Arhive
Cum m-au gasit
Cum m-au gasit
Am descoperit si eu ce interesant e sa vezi cum ti-au descoperit altii blogul – adica
prin ce fel de cautari au ajuns in Gheoland. E o experienta interesanta.
Sigur ca nu ma mir cind vad ca s-a facut search pe “Polirom”, “muzica sirbeasca”,
“Magazin” (formatia de muzica ex-iugoslava, azi croata). Sigur ca imi place sa vad
ca, de la deschiderea oficiala a blogului de fata, s-au inmultit cautarile pe “gheoland”,
“radu pavel gheo”, “gheo blog” samd. 
Am insa si eu nedumeririle pe care le au ceilalti bloggeri cind afla ca au fost vizitati
- sau mai degraba tranzitati – in urma unor cautari cum sint “ce confesiune apartine
Kaka” (sic!), “alina enache goala” (unde? unde?), “propozitii cu x X”, “rosesc usor”
sau “elena basescu citea in copilarie”.
Cea mai sincera cautare? Iat-o: ”dar asa din intimplare”. Chiar din intimplare.
Si mai am in incheiere cea mai surprinzator de des intilnita cautare. In cele doua-trei
saptamini dinainte de referendumul pentru (sau impotriva) demiterii lui Basescu, cautarile
pe “gheo” sau “gheoland”, ca si orice alte cuvinte cheie, au fost surclasate net de
un search in mare voga: “prostanacu’”. Parca toata lumea cauta prostanacu’.
Iata, dupa atitea infringeri, si o victorie a politicianului care este seful primarului
care este.
Nu ma lupt eu cu cererea! Mai bine diversific oferta pentru search: prostanacu’,
prostanacul, prostanaku, PRO stanacu, prostan acu’, prostanac cool… 
Ajunge.
Arhive
De ce blog?
De ce blog?
A trecut o saptamina de la Sfintele Pasti. Au fost citeva zile in care am fost mai
liber, am plecat la sat, la parintii mei (adica la sate, ca mama si tata stau in sate
diferite), la sora-mea si mai ales departe de calculator si de carti. Am stat si-am
meditat mai mult decit de obicei.
(Ca sa fie mai clar: “de obicei” inseamna ca acum, cind e 3 noaptea, tocmai am terminat
un textulet de proza, dupa care am mai tradus citeva pagini si acum, fiindca mintea
nu-mi mai percuteaza la traducere, incerc sa scriu pe blog. Dupa care ma culc, fiindca
miine-i luni. 
Si
noi muncim, nu gindim. Gindim al’data.)
Printre altele, m-am gindit si la blog. La blogul de fata. Nu pot sa-l vad in nici
un fel ca pe un jurnal. Nu pot sa-mi insir evenimentele cotidiene linear (nici cu
farmec, nici fara farmec). Gindul ca tot ce scriu va fi citit de altcineva ma
face sa-l transform intr-un mijloc de comunicare, nu de dezvaluire. Banuiesc ca e
deformatie profesionala, de scriitor: controlezi tot ceea ce comunici, fiindca exista
o intentionalitate aditionala textului propriu-zis. Asadar, nu vorbi despre tine decit
daca vrei sa spui ceva de la tine. Intr-un fel, e nasol. Dar stiam ca nu-mi
place sa tin jurnal, deci era de presupus ca blogul n-o sa fie jurnal.
M-am uitat acum, spre verificare, pe insemnarile trecute. Rareori vorbesc despre mine
(acum, de exemplu, o fac. Tot e bine.). De obicei vorbesc despre subiectele care ma
intereseaza, subiecte care nu tin totusi de viata personala. Politica. Traduceri.
Chestii sociale.
La asta ma gindeam. Mai bine i-as zice “tribuna”, nu “blog”. Dar, pe de alta parte,
ce sa povestesc? Ca saptamina trecuta am fost la o lansare a volumului Adei Mila,
“Quijote”. Ca am vorbit despre ea si despre ea si despre ea (Ada si cartea si piesa).
Ca azi-noapte am fost la botezul fetitei lui Robert Serban, cu Alina si Ion Barbu.
Da, OK… pe cine intereseaza? Si de ce s-o scriu? Ideea ar fi sa scriu ceva interesant
sau inteligent, nu? 
As putea sa povestesc traseul devenirii mele literare, cu copilaria la sat… Si-aici
ce usor as putea cadea in niste clisee samanatoriste. Eventual sa povestesc cum ma
duceam cu gistele la pascut pe deal… De fapt chiar am fost trimis de citeva ori
cu gistele la pascut pe deal. Imi amintesc ca odata am plecat cu pasaroaiele in fata
mea si cu un vraf de carti sub brat, dupa care, odata ajuns la locul potrivit, m-am
asezat pe iarba si am inceput sa citesc. Cind am ridicat capul, dupa vreo citeva ore,
gistele noastre nu mai erau nicaieri. Se dusesera cine stie pe unde. Le-au gasit parintii
mei mai pe seara, cind au venit singure acasa. 
S-ar putea sa fi fost ultima oara cind m-au mai trimis sa fac pe paznicul de
giste. Nu eram serios. Pe de alta parte, s-ar putea sa nu fi fot asa, dar sa-mi amintesc
eu lucrurile in felul asta, fiindca intra mai bine in forma unei naratiuni inchegate,
cu introducere, cuprins si incheiere.
Cam la astea m-am gindit: ca blogul – cel putin al meu – e mai degraba o tribuna.
Iar pentru un tip care scrie oricum prin tot felul de reviste si-si da cu parerea
despre una si alta, ca tot romanul (alt cliseu), e doar o forma mai dezordonata de
manifestare. Daca nu renunt la el, o fac doar pentru ca m-am apucat de-o treaba si
- vorba ardeleanului – daca traba, traba.
Ba mai am totusi un motiv: din cind in cind imi place sa pun emoticoane.
- adica ma
duc la o cafea.
Arhive
Blog de scriitor?
Blog de scriitor?
Stiam eu ce stiam cit am ezitat sa-mi fac un blog. Acum, daca s-a intimplat, s-a intimplat.
Problema e ca daca s-a intimplat, ma simt obligat sa scriu din cind in cind in el.
Nu doar sa scriu pur si simplu: daca voiam sa-mi tin un jurnal, luam un caiet mai
mare. Sau deschideam un document Word. Blogul insa inseamna si interactivitate, iar
daca cineva alege sa citeasca un blog de scriitor (of, scriitor!), se asteapta sa
citeasca macar ceva semnificativ. Doar ca in mod traditional scriitorii scriu carti
sau macar texte, adica se “pastreaza” cumva pentru publicatii de profil. Blogul de
scriitor e, prin urmare, un fel de spatiu de tensiune narativa: nici intru totul literar,
nici intru totul personal. Cumva, comunica in primul rind faptul ca scriitorul e dispus
sa comunice. Doar ca materialul lui interesant e in alta parte, nu in blog.
Nu-i mare brinza… In concluzie, cele mai interesante bloguri nu sint ale scriitorilor.
Daca reusesc sa ma impac cu ideea asta, poate o sa scriu mai linistit aici. De exemplu,
ca-mi place Basescu. Adica imi place sa-l urmaresc. E interesant. Numai ca -
apropo de ce ziceam mai sus – nu-mi vine sa ma apuc sa explic acum ce imi place la
el sau de ce imi place. Din ideile alea mai bine scot un articol… 
(De
fapt chiar trebuie sa nascocesc unul – mi l-a cerut Ion Barbu.)
Si-atunci cui ii foloseste blogul de scriitor? Blogul meu, de exemplu? Macar am scuza
ca l-am creat asa, din intimplare, pornind de la cu totul alte intentii (am povestit
mai jos, mai demult, mai la inceput).
Hai sa marturisesc ceva: 
Dupa ce in facultate am fost bombardat cu tot felul de tehnici si metode textualiste,
postmoderniste si experimentaliste, am capatat un fel de alergie la tehnicile astea
folosite exclusiv de dragul lor si la textele care mediteaza literar asupra textului
si sensului textului. De-aia mi-a fost intotdeauna cam rusine – in primul rind fata
de mine insumi – sa ma joc in felul asta, sa descriu, de exemplu, blocajul in fata
foii albe sau a paginii de Word (tot albe – asta daca nu setezi altfel culoarea de
fundal), umplind astfel foaia respectiva. Da’ nu-i nimic, uite ca-mi dau in petic
aici si acum. Ca, daca esti scriitor, poti sa scrii despre orice, nu? Bah! %20-%202_files/regenbui.gif)
Gata. Ma duc la 
.
Gutte nacht! Laku noc, prijatelji!
Arhive
o intrebare…
…ca nu ma pot rabda. De ce insemnarile de blog se insira de jos in sus si nu de sus in jos? Presupun ca ideea e sa vezi mai intii ultima insemnare (cea mai recenta). Dar mie tot imi da senzatia de cronologie bulversata – fiindca insemnarile, luate in parte, le citesti de sus in jos, iar dupa aceea de la o insemnare la alta treci de jos in sus.
OK, daca era Newton in locul meu, poate scotea ceva destept din intrebarea asta.
Se pricepea la fazele cu susul si josul. Ma intreb totusi.
Arhive
Start (partea I)
Boala de scriitor
- sa marchezi clar momentul inceputului, sa pregatesti totul, sa dai impresia spontaneitatii
- doar impresia! -, dar sa mentii controlul asupra textului. Asta fac. Asadar, deschidem
oficial blogul
GHEOLAND
1. Mai intii, asa, nemteste, o prezentare de blogautor: Radu Pavel Gheo, scriitor.
(Imi visam din copilarie sa pot fi vreodata asa ceva: scriitor. Deci – scriitor.)
Scrie pe undeva si citi ani am. Multicei. Roman din Romania, banatean din Banat, nascut
in Oravita, stabilit in Timisoara, cu scurte stagii in Bucuresti (armata), Iasi (mai
complicat… probleme de familie) si Bellevue (statul Washington, SUA, pe motiv
de inhatzare a lozului cistigator la Loteria Vizelor). Am scris niste carti (sint
trecute pe undeva pe net si mi-e rusine sa-mi scriu singur bibliografia), am tradus
mai multe, sint redactor, traducator si autor la Editura Polirom. Casatorit cu o tipa
superba (de-aia am ajuns sa stau in Iasi! De doua ori!), Alina – ne cunoastem din
1990, ne-am casatorit in 1994, n-avem copii. Mie mi-e frica de o asa hotarire si de
o asemenea responsabilitate. Daca o sa citeasca cineva povestea blogului de mai jos,
s-ar putea sa priceapa mai bine. Mai bine ca mine.
Ce sa mai zic? OK, nimic. Daca le povestesc acum, in intro, pe toate, ce
mai scriu in blog?
2. A doua problema importanta: de ce sa tin un blog? In primul rind pentru
ca e o forma de comunicare extraordinara, bla-bla-bla, stie toata lumea cum si ce.
Jurnal intim nu mai e: de vreme ce te-ai plasat pe net, ai acceptat interactiunea.
De fapt ai vrut-o. O vreau – cumva. Dar ma si tem de ea un pic. Sint mai batrin decit
internetul, asa ca e normal.
Apoi, ca sa fiu sincer, cred ca au contat intrucitva si presiunile din exterior, si
spiritul de imitatie. Cred. Mi-am dat seama ca o multime de prieteni (scriitori sau
nu, dar asta zau ca nu conteaza) au bloguri si unele sint chiar misto. Apoi o bloggerita
care-mi place tare mult se intreba de ce unii scriitori tineri nu coboara in spatiul
bloggeristic. Au mai facut-o si altii.
…Apropo, bloggerita e luciat si-o gasiti la http://luciat.wordpress.com/
(terorismdecititoare). Ii fac reclama (vezi, luciat?), da’ merita. Iar pe blogul ei
gasiti adrese la cam toate blogurile de scriitori romani.
Cind m-am decis sa-mi fac blogul, m-am dus si eu pe WeBlog.ro. Acolo un arheolog al
internetului ar putea afla ruinele Gheolandului primordial (vreo zece rinduri). Sau
nu. Asta fiindca blogul mi-a disparut la doua zile dupa ce l-am deschis. A disparut!
Nu mai exista! Nici nu fusesem vreodata inregistrat! Asa zicea site-ul. I-auzi, i-auzi!
Nici acum nu pricep de ce. E drept ca in perioada respectiva scrisesem un text in
care luam peste picior naivitatea agresiva a unor militanti de extrema dreapta nationalista
si, ca rezultat, au invadat site-ul “Suplimentului de cultura” cu comentarii la textul
meu, postat acolo. Agresivitate, mirlanie, frustrari, injuraturi de mama, textcremente
s.cl. Victor Jalba, care
se ocupa de site-ul “Suplimentului…”, mi-a comunicat ca oamenii vandalizasera si pagina
de wikipedia cu biobibliografia mea. Am vazut si eu: acelasi stil, acelasi
limbaj. Ei bine, tot in acea epoca incepusem si eu bloguletzul ”Gheoland” (proto-Gheoland)
si ma intreb daca nu cumva…
In fine, prin octombrie 2006, dupa impulsurile prietenilor si ale lui luciat, i-am
spus lui Victor Jalba (site-ul www.supliment.polirom.ro -
misto, ma publica si pe mine acolo
)
ca vreau blog. S-a bucurat, saracu’… Numai ca eu ma nimerisem intr-o perioada extrem
de aglomerata si-am tot aminat, pina mi s-a facut iar frica si-am aminat iar si iar
si iar. Si cred ca pina la urma tot n-as fi avut niciodata blog, cu tot cu Victor
si luciat si Luci
Teodorovici si Florin Lazarescu (vedeti-le
blogurile, ca merita si-s baieti buni!).
Pina la urma am ajuns insa aici – pe myspace.com.
Dar si asta e o poveste intreaga, care se leaga de vechi obsesii de prin adolescenta
mea optzecista. De “grupa Magazin” din fosta Iugoslavie. De Ljiljana
Nikolovska.
Dar m-am lungit prea mult si uite, mai ca vad zorii mijind, asa ca tac. Sfios.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]