Arhive
Confesiunile integrale ale unui opioman
Iată o poveste interesantă – sau care mi s-a părut mie interesantă şi căreia aş vrea să-i desluşesc mica taină.
Zilele trecute a apărut la Editura Polirom volumul clasic al lui De Quincey Confesiunile unui opioman englez. Cum am redactat cartea, o să spun aşa, ca insider, că volumul ar fi trebuit să poarte o indicaţie de genul “ediţie integrală” sau “prima ediţie integrală”. Pe de altă parte, din punct de vedere editorial, indicaţia respectivă nu se putea pune. Sună încîlcit, aşa că o să explic.
În timp ce redactam cartea, cu originalul englezesc alături, am descoperit că din ediţia românească anterioară, care a apărut în 1969 la Editura pentru Literatură Universală, lipsesc ultimele douăzeci de pagini. De ce? Nu pricep. Paginile respective nu conţineau nimic care să păteze prestigiul orînduirii socialiste, iar detaliile despre consumul de opiu, deşi includ nişte cantităţi exacte, nu sînt mai corupătoare decît cele din paginile anterioare, care au apărut. Şi atunci cum de s-a întrerupt cartea brusc, cu douăzeci de pagini înainte de final?
Cea mai simplă explicaţie ar fi eroarea umană. Cum pe vremea aceea textul se culegea în tipografie de pe foi dactilografiate, parcă îl văd pe tipograf sau pe curier scăpînd ultimele douăzeci de foi pe jos, într-o gălăgie infernală, şi apoi călcîndu-le în picioare, fără să observe. Sau punînd teancul pe nu ştiu ce poliţă, la grămadă cu altele, şi apoi recuperînd doar o parte din dactilogramă.
Cineva care a lucrat într-o editură înainte de 1989 s-ar putea să ştie cum se pot întîmpla asemenea scăpări. Aş fi curios.
Iată de ce nu se putea scrie că e prima ediţie integrală (fiindcă oficial ediţia anterioară nu a fost cenzurată sau scurtată), deşi e prima ediţie integrală.
Aş vrea să ştiu ce-o fi fost acolo în 1969. Mă fascinează poveştile cu cărţi.
Arhive
Noapte bună, copii!
Poate îşi mai aminteşte cineva de asta,
truda şi obsesia nopţilor mele vreme de patru ani.
Săptămîna asta s-a transformat în modul acela miraculos care le place scriitorilor şi cititorilor şi a devenit
De săptămîna viitoare în librării! 
Sigur că sînt încîntat. Şi mulţumit… Apropo de mulţumiri, nu puţine îi datorez (cum se va vedea şi pe la sfîrşitul cărţii) “Teroristei”, adică lui luciat, de-ar fi şi numai pentru faptul că ea mi-a sugerat titlul cărţii. Dar şi pentru că i-a plăcut (cred şi sper).
Cîteva fragmente din carte se găsesc aici, aici, aici şi aici, a apărut şi în Dilemateca o bucată extrasă din partea cu America (nu, nu-i Adio, adio, patria mea… şi nu-s eu acolo). S-ar putea să nu pară că se leagă, dar asta e şi din cauză că acolo sînt pînă la urmă patru poveşti într-una singură. Adică trebuie citită cartea 
Scriu şi eu ca să scriu… Adevărul e că abia aştept să văd şi eu cartea-obiect, să o cîntăresc în mînă. Doar că obiectul e deocamdată la Iaşi, adică la vreo mie kilometri de mine. Vine, vine…
Later update: Cristi Pătrăşconiu şi Costi Rogozanu au pus şi ei cîte un fragment din roman pe blogurile lor. Unul cu o parte de road movie (de fapt fiction) autohton, celălalt cu o bucată din epilogul moldovenesc. Mulţumesc, Cristi, mulţumesc, Costi!
Arhive
Vasile Ernu şi Manifestul cărţii
Am o perioadă aşa de încărcată, încît nici în weekend nu apuc să scriu decît ce trebuie să scriu (destule). Aşa rămîn cu promisiuni neonorate, cum ar fi cea cu lista de superstiţii/rutine personale de scriitor.
(Să mă mai plîng că am ajuns să oscilez în privinţa titlului romanului? Că tot nu e gata?)
O să scriu vreodată, da. Acum însă sugerez o lectură: cea a “Manifestului cărţii” propus de Vasile Ernu. Ştiu, ar fi de discutat unele puncte, de comentat altele, dar eu – de exemplu – m-am străduit să trec peste potenţialele zone de polemică politică.
Din ideile de acolo, bine sistematizate, multe mi se par demne de luat în seamă. Cred că ating nişte probleme delicate ale unui sistem în ruine: cel al educaţiei. Am eu oricum o sensibilitate faţă de locuitorii de la sate (şi din oraşele mici), care trebuie să fie norocoşi ca să aibă acces la o bibliotecă publică sau la o librărie mai apropiată de o sută de kilometri.
Măreţele noastre minţi politice nici nu-şi dau seama că mai mult de jumătate din potenţialul intelectual al României se pierde doar pentru că nu toată lumea locuieşte în mari centre urbane. Azi condiţia necesară şi suficientă pentru a fi student este să locuieşti într-un oraş mare, care are facultate. Restul… Dumnezeu cu mila! Mă îngrozesc la gîndul că, dacă eram adolescent în perioada actuală, probabil că nu aş mai fi ajuns la o facultate.
Sînt sute de mii care nici nu ajung. Asta e important de reţinut cînd (sau dacă) îl citiţi pe Ernu. Credeţi-mă, că ştiu.
Arhive
Tovarăşe de drum în Italia
Săptămîna trecută s-a încheiat cu o veste care m-a bucurat tare mult: o editură din Roma vrea să publice în Italia (adicătelea în italiană ) Tovarăşe de drum – experienţa feminină în comunism, volumul coordonat de Dan Lungu şi de mine, cu nişte texte mi-nu-na-te… iertată-mi fie lipsa de modestie, fiindcă de fapt nici nu le-am scris eu, ci cele şaptesprezece “tovarăşe”.
M-am bucurat din multe motive şi în multe feluri. În primul rînd pentru autoare. Bănuiesc că tema a atras în primul rînd atenţia, dar cei care vor citi cartea vor descoperi nişte texte de impact – şi emoţional, şi literar, şi social. Cum vreţi.
În al doilea rînd m-am bucurat fiindcă apare în Italia, unul din bastioanele comunismului vest-european de extracţie intelectuală. E genul de bucurie pe care am simţit-o cînd mi-a fost tradus în Slovenia şi Bosnia, iar apoi a apărut şi în Vojvodina, eseul Bila jednom jedna zemlja (A fost odată o ţară) din Românii e deştepţi – fiindcă era un text despre războiul din fosta Iugoslavie, văzut din partea asta a graniţei, şi a putut fi citit tocmai de cei din fosta Iugoslavie. Iar unora le-a plăcut.
Cam aşa stau lucrurile şi cu italienii. Poate că sună neserios, dar vreau să aibă posibilitatea să afle cum a fost comunismul adevărat, adică ăla pentru care militează intelectualii stîngişti italieni. Nu-mi fac iluzii: sînt destul de vîrstnic ca să ştiu că nu schimbi niciodată convingerile fanaticilor. Dar poţi deschide măcar mintea celor nelămuriţi. Îi poţi informa pe cei dornici să afle cu adevărat cu ce se mănîncă acest comunism autentic (care pînă la urmă nu se mai mănîncă deloc, cu nimic, fiindcă nu se mai găseşte decît comunism, nu şi mîncare).
În al treilea rînd m-am bucurat pentru mine, într-un fel mai special. Mi-am amintit de perioada cînd am lucrat la el împreună cu Dan, de zilele cînd vorbeam cu autoarele despre texte şi apoi de cele cîteva lansări făcute împreună cu ele, la Bucureşti şi la Timişoara. Şi m-a apucat o bucurie blîndă şi caldă, îmbibată cu nostalgie. Altfel, dacă n-aş fi aflat de vestea traducerii, credeţi că aş mai fi avut timp să-mi amintesc de Tovarăşele de drum, cu atîtea treburi pe cap?
Apropo, cartea e aici, dar nu se mai găseşte. S-a epuizat. Dar dacă apare în italiană, nici o problemă: limba aia seamănă aşa de bine cu româna, de parcă ar avea aceeaşi origine.
Ştie cineva cum s-ar zice în italiană Tovarăşe de drum?
Arhive
Ion Ghica, intelectualul lui Băsescu
Scria Ion Ghica în 1882, într-o scrisoare adresată lui Vasile Alecsandri: “…ar fi fatal să nu avem dulgheri, tîmplari, zidari, croitori, cizmari şi să avem numai oameni stropiţi cu literatură şi cu filozofie… Dacă oamenii învăţaţi sînt folositori, cei meşteri sînt indispensabili”.
S-ar putea spune că aşa ceva era valabil acum un secol şi ceva. Dar nouă (mie şi Alinei) ne-au trebuit vreo zece-cincisprezece încercări ca să găsim un instalator bun – Feri. Specialişti competenţi în filozofie cunosc numai eu vreo zece.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]