Arhive
e-Noapte bună, copii!
Mda, m-am întors din concediu. Astfel de întoarceri sînt întotdeauna apăsătoare. Mai ales cînd vii din Croaţia.
Şi-atunci ce faci? Cauţi motive de bucurie în exterior. Un scriitor le caută pe cele legate de scris – de scrisul lui, căci rar e artistul lipsit de narcisism.
Am văzut că în Dilemateca de luna asta a apărut la “Povestea vieţii mele” chiar o poveste a vieţii mele – Manifestele. Pentru cei care au citit-o, trebuie să zic că e 80% autentică. Adică în datele ei esenţiale. O s-o recitesc eu însumi, ceva mai detaşat, ca să pricep mai bine cum amestec realitatea (şi aceea rememorată – totuşi!) cu liantul de imaginaţie care leagă povestea mai bine decît se lega ea în realitate.
E un fenomen interesant: ce şi cît pui într-o poveste reală ca s-o faci funcţională ficţional? Fiindcă realitatea nu e întotdeauna coerentă narativ aşa, în sine – deşi tocmai ea curge de-adevăratelea.
OK, o să văd cînd pun mîna pe revistă. Cum am venit în ţară la o săptămînă după apariţia ei, n-am mai găsit nici un exemplar nicăieri. Să fie aşa de citită? M-ar bucura.
În fine, o bucurie personală a fost (este) şi aceea că, într-un fel, am debutat iar: Noapte bună, copii! a apărut în format electronic. Eu aşa o simt: ca pe un fel de debut. Pe vremea cînd am început să scriu, nici măcar nu îmi imaginam că aş putea vedea vreodată e-book, darmite să fiu publicat în formatul ăsta. Sigur, citeam o groază de SF-uri şi unii autori îşi imaginaseră asta, dar de acolo pînă aici… E ca un fel de salt în viitor. Un Back to the Future şi-napoi – ba chiar şi mai încurcat de-atît. Mă văd pe mine cel de acum privindu-l pe cel de atunci, care stă cufoaia în faţă la lampa cu petrol şi se uită la cel de acum şi la e-book. Asta e – aşa simt.
Arhive
Tovarăşe de drum în Italia
E timpul să revin la treburile mele, cele despre care trebuia să scriu şi am promis că o să scriu, dar încă n-am făcut-o. Am povestit mai demult, pe scurt şi pe fugă, despre lansarea la Salonul Internaţional de Carte de la Torino a ediţiei italiene a volumului Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism. Cartea arată aşa
şi a fost tradusă de Anita N. Bernacchia, Maria Luisa Lombardo şi Mauro Barindi.
Am aflat ulterior că la salonul de carte amintit Compagne di viaggio a fost traducerea cea mai vîndută de la standul de carte al României. (Şi, dacă am pomenit de superlative, cartea cea mai vîndută a unui autor român a fost Născut în URSS a lui Vasile Ernu, tradusă tot de Anita Bernacchia.)
Între timp au apărut deja şi cîteva cronici şi comentarii în presa italiană, ceea ce înseamnă ceva. Mai întîi a fost pomenită pe ici, pe colo.
A apărut apoi un material extins despre autorii români prezenţi în mai la Torino, material elaborat de Anita Bernacchia şi Maria Luisa Lombardo – pe care le pomenesc mereu în ordine alfabetică, dar îmi sînt la fel de dragi. (În paranteză spun: există în Italia nişte traducători de prima mână română 
. )
Ieri am primit de la Anita un link la o cronică apărută în Osservatorio – balcani e caucaso. M-am bucurat iar. Şi le mulţumesc încă o dată celor şaptesprezece autoare care au făcut de fapt cartea. Măcar sînt liniştit: n-a fost o idee rea şi aceşti doi bărbaţi care le-au pus (de fapt rugat) să scrie nu le-au făcut de rîs.
Arhive
Idei răzleţe despre cazul Funeriu
…fiindcă m-am enervat. Dar m-am şi amuzat.
În seara asta, din curiozitate, am pus televizorul de bunăvoie pe Antena 1. Acolo jurnaliştii marelui om şi caracter Voiculescu aduseseră o momîie îmbrăcată în portocaliu şi afişau o caricatură grotescă a lui Daniel Funeriu, ministrul Educaţiei. OK, mi-am zis, atît îi duce capul, atîta fac. Şi mă uit.
Moderatoare era o doamnă blondă, cu părul tuns scurt, cu o dicţie oribilă, vorbind agitat, înghiţind cuvintele şi rupînd frazele cu tonalităţi uşor isteroide. Bineînţeles că şi ea, şi invitaţii aveau o problemă cu diploma de bacalaureat a domnului Funeriu.
Şi de-aici am început să mă gîndesc uşor dezordonat, dar gravitînd în jurul temei date. Cam aşa:
- doamna aceea blondă şi agitată pronunţa sistematic în mod greşit numele ministrului: “Fu-ne-ri-u”, nu “Fu-ne-riu”, cu diftong la final. Valabil şi pentru Ro-ta-riu, Mu-ra-riu, O-la-riu etc., în opoziţie cu A-ba-gi-u, Che-res-ti-gi-u etc. Te-ai aştepta la mai multă competenţă de la nişte oameni atît de scrupuloşi cu detaliile educaţiei altora;
- cînd am auzit-o pe doamna moderatoare cum insistă, cu glas înecat şi subţire, să vină ministrul să îşi arate diploma, şi cuînd am văzut cum o seconda un alt invitat, mustăcios şi greoi (habar n-am cine e şi unde a studiat), mi-am dat seama că văd pus în scenă un moment Caragiale actualizat: “Stimabile, arată docomentul!”
- apoi mi-am amintit cum un ziarist luase la puricat CV-ul lui Daniel Funeriu şi descoperise cîteva greşeli. Dar nu pe toate – poate fiindcă nici el, autorul articolului, nu stăpîneşte perfect regulile ortografice. De exemplu, a ignorat faptul că în acel CV stă scris “Fondator şi Preşedinte”, cu o majusculă nejustificată. Aici e de vină şi tendinţa de a scrie tot mai des orice Prostie cu Majuscule, omniprezentă în Presă. Şcolile de jurnalism ar fi trebuit să corecteze ortografia bacalaureaţilor noştri;
- apoi mi-am zis că aş putea presupune, de dragul exerciţiului, că Daniel Funeriu ar fi picat examenul de bacalaureat în prima sesiune. Să zicem că ar fi aşa. Şi? Aşadar, avem un elev român care face un singur an de liceu în Franţa şi apoi dă bacalaureatul în acea ţară (în timp ce în România se copia pe rupte la acelaşi examen – pe vremea aceea doar din trei materii). Îl ia – din prima tură, din a doua, dar îl ia. Apoi are o carieră fulminantă în domeniul ales… dar dacă va fi picat bacalaureatul în prima sesiune, gata, nici premiul Nobel nu îl mai salvează de ruşine. Şi-am auzit că ar fi luat şi un 5 la Cunoştinţe Social-Politice în gimnaziu. Vă daţi seama, doamna de la Antena 1? Folosiţi informaţia? Sau verificaţi din încă două surse la fel de credibile?
- detaliez acum: cam cît de slab pregătit poate fi un licean care la 17 ani se duce într-o ţară străină (nu orice ţară, ci una cu un sistem educaţional de top) şi la 18 ani dă bacalaureatul acolo, cot la cot cu nativii acelei ţări? Ca să nu mai vorbim de restul studiilor sale. Aşadar, a se slăbi;
- în fine, presupunînd iar, prin absurd, că ministrul Educaţiei nu e compentent, asta înseamnă că elevii care au picat bacalaureatul erau de fapt elevi de nota 10, viitoare glorii ale ştiinţei româneşti? Nu văd legătura logică. Destui dintre ei sînt inteligenţi şi capabili, nu mă îndoiesc de asta, dar s-au bazat pe regula de aur a copiatului. Şi asta n-are nici o legătură cu diploma de bacalaureat a lui Daniel Funeriu, nici cu furiile de la Antena 1.
Mi se pare mie sau emisiunea asta, la care m-am uitat pentru ultima oară, a obţinut un premiu al Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România? Îmi vine să cred că da. Aşa profesionişti, aşa televiziune.
Arhive
O formulă
Încerc să notez aici o formulă care justifică necesitatea unui examen de bacalaureat dur, poate chiar mai dur decît anul acesta. Este formula diplomei de licenţă în România contemporană:
Diploma de licenţă = diplomă de bacalaureat + domiciliul într-un oraş universitar.
Altceva nu mai e necesar ca să ajungi absolvent de facultate. Iar dacă bacalaureatul ar rămîne o formalitate, ghiciţi cam ce s-ar întîmpla cu calitatea învăţămîntului universitar.
Mai trist e altceva: ce se întîmplă cu elevii valoroşi din sate şi din oraşele mici, ai căror părinţi nu au suficienţi bani ca să-i susţină în timpul facultăţii? Adică în jur de jumătate din rezervorul de inteligenţă al României. Nu ştiu.
Ştiu doar că dacă aş fi fost adolescent în epoca actuală, aveam şanse foarte mici să ajung de la mine din sat, din Ticvaniu-Mic, student la Timişoara. Şi ca mine mai erau (şi mai sînt) sute de mii. Doar că azi rămân acolo, la ei în sat – cu profesori suplinitori mai buni sau mai slabi, cum dă Domnul, cu bani puţini, cu manuale vechi, cu munci în gospodărie. Poate că unii, cei mai tari, vor răzbi. Cei mai tari şi fiul/fiica primarului. Egalitate de şanse.
Arhive
Învăţămî/ântul românesc la bacalaureat
N-o să spun nimic. Ofer doar o sugestie la lectură şi un citat relevant, bun de comentat la bacalaureat (că doar e dintr-un autor canonic, cum se poate vedea pe link în jos): “cumplit meşteşug de tîmpenie”.
Despre acest meşteşug scrie aici aşa cum se cuvine Alina Mungiu-Pippidi (şi iată şi sugestia la lectură).
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]