Lenea minţii, preţiozitatea şi graba de a adopta fără a adapta vorbe din alte părţi a adus în România o inovaţie unică (după ştiinţa mea): substantivul cu trei pluraluri şi două genuri. E vorba de item, din englezescul item, care nu apare în DEX-ul din 1998, dar răsare în DOOM-2 cu următoarele forme la plural: iteme (neutru, nu?), itemi (masculin) şi itemuri (iar neutru). Ce înseamnă nici nu mai contează.

Îmi pare rău că nu pot scorni acum un al patrulea plural românesc la item. Ca să batem cu el toate recordurile, toţi recorzii şi mai ales toate recoardele.

Spun asta pornind de la un substantiv des folosit azi: locaţie. Mă întreb dacă mai ştie cineva, în afară de specialişti, sensul dat de dicţionarele limbii române, cel de “închiriere” sau “chirie plătită pentru anumite lucruri luate temporar în folosinţă”. Mă întreb retoric, desigur. Substantivul locaţie, cu sensul de “loc”, “amplasament” etc., popularizat de agenţii imobiliari şi apoi de reporteri TV, jurnalişti şi politicieni, a început să apară sistematic şi în revistele de cultură.

Aşadar de acum înainte locaţie înseamnă, evident, loc. Fiindcă limba e vie. Şi vom spune “ne trebuie decît doi oameni”, cum aud sistematic la televizor, marele educator al populaţiei. Fiindcă limba care este este vie.

Următoarea victimă va fi verbul “a asuma”, care începe să fie folosit, inclusiv de intelectuali rafinaţi, la diateza activă, cu sensul de ” a presupune”: “Asum că vom reuşi să implementăm programul de reconversie prefigurativă a performativităţii expectative conform standardelor comunitare”. Parol!

M-ar fi ispitit să scriu şi un formular standardizat pentru cronicile de proză, dar mi s-a părut că o asemenea încercare îmi depăşeşte puterile. La poezie, ca şi la beţie, se spun multe. La proză e mai greu, poţi fi prins mai uşor cu fofîrlica (sau red-handed – pentru anglofoni).

Azi am văzut – cu surprindere şi încîntare – că încercările mele nu sînt doar o potecă înfundată prin hăţişurile artei cuvîntului. Mai încearcă şi alţii să simplifice şi să standardizeze chinuitorul proces creativ al evaluărilor critice. Deocamdată rezultatele nu sînt tocmai entuziasmante, dar promiţătoare le-am putea zice, nu? Mai ales că răsar de unde nu te aştepti.

Iată, azi, cînd Alina căuta ceva legat de Croaţia (mai exact de vila Cezar din Kastela, lîngă Split), iată ce text îi apare:

Cam agramat, cam simplist, cam vag – dar pentru orice lucru există un început. Sau începuturi. Nici focul n-au reuşit oamenii să-l aprindă de prima dată, dar de cînd a început să duduie… oho! Şi credeţi că n-o să se poată crea o cronică literară tipizată? Cum să nu! La proză, la epopee, la vile, pile şi movile, la maşini-unelte… la orice.

Pe rafturile magazinului erau caserole întregi cu pui fericiţi şi congelaţi. Mai exact, cu aripi, pulpe şi piepturi de pui fericiţi. N-am putut să nu mă gîndesc cum puiul fericit alerga prin curte (pardon, ca prin curte!), cum se hrănea fericit şi apoi cum i s-a tăiat gîtul şi a fost tranşat în bucăţi fericite. Iar noi l-am mîncat (fericiţi, cred).

Puiul fericit e puţin mai scump decît puiul nefericit din caserolele de alături, fiindcă fericirea costă. Dar merită. E ceva mai mult decît o simplă carne ecologică sau bio. E shiny happy chicken!

OK. Deci de-acum înainte scriem cu majuscule orice substantiv comun care ni se pare important. Scriem, de exemplu, că “sîntem de Părere că Redactorii TVR nu au nevoie de examen de Bacalaureat sau de Capacitate ca să scrie cu Litere Mari”. Sau, parafrazînd un vechi Proverb Românesc, că “TVR-ul nu ştie Carte”. Şi nici nu-i trebuie.

Zilele trecute a apărut la Editura Polirom volumul clasic al lui De Quincey Confesiunile unui opioman englez. Cum am redactat cartea, o să spun aşa, ca insider, că volumul ar fi trebuit să poarte o indicaţie de genul “ediţie integrală” sau “prima ediţie integrală”. Pe de altă parte, din punct de vedere editorial, indicaţia respectivă nu se putea pune. Sună încîlcit, aşa că o să explic.

În timp ce redactam cartea, cu originalul englezesc alături, am descoperit că din ediţia românească anterioară, care a apărut în 1969 la Editura pentru Literatură Universală, lipsesc ultimele douăzeci de pagini. De ce? Nu pricep. Paginile respective nu conţineau nimic care să păteze prestigiul orînduirii socialiste, iar detaliile despre consumul de opiu, deşi includ nişte cantităţi exacte, nu sînt mai corupătoare decît cele din paginile anterioare, care au apărut. Şi atunci cum de s-a întrerupt cartea brusc, cu douăzeci de pagini înainte de final?

Cea mai simplă explicaţie ar fi eroarea umană. Cum pe vremea aceea textul se culegea în tipografie de pe foi dactilografiate, parcă îl văd pe tipograf sau pe curier scăpînd ultimele douăzeci de foi pe jos, într-o gălăgie infernală, şi apoi călcîndu-le în picioare, fără să observe. Sau punînd teancul pe nu ştiu ce poliţă, la grămadă cu altele, şi apoi recuperînd doar o parte din dactilogramă.

Cineva care a lucrat într-o editură înainte de 1989 s-ar putea să ştie cum se pot întîmpla asemenea scăpări. Aş fi curios.

Iată de ce nu se putea scrie că e prima ediţie integrală (fiindcă oficial ediţia anterioară nu a fost cenzurată sau scurtată), deşi e prima ediţie integrală.

Aş vrea să ştiu ce-o fi fost acolo în 1969. Mă fascinează poveştile cu cărţi.

(M-a stîrnit V., cu comentariul de mai jos. Şi mi-a făcut plăcere. )

Oricum, subiectul mă interesează – şi ca scriitor, şi ca traducător. Aşa că, luînd-o pe urmele lui Eco (A spune cam acelaşi lucru), m-am distrat odată cu un text de-al meu din Românii e deştepţi, care apăruse în maghiară. E vorba de Noi toţi, bunii români. Am luat traducerea maghiară şi am încercat o traducere automată care, logic, ar fi trebuit să restaureze varianta românească a textului. Adică eseul Care sînt bune români.

Luaţi de vedeţi:

Dar, ori de cîte ori copilărie emlékvilágába scăpat de picioare, în lumina soarelui fierbinte, cînd evenimente nu au fost de pînă la axa de timp, dar se depune pe ele, doar pentru a scoate un sertar, şi două pentru a distruge etnofilozófiai bizonyosságaimat magice. Uită de macră, fior mici ţiganilor şi nevinovate care hancúroztunk initiala a unei păşuni? Mi-ar fi, nu spiritual mai sărace Bodnar colegii de clasă IMI, fără de care pre-adolescenta álomképeimet au fost împărţiţi? O copilărie pur naţionale în cazul în care am pus rezi matusa, ursuz şi femeia Haggard vechi, care i-am admirat intransigenţa, germană sau nepot, germani, care, probabil, a fost cel mai bun muzician în banda de sat, ratat-o, “care cracare deschide tuburile trompeta”? Rozika sau destul de, cu care a dansat un dans lent strînsă ghemuit împreună înainte de invazie?

Aşadar, “strîns ghemuit împreună înainte de invazie”. Invazie care în original era “spectrul stagiului militar”.

Mai e de lucru cu programele astea. Nu zic că n-or să se facă. Dar, vorba lui Google Translate, there’s more far and wide (mai e mult pînă departe). Sau, altfel spus, may have to pass more water on the Danube.

saliţîn şi salagale

Mă întreb dacă ştie cineva ce înseamnă exact. Erau două substanţe care se cumpărau de la magazin sau de la farmacie şi, din cîte îmi amintesc, una se folosea în anumite situaţii la prepararea unor mîncăruri sau a unor prăjituri, iar cealaltă la murături. Bănuiesc că saliţînul era pentru murături şi că are legătură cu acidul acetilsalicilic, dar nu bag mîna în foc.

Termenii sînt din subdialectul bănăţean, dar au intrat în el pe cale cultă. Poate dintr-o formă anume din maghiară sau din latină prin maghiară… nici asta nu ştiu, doar o bănuiesc.

Aşadar… saliţîn? Salagale?

Recent am avut de-a face cu o traducere care m-a silit să sistematizez un set întreg de termeni sportivi din baseball şi fotbal american, ocazie cu care am elaborat un grup de termeni echivalenţi (aproximativ echivalenţi) în română. O să îi înşir aici, cu propunerea – şi rugămintea – de a primi un feedback: corecturi, variante, sugestii, completări. Cred că termenii ar fi utili şi altora, oricît de aproximativi ar fi. Mai mult, o uniformizare a terminologiei folosite ar uşura munca tuturor traducătorilor din engleză.

(Notă: Pentru fotbal american, dat fiind specificul sportului, am utilizat şi termeni din rugbi.)

Pentru baseball

utility infielder – apărător (la bază)

infield – zona de bătaie (include diamond)

inning – la serviciu sau, În alt context, manşă (de joc), repriză

Bazele: baza întîi, a doua, a treia şi baza-casă sau casa

outfielder – apărător exterior

left fielder – apărător exterior pe stînga

center fielder – apărător exterior pe centru

right fielder – apărător exterior pe dreapta

infielder – apărător în zona de bătaie, apărător la bază

first baseman – apărător la baza întîi (urmat de second baseman, third baseman)

shortstop – libero

pitcher – la aruncare, aruncător sau (mai degrabă) lansator

catcher – la prindere, la primire, prinzător

batter – la serviciu, bătaie

battery – pereche la bătaie (catcher plus pitcher)

on-deck circle – zona de încălzire

Zona de bătaie (infield) include spaţiul în formă de romb („diamond”) la ale cărui colţuri sînt plasate cele patru baze („casa” plus trei baze exterioare) şi o fîşie de sol fără iarbă în formă de arc de cerc. Exteriorul (outfield) este reprezentat de terenul din afara acestui perimetru. „Libero” este o traducere aproximativă pentru shortstop, apărător plasat între baza a doua şi baza a treia, care e considerat cel mai dinamic jucător al echipei aflate în apărare.

Pentru fotbal american

center – atacant central

guard – stîlp

tackle – taloner

center – atacant central

quarterback – mijlocaş ofensiv (de obicei liderul echipei)

halfback sau tailback – mijlocaş la deschidere

fullback – mijlocaş la închidere

wide receiver – aripă

tight end – flancher

scrimmage (line of) – linia de bătaie

Raspund cu intirziere la o intrebare pe care, nu stiu de ce, n-am observat-o in “Suplimentul
de cultura”, adica aici.

E intrebarea lui dstb:

Totusi, cat de mare este deosebirea dintre sarba si croata? Daca
exista, desigur.

>

Nu pot spune ca sint specialist in limbi slave, asa ca raspunsul e mai mult o opinie
avizata, adica de absolvent de cinci ani de Litere – si, pe deasupra, interesat de
spatiul ex-iugoslav.

Diferenta dintre un dialect al unei limbi si o limba inrudita cu alta e stabilita
de oameni, deci e relativ subiectiva. Aromana e, din punct de vedere lingvistic, un
dialect al romanei, ca si dacoromana (care ar fi de fapt romana vorbita in Romania).
Si totusi diferentele intre aromana si dacoromana sint mult mai mari decit cele dintre
sirba si croata (sau bosniaca). Subdialectul (graiul banatean) de acum o suta de ani
era si el mai diferit de subdialectul moldovenesc decit e sirba de croata. Dar in
realitate un moldovean si un banatean tot se intelegeau intre ei. Iar azi, odata cu
unificarea, diferentele au scazut. Un croat si un sirb se inteleg si ei fara probleme.
Dar azi diferentele intre limbile lor cresc – pe cale ideologico-politica, adica fiindca
vor sa creasca.

Problema cu declararea unei limbi ca independenta si diferita de alta cu care seamana
e, din pacate, nu doar una lingvistica, ci si politica. De exemplu, pozitia oficiala
in Republica Moldova e azi ca moldoveneasca e o limba separata. E o prostie, dar e
utila aparatului de conducere a Moldovei (si Rusiei, indirect).
Pot spune insa sigur ca multi lingvisti vorbesc de sirbo-croata ca limba unica, altii,
mai corecti politic, de sirba, croata si bosniaca, limbi independente – si au dreptate
cu totii. Limba nu e doar un construct lingvistic. De-a lungul istoriei lor comune
si separate, croatii si sirbii au avut lingvisti care au incercat sa accentueze diferentele.
Apoi, dupa ce s-au unit, in 1919, au incercat unificarea. In timpul celui de-al Doilea
Razboi Mondial in statul croat al lui Pavelic s-a incercat iar separarea cit mai rapida
a croatei de sirba. In Iugoslavia Mare s-a fortat iar unificarea. In actualele republici
a inceput iarasi procesul de diferentiere, iar zona in care asta se face cu maximum
de usurinta e cea a lexicului, nu a gramaticii.
Cum se face asta? Simplu. Ca sa iau exemplul Republicii Moldova. Lingvistul moldovean
iti va spune: “Porumb? Da, stim ce e ala, dar asta e cuvint romanesc. La noi se spune
papusoi”. Si, pe cale politica, se va impune cuvintul “papusoi”.

Asa se intimpla acum in Serbia, Croatia si Bosnia. De exemplu, la tren i se spunea
“voz”. Acum, de vreo citiva ani, “voz” e sirbesc si, dupa cum am fost corectati, in
croata se spune altfel. Adica ni se zicea: “Da, stim ce e ala voz, dar cuvintul
croat corect e vlak. Voz zic sirbii.”
Dar, repet, un sirb poate discuta linistit cu un croat si un bosniac si se vor intelege
toti trei foarte bine – daca vor.
Un articol mai specializat si mai bine structurat pe tema limbilor si dialectelor
si a granitei dintre ele se gaseste pe wikipedia
- aici.

Mi-am sfarimat jumatate de ora creierii incercind sa pricep logica sloganului, legatura
- nu cu berea, ci cu orice -, declansatorul care m-ar indemna sa cumpar berea aia.
N-am reusit. E scris adinc. Foarte adinc…
Calitate atractiva (deci nu calitate respingatoare). Calitate inspirata de stil. Cum
e calitatea inspirata de stil? Cum e calitatea inspirata in general? Cum inspira stilul
ceva – o calitate? Deja intram in filosofie kantiana… Poate sa-mi explice cineva?
Calitate atractiva. Inspirata de stil. Uf, nu pricep si pace!
Mare lucru publicitatea!

 Sint roman si-mi
place munca

Cum ii place mierlei shunca.

caci

 Cine fura azi un
ou miine intra in Barou…

si

Daca-i dai nas lui Ivan, el devine Vosganian…

asa ca

 Romani, va ordon:
treceti pultul!