Arhive
Lumea lui Caragiale
Recitesc Marea trăncăneală a lui Mircea Iorgulescu şi judecăţile lui mă terifiază. Pătrunzătoare, ele se potrivesc mult prea bine nu doar universului literar al lui I.L. Caragiale, ci mai ales României actuale. Tipul acela de societate lipsită de coeziune, repere morale şi simţ al valorii pare să se eternizeze într-o ţară mereu mizeră, mereu gălăgioasă, fără aspiraţii şi fără viitor.
“În lumea lui Caragiale falsul şi ilicitul capătă autoritate şi sînt autorizate de autorităţile înseşi, convieţuirea în ilegitim şi fraudulos constituind un puternic factor de unitate colectivă şi de armonie socială.”
“S-a observat demult, desigur, că în această lume cine nu minte, nu înşală, nu fură, nu dă şi nu primeşte mită, moare. Prefăcătoria se generalizează. Nu mai este doar o tehnică individuală de supravieţuire sau de ascensiune socială, este un mod de viaţă… Este o lume care, pentru a supravieţui, generează haos: disoluţia îi prieşte.”
E lumea de care Caragiale a fugit în Berlin şi unde cei care n-au fugit trăiesc şi astăzi aşa cum pot – ca să nu moară, cum spunea Iorgulescu. E ţara cutrelor, cu capitala la Tîmpitopole.
Arhive
Adio, domnule Iorgulescu!
Am aflat cu o întîrziere de peste zece zile că a murit criticul Mircea Iorgulescu. M-am amărît tare: mie îmi plăcea de el. L-am citit cu plăcere şi încredere, am şi corespondat o vreme, dar în primul rînd i-am rămas îndatorat ca scriitor şi n-o să-mi mai pot plăti datoria niciodată.
În toamna lui 2003, după ce a apărut Adio, adio, patria mea…, Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu mi-au spus că în revista 22 urmează să apară o cronică a lui Mircea Iorgulescu la carte. Au spus-o pe un ton oarecum prevenitor, fiindcă Mircea Iorgulescu putea fi foarte dur în cronicile sale. Cronica a fost însă atît de elogioasă, încît mulţi dintre cei din lumea literară au citit cartea după apariţia ei, doar pe baza autorităţii criticului. Într-un fel, Iorgulescu mi-a fost naş literar. (E drept, mai e şi Liviu Antonesei, care mi-a scris prefaţa cărţii, dar pe el lumea literară îl putea bănui de subiectivitate, de vreme ce fusese directorul revistei Timpul şi susţinuse deja făţiş grupul de scriitori tineri de la Iaşi – unde pe atunci eram şi eu.)
Atunci Mircea Iorgulescu a mizat pe mine fără reţineri, deşi eram un autor tînăr şi vag cunoscut – şi nici el nu ştia despre mine nimic. Nu ştia decît cartea. Dincolo de impactul cronicii, mi-a dat mie însumi curaj, mult curaj.
Ştiam că e bolnav, ştiam şi de ce boală suferă şi bănuiam că sfîrşitul era inevitabil. Dar aş fi preferat să fie amînat cît mai mult (deşi poate că el nu ar fi vrut asta). În ultimii ani a apărut şi controversa teribilă legată de colaborarea lui cu Securitate, care (o scriu, evident, cu părtinire şi fără a avea toate datele) mie mi se pare încă destul de încîlcită şi dubioasă.
Dincolo de toate astea, Iorgulescu era unul din criticii din “garda veche” în ale cărui judecăţi de valoare aveam încredere. Mai corect ar fi să spun că am şi acum. Şi îmi pare rău, tare rău, că a murit. Nu ştiu de ce, am senzaţia că am lăsat eu ceva neterminat, că nu am făcut tot ce trebuie, că… nu ştiu. O să-i recitesc Marea trăncăneală şi o să mi-l amintesc aşa cum era cînd l-am cunoscut, adică în sfertul de oră de acum cinci sau şase ani, cînd el îmi vorbea cu simpatie, dar ferm şi tăios în opinii, iar eu ascultam şi puneam întrebări ajutătoare.
Fie să se odihnească în pace! Nici nu ştiu dacă nu cumva poate chiar avea nevoie de asta.
Arhive
La televizor
Petrec din ce în ce mai puţin timp la televizor. Ştirile le aflu de pe Internet sau din ziare (da, sînt unul dintre cei care mai cumpără cînd şi cînd ziare, dar şi reviste de cultură).
Ar fi şi culmea să mă uit la Realitatea TV sau la Antene. Din cînd în cînd, cînd mai trec cu telecomanda pe la ele pe-acasă, mă oripilează – cîteodată pînă la fascinaţie – tonul propagandistic pe care îl au moderatorii şi invitaţii. Îţi vine să crezi că oamenii ăia se pregătesc pentru reînvierea comunismului şi sînt gata să ocupe posturile de propagandişti ai regimului. Există şi mici diferenţe. Realitatea TV aminteşte de tonul propagandistic din anii ’80, ceva mai subtil, dar complet golit de substanţă şi de realitate (paradoxal, nu, dacă te gîndeşti la numele postului?). Antenele, cu personulităţile lor agresive şi gălăgioase, trimit la tonul ţăţesc-demascator al propagandei comuniste din anii ’50. Dacă te gîndeşti cine au fost (sau mai sînt) cei care i-au modelat, i-au asmuţit şi dirijat, nu te mai miri foarte tare: pe de o parte un învîrtitor al anilor ’80, descurcăreţul cu tupeu din acei ani de lipsuri, pe de altă parte un produs toxic şi mai din topor al îmbătrînitului sistemul stalinist, cu toate păcatele acelor ani.
Nu ştiu de ce vorbesc despre aşa ceva. Astea nici nu sînt măcar posturi de ştiri, iar oamenii care lucrează acolo nu sînt jurnalişti. Iar în grila mea de programe există şi lucruri mai bune.
Filmele le urmăresc pe MGM, TCM sau, uneori, chiar pe TVR. Iar aseară m-am uitat cu încîntare pe TVR Cultural la emisiunea lui Daniel Cristea-Enache Literatura de azi, unde erau invitaţi doi poeţi ieşeni.
Primul a fost Emil Brumaru. Mare poet, imens poet – şi un rafinat cititor, cunoscător al literaturii cum rar întîlneşti. Dar ce zic eu “cunoscător”? Brumaru trăieşte literatura. Şi poeziile lui, erotice, casnice, jucăuşe, cum or fi ele, m-au emoţionat mereu. Uneori m-au înduioşat, alteori m-au cutremurat… da, şi îmi amintesc că Ovidiu Nimigean a scris odată despre latura tragică (mascată, dar cu atît mai tragică) a poeziei lui Brumaru.
Îmi aduc aminte că odată, cînd am mers la el acasă, în Blocul Plombă din Iaşi, am văzut cum arată o locuinţă de cititor. Am văzut cărţi pe rafturi, cărţi pe mese, pe canapele, pe scaune, peste tot, iar într-una din camere un covor de cărţi gros de vreun metru.
Emil Brumaru mi-e tare drag. Îmi place cum vorbeşte: blînd, fără a se impune, ştie întotdeauna ce spune şi ştie să spună. Îşi alege cuvintele cu o grijă pe care o invidiez.
Există şi un lucru cu care mă mîndresc cînd îmi amintesc de el. Brumaru a spus cîndva că ideea de a publica volumul lui de versuri erotice Infernala comedie împreună cu Şerban Foarţă, care l-a ilustrat cu nişte scanografii minunate, ar fi a mea. Nu prea cred eu că e aşa. Ţin minte doar că am discutat odată îndelung despre carte şi eu insistam, cu egoism de cititor potenţial, să-l publice, să-l publice, să-l publice. Am tot vorbit cum ar putea să apară, unde, în ce formă, el a pomenit de scanografiile lui Foarţă, am mai zis şi eu ceva… în fine, cartea a apărut pînă la urmă la Editura Brumar, e interzisă celor sub 18 ani şi e o dovadă de măiestrie poetică deocamdată unică în literatura română. E greu să scrii poezie cu cuvintele “alea” şi să nu cazi în pornografie. Iar Brumaru nu cade (nu poate să cadă) niciodată în aşa ceva. E prea poet.
Al doilea invitat a fost Constantin Acosmei, poetul care a influenţat mulţi alţi poeţi din generaţia tînără. Dacă n-aţi apucat să citiţi volumul lui Jucăria mortului, care a apărut, ca şi Firele de iarbă al lui Whitman, în mai multe ediţii, fiecare îmbunătăţită, o să puteţi citi o nouă ediţie – şi mai îmbunătăţită, cred -, care am auzit că ar urma să apară la Casa de Pariuri Literare. Nu sînt sigur, dar m-aş bucura să fie aşa.
Costică e un poet şi un om foarte discret, dar – ca mulţi intelectuali ieşeni – ştie şi toaca literară de pe cer. Numai să reuşeşti să-l faci să îţi spună ce poate să-ţi spună. Eu l-am descoperit în 1999, pe vremea cînd făceam emisiunea literară “Convorbiri literare” la Radio Iaşi şi i-am cunoscut pe cei din Club 8 şi cenaclul Outopos. (Ulterior am lucrat împreună la revista Timpul, dar asta e altă poveste.) L-am citit, m-a impresionat şi m-am mirat că nu auzisem pînă atunci de el. Bine că lucrurile s-au mai schimbat. Mai apoi, în 2003, am fost împreună cu el, cu Ovidiu Nimigean, Michael Astner şi Dan Sociu la o lectură în Viena, la ICR, şi mi-au rămas amintiri plăcute şi amuzante. Nu doar despre el.
Sper numai că, dacă tot au fost aduşi de la Iaşi, celor doi poeţi li s-au plătit şi cheltuielile cu drumul. Măcar atît. Vorbesc ca Stan Păţitu: anul trecut mi-am plătit eu biletul de tren pînă la Bucureşti, ştiind că urma să îmi fie decontat într-o formă sau alta. Şi, e drept, am semnat un contract prin care urma să primesc vreo 300 de lei (numai biletul de tren a fost vreo 250), doar că am rămas cu semnatul. Poate că nici n-am plătit mult. Doar am fost la 
nu? 
Măcar pe TVR Cultural ai ce vedea. Nu că realizatorii de aici ar fi scutiţi de gafe culturale la care nu te-ai aştepta. În seara asta, la o emisiune dedicată rockului românesc – mai exact, grupului Phoenix -, o melodie a fost intitulată Cîinii negrii. Chiar aşa, Cîinii negrii, cu doi “i”. La TVR Cultural!
Apoi, la un moment dat, fiind vorba de Phoenix, a fost intervievat şi Şerban Foarţă, iar pe ecran a apărut scris “Şerban Foarţă, textier”. Serios? 
Aşadar, cam asta e de reţinut din activitatea unui poet (şi traducător) de excepţie, unul din cei mai buni mînuitori ai limbii române? Poet din cei cîţiva mari ai epocii, intelectual rasat, traducător erudit, bun, fie şi astea, dar important e că a fost textier, nu? Bravo, oameni buni! 
Astea sînt totuşi fleacuri. Lui Şerban Foarţă i s-a făcut recent o nedreptate mare. Sau cel puţin aşa cred eu. Din păcate, i-au făcut-o tocmai colegii de breaslă. Dar despre asta scriu altădată.
Arhive
O postare rezumativă
N-am mai scris demult. Am fost bolnav, apoi am fost plecat, apoi m-am trezit copleşit de treburi. Story of my life. Mai întîi am fost la Torino, la Salonul Internaţional de Carte, unde am lansat traducerea în italiană la Tovarăşe de drum într-o echipă extinsă: cu trei dintre autoare (Adriana Babeţi, Nora Iuga şi Doina Ruşti), cu cei trei traducători (Anita Bernacchia, Maria Luisa Lombardo şi Mauro Barindi), cu cei de la Sandro Teti Editore şi cu celălalt coordonator al cărţii, prietenul şi colegul meu de Club 8, Dan Lungu. Au mai fost şi alte lansări, întîlniri şi prezentări. Totul a fost organizat (splendid, pe cuvînt!) de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia şi de Centrul Naţional al Cărţii din cadrul ICR.
Am povestit totul mai pe larg într-un text a cărui primă parte o să apară săptămîna asta în Suplimentul de cultură şi, dacă place, o să apară şi o parte a doua.
Aş fi pus aici şi nişte fotografii, că am făcut, dar – nu ştiu de ce – iar nu reuşesc să le încarc. Cei curioşi pot vedea cîteva foarte reuşite pe site-ul
lui Florin Lăzărescu (făcute de Florin ).
La sfîrşitul săptămînii trecute am fost la ediţia a doua a Zilelor Literaturii Române de la Chişinău, organizate de Vasile Ernu. Tot ICR şi Centrul Naţional al Cărţii au sprijinit şi evenimentul acesta, al cărui sens nici nu mai trebuie explicat.
Iar apoi, fuga-fuguţa, am mers cu o maşină la Iaşi, împreună cu unul din cei cîţiva mari poeţi ai literaturii române, Emil Brumaru (care sper să nu citească asta 
). Pe 20 mai, la ora 17.00, am mers la Universitatea “Petre Andrei”, unde Ziarul de Iaşi a organizat ceremonia oficială de acordare a premiilor sale anuale. Eu urma să primesc premiul naţional de proză al 
Ziarului de Iaşi, iar Briscan Zara premiul de debut. Acolo m-am simţit ca acasă, doar printre prieteni, cunoscuţi şi fete frumoase – una din ele fiind Alina, pe care nu o mai văzusem de vreo zece zile, vă daţi seama? Zece zile!
M-a impresionat discursul profesorului Alexandru Călinescu (faţă de el am avut o admiraţie enormă de cînd l-am cunoscut) şi, de ce să mint, m-am bucurat şi de premiu. Dar şi de prieteni.
Cam asta a fost. Cînd mai apuc, detaliez. Dar acum, că a trecut totul, mi se pare mai important ce urmează.
(Poate din cauza asta nu ţin jurnal: viitorul mă apasă aşa de tare pe craniu, încît n-am timp de retrospective.)
Arhive
Clişee, stereotipuri, cronici tipizate
Mai demult, în Românii e deştepţi, am încercat să imaginez nişte formulare tipizate (răutăcios) pentru cronicile şi studiile literare. Am reuşit să elaborez unul pentru cronica de poezie (Cum se comite o cronică literară) şi unul pentru studiile literare mai mult sau mai puţin ample, căruia i-am spus simplu, într-un moment în care mi-a lipsit inspiraţia titlurilor, Un îndreptar de redactare a studiilor literare.
M-ar fi ispitit să scriu şi un formular standardizat pentru cronicile de proză, dar mi s-a părut că o asemenea încercare îmi depăşeşte puterile. La poezie, ca şi la beţie, se spun multe. La proză e mai greu, poţi fi prins mai uşor cu fofîrlica (sau red-handed – pentru anglofoni).
Azi am văzut – cu surprindere şi încîntare – că încercările mele nu sînt doar o potecă înfundată prin hăţişurile artei cuvîntului. Mai încearcă şi alţii să simplifice şi să standardizeze chinuitorul proces creativ al evaluărilor critice. Deocamdată rezultatele nu sînt tocmai entuziasmante, dar promiţătoare le-am putea zice, nu? Mai ales că răsar de unde nu te aştepti.
Iată, azi, cînd Alina căuta ceva legat de Croaţia (mai exact de vila Cezar din Kastela, lîngă Split), iată ce text îi apare:
Villa-cezar-kastela-croatia este o carte din categoria: Diverse.Descrierea cartii villa-cezar-kastela-croatia : Din Villa Cezar – Kastela, Croatia putem intelege lucruri folositoare, pentru care autorul a studiat indelung si in profunzime, subiectul cartii Villa Cezar – Kastela, Croatia iar informatia ne este structurata intr-o maniera inteligibila demna de o recitire si pastrare in biblioteca proprie.
Prin acest material ne sunt prezentate lucruri uimitoare, iar cititorii pot forma idei aprofundate despre subiect, parerile fiind impartite intotdeauna, autorul rezervand spatiu pentru dezbaterea ulterioara a materialului pus la dispozitie.
Referintele si bibliografia Villa Cezar – Kastela, Croatia le puteti gasi la sfarsitul materialului, iar concluziile acestei carti sunt drepturile exclusive ale autorului care le-a creat.
Cam agramat, cam simplist, cam vag – dar pentru orice lucru există un început. Sau începuturi. Nici focul n-au reuşit oamenii să-l aprindă de prima dată, dar de cînd a început să duduie… oho! Şi credeţi că n-o să se poată crea o cronică literară tipizată? Cum să nu! La proză, la epopee, la vile, pile şi movile, la maşini-unelte… la orice.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]