Imaginea aceea jalnică, cu drapelele roşii cu PSD-PC (de ce PC?) fîlfîind în piaţă, în timp ce înăuntru Traian Băsescu era identificat cu comunismul… Aşadar, Geoană ar fi anticomunismul, nu?

Mare greşeală, domnule Ciuhandu! Regret. Dar, ca să parafrazez un cunoscut proverb, cînd te amesteci cu PSD-ul, pînă la urmă te mănîncă.

Precizare finală: Dacă mitingul PSD-PNL-PC-PNTCD ar fi avut loc oriunde altundeva, nu s-ar fi întîmplat nimic. Doar dorinţa de a confisca simbolul Pieţei Operei a declanşat protestul – pe care l-au meritat din plin.

Iar faptul că semnatarii acordului au fost nevoiţi s-o şteargă din clădirea teatrului pe uşa din dos (de fapt laterală) spune ceva despre “entuziasmul” cu care au fost primiţi în oraş, în ciuda celor declarate la televiziuni.

Deocamdată totul e în ceaţă, e dubios, discutabil – şi tocmai asta se şi voia. Dacă ar fi adevărat, Băsescu va pierde alegerile pe mîna şi temperamentul lui. Dacă nu, avem de-a face cu o manipulare de presă care va intra în manuale. Deci ceva tot se alege.

Eu comentez deocamdată doar ce am găsit prin ziare.  Traian Băsescu spune că nu a bătut niciodată un copil, nici măcar pe ai lui. Bănuiesc că exagerează, zău. Dar nu cred că s-ar apuca să o facă în public.

Se pare că nişte ziarişti din Prahova l-ar fi găsit pe copilul de pe banda video. Cică se numeşte Marius Istrăţoiu şi ar fi declarat, după ce a fost sîcîit o vreme de ziarişti: “Este o chestiune din trecut care nu m-a afectat nici atunci, nici acum. Aveam 10 ani, iniţial d-l preşedinte mă luase pe scenă… S-a enervat că spusesem o prostie şi când m-am dus lângă dânsul voiam să-mi cer scuze, dar m-a împins. Chiar am râs, nu a fost ceva care m-a marcat.”

OK, deci l-a împins. Domnul Dinu Patriciu e însă de altă părere: “Mai întâi l-a lovit în plex cu dosul mâinii şi apoi peste faţă”. Tare de tot. Karate Băse. Aşadar, dacă e să îl credem pe dînsul – şi de ce nu l-am crede -, nu doar Traian Băsescu, ci şi copilul lovit minte. Sau poate copilul îşi schimbă repede declaraţia?

Aşadar, trei declaraţii, trei variante.  Plus persoane gen Lavinia Şandru, care au fost atunci acolo şi au auzit (dar n-au văzut, ca, în caz de ceva, să nu iasă cu procese) că ar fi fost un copil bătut. Şi cinci ani doamna Şandru a păstrat tăcerea, discretă şi elegantă cum o ştim.

Ce să zic? Doar ceva limpede, după atîtea incertitudini: că de vreo săptămînă domnii Dinu Patriciu şi Sorin Ovidiu Vîntu, altfel relativ discreţi, sînt tot mai prezenţi pe la televiziuni, prin ziare… Dau declaraţii, iau atitudine. Îmi şi imaginez (cu răutate, desigur) o scenă în care domnul Patriciu îşi suflecă mînecile şi zice necăjit: “Adriane, Răzvane, Corina, ce-i acolo? Ce pipa mea, vă dau o gîrlă de bani şi voi nu sînteţi în stare să-l radeţi pe marinar? Tot eu trebuie să vin să vă fac treaba? Na, vin, să nu ziceţi că-s băiat rău. “.

Şi a venit.

Nu vreau să trag concluzii pripite şi nici să ascult opiniile contradictorii şi cacofonice ale analiştilor noştri. Am văzut un raport OSCE care ilustrează parţial, cu date clare, cum se derulează campania prezidenţială şi cui îi cîntă în strună televiziunile şi cîteva din cotidienele mari de la noi. Remarc prestaţia Cotidianului, pe care jurnalistul de mare furie proletară C. Nistorescu l-a transformat într-o lună dintr-un ziar respectabil în varianta zilnică a României mari. (E şi asta o performanţă. Nu mulţi foşti ziarişti roşii sînt în stare de aşa ceva.)

Şi asta e, cum ziceam, doar un colţişor din imaginea integrală. Aici nu intră în calcul talk-show-urile şi emisiunile de dialoguri politice, unde nu poţi cuantifica nivelul opiniilor pro sau contra. Dar vezi unele lucruri evidente: pe Mircea Badea, pe Laptopul cu Om (sau invers), pe jupînul Dinescu, simpatizantul lui Iliescu, şi altele.

Cîteva observaţii:

- în timp ce Traian Băsescu vorbea despre rezultatele referendumului, Realitatea TV prezenta pe ecran, obsesiv, o listă cu dezavantajele parlamentului unicameral. Doar cu dezavantajele – absolut obiectiv. Apropo, unul dintre ele ţinea de administrarea regiunilor. Dacă vă amintiţi, regiunile sînt chestiile alea pe care Traian Băsescu le susţinea, iar parlamentul le ignora – căci ar face să dispară sute de posturi grase din administraţie. Acum, brusc, regiunile contează!

- în seara cînd s-a anunţat că referendumul va fi validat, Corina Drăgotescu sare, cu o îngrijorare subită: “Dar nu, nu e valid, trebuie să se scadă voturile anulate!” Ceea ce e complet eronat. Şi-apoi ce-o durea aşa de tare pe ziarista obiectivă soarta referendumului – şi doar într-un singur sens?

- pentru deplina obiectivitate, la un talk-show se invită vreo patru-cinci reprezentanţi ai partidelor, moderatori, plus vreo doi jurnalişti. Adică un membru PDL, care îl apără pe Băsescu (bine, prost, cum poate şi el , şi alţi patru care… nu-l apără, ca să zic aşa. Dacă jurnaliştii sînt – şi sînt – marfă gen Nistorescu, Chirieac şi alte lumini ale presei, discuţia e extrem de echilibrată: cîte şase oameni, plus moderatorii, se zbat să-l scuipe pe dictatorul Băsescu şi să-l întrerupă pe reprezentantul PDL.

- să nu uit de întrebările cu răspuns inclus, cea mai bună dovadă a “obiectivităţii” jurnaliştilor neatîrnaţi: “Nu vi se pare cumva că alegerile astea au fost mai prost organizate decît cele din 2004?” “Nu aveţi impresia că Băsescu este din ce în ce mai speriat?” “Credeţi că acest guvern a greşit mai tare atunci cînd… sau atunci cînd…?”

Dragii de jurnalişti! Ziceam că ar merita să fie bine plătiţi pentru copro… compromisurile pe care le fac. Sau poate că nu – presa noastră n-a excelat în respectarea regulilor, ci în inventarea scuzelor. Şcoala veche: Stănescu, Chirieac, Nistorescu, Cristoiu.

Apropo, frumoasă mai e dictatura lui Băsescu, în care numai cine nu vrea nu-l atacă făţiş pe preşedinte! S-ar putea ca unii să-i ducă dorul… Sper că peste cinci ani.

Nu de Geoană mă tem, fiindcă el nu înseamnă nimic. Geoană ar fi un preşedinte de paie. Am avea o ţară condusă de Iliescu, Năstase, Hrebenciuc şi Vanghelie, de Tăriceanu şi Patriciu, într-un moment semnificativ: la douăzeci de ani după revoluţie. OK, m-aş distra. Masochist, dar m-aş distra.

Nu mă deranjează nici dacă un viitor guvern PSD va reintroduce impozitul progresiv pe venit, fiindcă nu am venituri atît de mari încît să fiu afectat (cel puţin nu direct) de o asemenea măsură.

Problema e, din perspectiva mea, Rusia.  Adică faptul că lumea se reconfigurează, că SUA lui Obama e mai puţin interesată de Europa de Est, iar Rusia ar avea un cap de pod minunat aici, în România. Un cap de pod cu resurse de gaz, pe care stă să le drămăluiască nenea Patriciu, cel care bagă banul în fundul liberalilor.

Nu-i de mirare că alianţa PSD-PNL funcţionează. Ea funcţionează de mult, de pe vremea cînd Tăriceanu şi Patriciu, pe atunci PNL-AT, visau la aceeaşi alianţă. N-ar fi de mirare nici să-l vedem pe Traian Băsescu pierzînd pe 6 noiembrie, fiindcă ar pierde în faţa întregii clase politice şi economice româneşti născute după 1989. Şi nici de asta nu mi-ar păsa aşa de tare.

Dar nu vreau să mă văd iar în cuşca ruşilor. Să tremur de frig şi să văd cum România îi pupă în cur pe ruşi ca să deschidă robinetul la gazele româneşti, concesionate lor.

Sună fantasmagoric? Bun, dar dacă nu e? Îl vedeţi pe Băsescu într-o alianţă cu Rusia? Dar pe Geoană? Dar virgina eternă, PNL-ul, care voia să retragă în secret trupele româneşti din Irak?

OK, e fantasmagorie. Pe 6 decembrie votaţi Geoană. Votaţi FSN. Votaţi Rusia.

Martirii din decembrie  ’89 vă vor mulţumi.

Later update: Văd că au reapărut pe la televiziuni alde Fenechiu şi alţii din aceeaşi făină. Gata, tînărul sărac şi cinstit şi-a cîntat partitura, e cazul să se retragă. Intră în joc greii, “adevăraţii liberali”, ăia care ştiu cum se face treaba. Baştanii şi slugoii… Apropo, am impresia că l-au dezgropat şi pe Piuariu, deformatorul Justiţiei.