Arhive
TVR-ul nu ştie Carte
Cu o încăpăţînare demnă de sistemul de educaţie al României, la Telejurnalul din seara aceasta TVR 1 a ţinut să ne informeze că “examenul de Bacalaureat se va desfăşura normal” şi că ministrul Educaţiei ne asigură că “la Bacalaureat” totul o să meargă bine.
OK. Deci de-acum înainte scriem cu majuscule orice substantiv comun care ni se pare important. Scriem, de exemplu, că “sîntem de Părere că Redactorii TVR nu au nevoie de examen de Bacalaureat sau de Capacitate ca să scrie cu Litere Mari”. Sau, parafrazînd un vechi Proverb Românesc, că “TVR-ul nu ştie Carte”. Şi nici nu-i trebuie.
Arhive
Confesiunile integrale ale unui opioman
Iată o poveste interesantă – sau care mi s-a părut mie interesantă şi căreia aş vrea să-i desluşesc mica taină.
Zilele trecute a apărut la Editura Polirom volumul clasic al lui De Quincey Confesiunile unui opioman englez. Cum am redactat cartea, o să spun aşa, ca insider, că volumul ar fi trebuit să poarte o indicaţie de genul “ediţie integrală” sau “prima ediţie integrală”. Pe de altă parte, din punct de vedere editorial, indicaţia respectivă nu se putea pune. Sună încîlcit, aşa că o să explic.
În timp ce redactam cartea, cu originalul englezesc alături, am descoperit că din ediţia românească anterioară, care a apărut în 1969 la Editura pentru Literatură Universală, lipsesc ultimele douăzeci de pagini. De ce? Nu pricep. Paginile respective nu conţineau nimic care să păteze prestigiul orînduirii socialiste, iar detaliile despre consumul de opiu, deşi includ nişte cantităţi exacte, nu sînt mai corupătoare decît cele din paginile anterioare, care au apărut. Şi atunci cum de s-a întrerupt cartea brusc, cu douăzeci de pagini înainte de final?
Cea mai simplă explicaţie ar fi eroarea umană. Cum pe vremea aceea textul se culegea în tipografie de pe foi dactilografiate, parcă îl văd pe tipograf sau pe curier scăpînd ultimele douăzeci de foi pe jos, într-o gălăgie infernală, şi apoi călcîndu-le în picioare, fără să observe. Sau punînd teancul pe nu ştiu ce poliţă, la grămadă cu altele, şi apoi recuperînd doar o parte din dactilogramă.
Cineva care a lucrat într-o editură înainte de 1989 s-ar putea să ştie cum se pot întîmpla asemenea scăpări. Aş fi curios.
Iată de ce nu se putea scrie că e prima ediţie integrală (fiindcă oficial ediţia anterioară nu a fost cenzurată sau scurtată), deşi e prima ediţie integrală.
Aş vrea să ştiu ce-o fi fost acolo în 1969. Mă fascinează poveştile cu cărţi.
Arhive
Noapte bună, copii! – manuscriptum
Nu apuc să scriu, cum am promis, despre tabieturi scriitoriceşti (personale), dar măcar pot să dau o mostră de manuscris. E dinspre finalul cărţii şi se vede că scriu îngrozitor de mărunt: o coală A4 scrisă de mînă înseamnă cam două pagini standard de carte tipărită.
(M-a stîrnit V., cu comentariul de mai jos. Şi mi-a făcut plăcere. 
)
Arhive
Care sînt bune români
Ştiu că se discută foarte mult despre traducerea automată şi despre programele de traducere. Probabil că odată şi-odată se va realiza ceva acceptabil – nu neapărat pentru literatură, fiindcă acolo lucrurile sînt mult mai complicate şi mai delicate, dar se va realiza ceva. Există domenii în care limbajul e atît de standardizat, încît o traducere automată ar fi chiar utilă şi ar scuti mult timp şi multă trudă.
Oricum, subiectul mă interesează – şi ca scriitor, şi ca traducător. Aşa că, luînd-o pe urmele lui Eco (A spune cam acelaşi lucru), m-am distrat odată cu un text de-al meu din Românii e deştepţi, care apăruse în maghiară. E vorba de Noi toţi, bunii români. Am luat traducerea maghiară şi am încercat o traducere automată care, logic, ar fi trebuit să restaureze varianta românească a textului. Adică eseul Care sînt bune români.
Luaţi de vedeţi:
Dar, ori de cîte ori copilărie emlékvilágába scăpat de picioare, în lumina soarelui fierbinte, cînd evenimente nu au fost de pînă la axa de timp, dar se depune pe ele, doar pentru a scoate un sertar, şi două pentru a distruge etnofilozófiai bizonyosságaimat magice. Uită de macră, fior mici ţiganilor şi nevinovate care hancúroztunk initiala a unei păşuni? Mi-ar fi, nu spiritual mai sărace Bodnar colegii de clasă IMI, fără de care pre-adolescenta álomképeimet au fost împărţiţi? O copilărie pur naţionale în cazul în care am pus rezi matusa, ursuz şi femeia Haggard vechi, care i-am admirat intransigenţa, germană sau nepot, germani, care, probabil, a fost cel mai bun muzician în banda de sat, ratat-o, “care cracare deschide tuburile trompeta”? Rozika sau destul de, cu care a dansat un dans lent strînsă ghemuit împreună înainte de invazie?
Aşadar, “strîns ghemuit împreună înainte de invazie”. Invazie care în original era “spectrul stagiului militar”.
Mai e de lucru cu programele astea. Nu zic că n-or să se facă. Dar, vorba lui Google Translate, there’s more far and wide (mai e mult pînă departe). Sau, altfel spus, may have to pass more water on the Danube.
Arhive
QUIZ: Saliţîn şi salagale
Zilele trecute, din diverse motive, mi-au venit în minte două cuvinte. Au răsărit aşa, la suprafaţă, din vremuri foarte vechi, din copilăria mea de la Ticvaniu-Mic:
saliţîn şi salagale
Mă întreb dacă ştie cineva ce înseamnă exact. Erau două substanţe care se cumpărau de la magazin sau de la farmacie şi, din cîte îmi amintesc, una se folosea în anumite situaţii la prepararea unor mîncăruri sau a unor prăjituri, iar cealaltă la murături. Bănuiesc că saliţînul era pentru murături şi că are legătură cu acidul acetilsalicilic, dar nu bag mîna în foc.
Termenii sînt din subdialectul bănăţean, dar au intrat în el pe cale cultă. Poate dintr-o formă anume din maghiară sau din latină prin maghiară… nici asta nu ştiu, doar o bănuiesc.
Aşadar… saliţîn? Salagale?
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]