Arhive
Prea tîrziu pentru revoluţie
http://ioanflorin.wordpress.com/2012/01/22/revolutiile-la-care-am-visat-un-raspuns-lui-vlad-mixich/
Înţeleg atît de bine…
Arhive
Aceeaşi mizerie
Poate că actuala putere va cădea acum, poate că va cădea peste nouă-zece luni, dar eu nu-mi pun mari speranţe în schimbare. Mai degrabă mă tem.
Probabil că toată lumea ştie azi cum au pornit protestele din România: de la reacţia doctorului Raed Arafat faţă de noul proiect de lege a Sănătăţii. Dacă e să-l credem pe doctorul Arafat (şi de ce nu l-am crede?), ar trebui să ne temem şi pe mai departe, cu sau fără PDL.
Iată ce declară el într-un interviu apărut în cel mai recent număr al revistei 22 (17-23.01.2012) în legătură cu modificările propuse în legea incriminată:
“În 2010 vine o propunere din Timişoara, a dlui Tabără” (de la PDL – subl. mea), “care modifică radical legea şi care zice că sistemul de urgenţă privat face asistenţă publică, iar sistemul de urgenţă public face asistenţă privată. Amesteca tot, făcea praf tot sistemul. Interesant e că a preluat-o apoi un domn, care este tot din Timişoara, care este deputat în opoziţie” (subl. mea), “şi a început să o apere în Comisia de Sănătate”.
Ca şi în cazul proiectului de exploatare a aurului din Roşia Montană, culoarea politică nu mai contează demult. Doar culoarea banilor. Aceeaşi mizerie, vorba unor protestatari din Piaţa Universităţii.
Arhive
Duminică, la manifestaţie
Duminică seara am trecut şi noi doi, Alina şi cu mine, prin Piaţa Operei, ca să vedem manifestaţia de protest. Ne rodea curiozitatea şi ne incitaseră informaţiile de pe net, care vorbeau de un protest de amploare, de o mie, chiar două mii de oameni.
Cînd am ajuns noi, adică pe la 19.30, mai erau cîteva sute. Scandau, desigur, “Jos Băsescu, jos dictatorul!”, “Bucureşti, luptă, Bucureşti!”, dar cel mai des strigau “Timişoara, Timişoara!” Nu-i de mirare, dat fiind spiritul localist al timişorenilor. Din cîte ne-am dat seama, nucleul dur îl reprezentau un grup de revoluţionari din 1989 şi o parte nu prea mare din membrii galeriei Poli, dar fără însemnele echipei, fiindcă, aşa cum promiseseră, au venit acolo ca simpli cetăţeni.
Nu erau nici porniţi pe scandal, nici excesiv de înfierbîntaţi. Temperatura (să-i zic aşa) protestului era normală – aşa, de vreo 37 de grade. Dar, în ciuda amestecului de sloganuri, unele antiguvernamentale, altele anticomuniste, exista o unitate, un consens. În linii mari, întreaga manifestare a semănat cu cele din restul ţării (mai puţin, poate, cu cea din Bucureşti).
La un moment dat unul dintre protestatari, care avea un megafon, le-a mulţumit jandarmilor pentru înţelegere, iar în minutele următoare doi tineri au urcat pe clădirea Operei şi au pus un banner uşor confuz, dar care exprima bine starea de spirit a românilor din ultimii douăzeci de ani: “Vrem paradisul promis cînd am ieşit din comunism”.
O voce de lîngă mine a spus cu calm: “Acum se duc jandarmii să îi amendeze”. “Păi da, normal”, a comentat la fel de calm un alt protestatar din grupul mai eterogen din spate. Asta mi-a amintit de o relatare a lui Jerome K. Jerome despre felul în care îşi calculau studenţii germani pînă la ultimul pfennig amenzile pe care urmau să le plătească cînd făceau scandal pe străzi, în funcţie de diversele încălcări ale legii şi cum socoteau ce îşi mai pot permite să rişte de o marcă sau o marcă şi douăzeci: să spargă un geam, să distrugă un scaun sau să fure cascheta poliţistului venit să-i potolească.
Oricum, despre semnificaţia protestelor şi felul în care s-au iscat şi desfăşurat ele o să scriu în numărul de săptămîna asta din “Suplimentul de cultură”. Iar ce-o fi om mai vedea.
Arhive
O poveste cu România plecată
Textul acesta nu îmi aparţine. L-a descoperit Alina pe site-ul Evenimentului zilei. Nu e nici măcar un articol, ci un comentariu al unei cititoare. Dar ce comentariu! Ne-ar fi plăcut să citim mai mult, mai multe despre această Românie care şi-a luat lumea în cap din pricina faptului că n-am ştiut să ne folosim libertatea.
Nu ştim nici acum.
Iată textul, semnat de Flory din Texas şi preluat de aici:
“La sfarsitul lui iulie, cand am ajuns in Berlin, inca nu se stinsesera ecourile concertului Pink Floyd, The Wall, afisele publicitare inca pastrau reclamele pentru concert, lumea inca umbla nauca pe strazi la orice ora din zi si din noapte si, in toata mareea aceea umana revarsata inspre vest din toate colturile Europei Rasaritene, mii, zeci de mii de romani ca o singura familie vorbind, gandind, simtind la fel: Golani ai Pietei Universitatii la cozi interminabile in Alexanderplatz, la Comisiile Aliate, la intrarile lagarelor pentru azilanti, pe strazi, prin parcuri, la magazine, biblioteci, muzee, sali de spectacole…
Cea mai mare parte a Pietei Universitatii din perioadele decembrie ’89 /aprilie – iunie ’90 batuta, calcata in picioare, gonita de batele mineresti cu doar o luna si jumatate mai devreme… carand bagaje saracacioase, imbracata cam ponosit, cu copiii de mana, cu cate o bruma de bani si cu actele cusute prin te miri ce cotlon al imbracamintii, pleca afara, pleca spre libertate.
Mergeam frecvent in Tiergarten, in centrul Berlinului (in cele doua luni de zile in care am locuit acolo, in lagarul din Spandau, intr-un fost spital de psihiatrie dezafectat, tranformat in lagar pentru azilanti): imaginati-va zona cuprinsa intre Pietele Romana, Universitatii, Unirii, Amzei, Aviatorilor, Dorobanti, Salajan, Bulevardele Ana Ipatescu, Aviatorilor, Balcescu, Magheru, terasele de vara ale restaurantelor din centrul Bucurestiului: Gradinita, Cina, Lido, Ambasador, Trocadero, Athenee Palace, toate locurile in care, in zilele toride de vara, era imposibil sa nu intalnesti, intamplator, prieteni, vecini, colegi de serviciu, cunostinte ocazionale, rude, membri ai propriei familii…
Ei bine, toata lumea, tot centrul Bucurestiului, s-a mutat in vara aceea, cu arme si bagaje, in Tiergarten iar de acolo mai departe, spre U S A, Canada, Australia, Franta, Germania, Anglia
… in vreme ce de la Bucuresti, prin eter, ii parvenea vocea de cioclu a iliescului povestind si cui avea chef si cui nu avea chef sa-l asculte cum ca o mana criminala, ca niste forte obscure, ca Legionarii, ca chestii, nu stiu ce… in fine!
Vara aceea a fost absolut fantastica, comparabila cu nimic din tot ce traisem pana atunci sau imi va mai fi dat sa traiesc vreodata dar senzatia cea mai pregnanta, dincolo de cea comparabila cu nimic, aceea de libertate absoluta, a fost o senzatie de rau cumplit, un rau fizic care a fost la doar un pas sa ma ucida la modul cel mai concret cu putinta: mi se facea rau de la mancare prea buna, de la sucuri naturale, din fructe, de la cafea naturala, de la dulciuri, de la produse de patiserie… i-au fost necesare organismului meu (distrus de foamea indelungata, suferita mai bine de un deceniu) luni de zile, cam pana prin iarna, sa se re invete cu o viata normala, cu mancare de cea mai buna calitate, pe saturatelea.
Nu stiu altii cum sunt dar eu am ramas pentru totdeauna cu convingerea ca datorez enorm Germaniei: ii datorez momentul de respiro pe care mi la acordat in primul meu drum prin viata, de una singura, libera, nedepinzand decat de capacitatea mea intelectuala, de puterea mea de munca si ii mai datorez, de asemenea, felul uman, civilizat in care m-a tratat in cei doi ani de zile cat am locuit acolo.
Danke schön, Deutschland!”
Danke schön, Flory!
Arhive
Repede la mare – şi un update mortal
Repede la mare, stau cu burta la soare…
Aşa m-am gîndit cînd am auzit o ştire pe TVR2. Suna cam aşa: “De la anul vom face două ore şi jumătate cu trenul pînă la mare”. Iupiii!
Uite, aşa o să pot merge şi eu la mare în România. Dacă ajung acolo în două ore (OK, şi jumătate…), pot merge chiar şi în weekenduri, nu?
Asta cît înseamnă că o să dureze drumul de la Timişoara pînă la Bucureşti? Dacă pînă la mare vor fi două ore şi jumătate, pînă la Bucureşti probabil că ar dura doar vreo două ore, nu mai mult. Altă veste bună!
Şi vă daţi seama că “vom face” două ore şi jumătate pînă la mare din orice colţ al ţării. Ce realizare măreaţă!
Deşi poate cei de la TVR s-au referit doar la ei, la angajaţii postului naţional: “[Noi] vom face două ore şi jumătate cu trenul pînă la mare. [Voi nu.]” Sună mai credibil.
Update (despre pseudo-soluţiile provinciei): E drept că uneori, privind de la Bucureşti, ai impresia că provincia e un maidan din jurul Bucureştiului, pe unde nu se întîmplă mare lucru – sau nu se întîmplă fără voie de la centru.
Între timp provincia se descurcă centrifug. Tot mai centrifug. Chiar pînă în pînzele albe (sau aproximativ), fiindcă iată ce citesc în Opinia Timişoarei, sub titlul “Ungurii ne ard morţii” (24.10.2011):
În România există un singur crematoriu uman, în Bucureşti. Firmele de pompe funebre din vestul ţării nu apelează însă la acesta şi aleg să meargă la unguri, unde sistemul este mai uşor şi mai serios. „Noi facem incinerările în Ungaria, pentru că este mai aproape şi mai ieftin şi serviciile sînt mai de bună calitate. Măcar acolo avem garanţia că ducem decedatul care trebuie şi luăm cenuşa aceluiaşi decedat, nu ducem pe unul şi luăm pe altul [WTF?], asta e diferenţa. Mie nu mi s-a întâmplat, dar ştiu multe cazuri. Nu mi se pare deloc moral. În plus, cei de la Bucureşti nici nu fac programări telefonice, aşteaptă şpăgi, te poartă de colo-colo”, ne-a dezvăluit… [un] reprezentant de la Casă Funerară Eternă din Timişoara.”
Şi aici mi-am amintit cum invoca Goga rîul Olt pe vremea cînd privirile ardelenilor şi bănăţenilor erau orientate spre Bucureşti: “Cenuşa trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară,/ Şi să-ţi aduni apele toate, /Să ne mutăm în altă ţară”. Am parafrazat eu puţin: era “ţărîna”, nu “cenuşa”, dar al doilea substantiv se potriveşte mai bine.
În ceea ce priveşte mutatul în altă ţară, cu morţi cu tot… încet-încet, se rezolvă. Doar semnele sînt puse astăzi invers decît pe vremea lui Goga.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]