Arhive
Tabieturi de scriitori: timpul scrisului
Încerc să mă ţin acum de o promisiune pe care am făcut-o demult şi să scriu despre tabieturile (sau rutinele) mele scriitoriceşti. Poate că nu mi-ar fi dat prin cap nici măcar să mă gîndesc sistematic la aşa ceva dacă n-ar fi fost munca la Noapte bună, copii! Retrospectiv, îmi dau seama că pînă acum nu am lucrat niciodată la o carte întins, ani în şir, cum s-a întîmplat cu romanul ăsta.
De exemplu, la Adio, adio, patria mea… am scris fiecare text cum am putut, cum am avut timp, cu un sentiment al urgenţei. Scriam între slujbe, schiţam idei şi aruncam fraze pe un carneţel (pe care îl purtam mereu cu mine şi îl păstrez şi acum) fie pe autobuz, fie la o masă de cafenea (de obicei Starbucks şi afară, fiindcă înăuntru nu se fuma).
Fairia a fost rescrisă, pornind de la o nuvelă de vreo treizeci de pagini la care am lucrat prin 1995-1996. DEX-ul şi sexul şi Românii e deştepţi sînt totuşi antologii de texte – selectate tematic, dar tot antologii. La clipurile din Numele mierlei nu am lucrat regulat: scriam fie unul pe lună, fie trei într-o săptămînă.
Abia cînd am început să lucrez la Noapte bună, copii!, am intrat într-un ritm şi mi-am putut observa tabieturile. M-am privit din afară, le-am văzut, le-am judecat şi am conturat tiparul, care e vechi, tare vechi: de pe vremea cînd am început să scriu “matur” (îmi displace sintagma “scris matur”, dar alta nu-mi vine la îndemînă). Şi mi-am reamintit.
Sînt multe – tabieturile, rutinele, obiceiurile scrisului. Destul de multe ca să nu le înşir într-o singură postare. Le-am enumerat pe fugă şi într-un interviu pentru Mediafax, şi într-unul apărut în Adevărul de seară, pe care l-a realizat Lavinia Bălulescu şi despre care Alina zice că e unul din cele mai naturale interviuri pe care le-am dat. Aşa că deocamdată pomenesc doar de
timpul scrisului.
Există un timp al scrisului la mulţi scriitori. Dimineaţa, după-amiaza, orele dintre micul dejun şi prînz, noaptea.
Eu sînt scriitor de noapte. E drept, textele eseistice sau de opinie le pot concepe şi scrie aproape oricînd. Dar cînd e vorba de ficţiune, de proză, scriu exclusiv noaptea. De obicei între orele 12 şi 2, iar în weekenduri, cînd nu trebuie să mă trezesc dimineaţa, chiar pînă la 3 sau 4. Rareori mă întind pînă pe la 5 şi mi s-a întîmplat să stau şi pînă la 6 şi să văd zorii. Dar asta s-a întîmplat cînd începeam să lucrez pe la 2-3-4 (fiindcă se întîmplă şi aşa ceva).
Ca să scriu, am nevoie de singurătate, de un timp şi un spaţiu al meu, în care să fiu doar eu. Pentru mine noaptea e timpul personal cel de creaţie, aşa cum bucătăria e spaţiul de creaţie (dar despre asta scriu altădată). Noaptea, cînd toată lumea se culcă, zarva cotidiană piere, afară e întuneric şi, dacă vreau, îmi poţi imagina că tot universul a dispărut temporar, rămîn acolo, în lumina becului, doar eu şi ceea ce imaginez. E linişte, foaia şi stiloul stau în faţa mea, nimeni şi nimic nu mă tulbură şi nu mă poate întrerupe. Mă pot concentra exclusiv pe scris. E momentul ideal şi e starea ideală pentru scris.
(Mai e însă ceva: am nevoie de izolare, dar şi de conştiinţa apropierii de lume, de civilizaţie şi de societate. Vreau să ştiu că mă pot retrage, dar şi că pot reveni oricînd în lume. Simt acut nevoia asta.)
Obiceiul ăsta mi l-am format într-un loc şi mai apropiat de starea de izolare de care am nevoie ca să scriu decît este un apartament dintr-un oraş. Acum aproape douăzeci de ani ani stăteam vara, în vacanţe, la un canton CFR, unde locuia mama pe atunci. Cantonul era undeva pe un cîmp, între dealuri, la trei kilometri de cel mai apropiat sat. Într-o parte, la vreo cincizeci de metri, era o şosea, iar lîngă canton era, desigur, linia ferată, pe care treceau trenurile, cu zdrăngănitul lor înfundat şi liniştitor. Astea erau legătura cu civilizaţia şi, dacă e ceva care îmi lipseşte acum, noaptea, cînd scriu, acel ceva e zgomotul trenurilor care trec.
Acolo, la canton, stăteam noaptea în bucătărie (nici nu aveam alte opţiuni: cantonul avea doar bucătărie, dormitor şi camera de serviciu propriu-zisă). Stăteam şi scriam. Uneori ieşeam în curte, ca să-mi limpezesc mintea şi să mai aerisesc încăperea îmbîcsită de fumul de tutun, şi mă uitam la un cer aproape albit de strălucirea stelelor. După aceea reveneam şi treceam iar la scris. Uneori mai venea şi mama să mă întrebe dacă nu mă culc, eu spuneam că nu încă, iar ea mergea înapoi în canton, unde stătea de veghe la trenuri. Cred că de atunci mi se trage. Deşi bănuiesc că dintotdeauna mi-a plăcut să stau noaptea, ca să veghez cumva atunci cînd totul în jur se linişteşte şi cerul se întunecă.
Am spus că stau de la 12 la 2-3, rareori mai tîrziu. De regulă scriu două-trei ore. Dacă stau mai mult, nu rezolv mare lucru: după trei ore simt că imaginaţia îmi slăbeşte, pofta de scris îmi piere şi mîna îmi oboseşte. Ideile şi evenimentele devîn dezlînate, creierul începe să se mişte greoi, de parcă ar înainta prin mîl, şi îmi dau seama că e momentul să mă opresc.
Mai există şi un al doilea moment, cel de dimineaţa, cînd mă trezesc. Atunci culeg foile scrise în noapte, le recitesc pe fugă şi fac o primă corectură rapidă, cu pixul. Tot atunci îmi reamintesc multe din lucrurile scrise cu cîteva ore înainte. Fiindcă, oricît de desuet ar suna, există un soi de inspiraţie stranie, care face uneori să-mi răsară în minte scriu scene, pasaje sau idei ce nu existau în momentul în care m-am aşezat să scriu o anumită parte a romanului/povestirii. Bucăţile respective nu îmi sînt “în plan”.
Cînd scriu, ştiu cum urmează să evolueze povestea mea pe termen scurt (şi întotdeauna am şi un plan general pe termen foarte lung). Dar scenele respective sînt altceva: îmi răsar în minte chiar cu cîteva secunde înainte de a începe să le scriu febril, iar dimineaţa nu mi le mai aduc aminte. Îmi amintesc doar vag că am scris ceva cu pasiune şi avînt. Le revăd a doua zi, dimineaţa, şi le descopăr în vreme ce le citesc, ca şi cum ar fi fost scrise de o mînă străină. Aşa au apărut, de exemplu, în Noapte bună, copii! scena cu jocul de cărţi şi personajul LePendu. Şi destule altele.
Starea respectivă, de inspiraţie nepămînteană, n-am trăit-o niciodată ziua. Poate şi de aceea prefer să scriu noaptea.
Arhive
Lung e drumul Clujului
…zic şi eu, luîndu-mă după clişeul poporal. De fapt nu ştiu cum e. După cum se vede, o să văd.
Sper să ajung acolo, să nu se inunde Transilvania, să nu se rupă liniile de cale ferată şi să nu cadă podurile din munţii noştri auriferi. Şi să nimeresc Clujul, unde am fost o singură dată pînă acum.
Later edit: Şi nici n-or trece două zile şi o să alerg cu cartea după mine înapoi în Timişoara.
După aceea o să mă odihnesc un pic. Că apoi vine tîrgul de carte de la Bucureşti…
Arhive
TVR-ul nu ştie Carte
Cu o încăpăţînare demnă de sistemul de educaţie al României, la Telejurnalul din seara aceasta TVR 1 a ţinut să ne informeze că “examenul de Bacalaureat se va desfăşura normal” şi că ministrul Educaţiei ne asigură că “la Bacalaureat” totul o să meargă bine.
OK. Deci de-acum înainte scriem cu majuscule orice substantiv comun care ni se pare important. Scriem, de exemplu, că “sîntem de Părere că Redactorii TVR nu au nevoie de examen de Bacalaureat sau de Capacitate ca să scrie cu Litere Mari”. Sau, parafrazînd un vechi Proverb Românesc, că “TVR-ul nu ştie Carte”. Şi nici nu-i trebuie.
Arhive
Confesiunile integrale ale unui opioman
Iată o poveste interesantă – sau care mi s-a părut mie interesantă şi căreia aş vrea să-i desluşesc mica taină.
Zilele trecute a apărut la Editura Polirom volumul clasic al lui De Quincey Confesiunile unui opioman englez. Cum am redactat cartea, o să spun aşa, ca insider, că volumul ar fi trebuit să poarte o indicaţie de genul “ediţie integrală” sau “prima ediţie integrală”. Pe de altă parte, din punct de vedere editorial, indicaţia respectivă nu se putea pune. Sună încîlcit, aşa că o să explic.
În timp ce redactam cartea, cu originalul englezesc alături, am descoperit că din ediţia românească anterioară, care a apărut în 1969 la Editura pentru Literatură Universală, lipsesc ultimele douăzeci de pagini. De ce? Nu pricep. Paginile respective nu conţineau nimic care să păteze prestigiul orînduirii socialiste, iar detaliile despre consumul de opiu, deşi includ nişte cantităţi exacte, nu sînt mai corupătoare decît cele din paginile anterioare, care au apărut. Şi atunci cum de s-a întrerupt cartea brusc, cu douăzeci de pagini înainte de final?
Cea mai simplă explicaţie ar fi eroarea umană. Cum pe vremea aceea textul se culegea în tipografie de pe foi dactilografiate, parcă îl văd pe tipograf sau pe curier scăpînd ultimele douăzeci de foi pe jos, într-o gălăgie infernală, şi apoi călcîndu-le în picioare, fără să observe. Sau punînd teancul pe nu ştiu ce poliţă, la grămadă cu altele, şi apoi recuperînd doar o parte din dactilogramă.
Cineva care a lucrat într-o editură înainte de 1989 s-ar putea să ştie cum se pot întîmpla asemenea scăpări. Aş fi curios.
Iată de ce nu se putea scrie că e prima ediţie integrală (fiindcă oficial ediţia anterioară nu a fost cenzurată sau scurtată), deşi e prima ediţie integrală.
Aş vrea să ştiu ce-o fi fost acolo în 1969. Mă fascinează poveştile cu cărţi.
Arhive
Noapte bună, copii!
Poate îşi mai aminteşte cineva de asta,
truda şi obsesia nopţilor mele vreme de patru ani.
Săptămîna asta s-a transformat în modul acela miraculos care le place scriitorilor şi cititorilor şi a devenit
De săptămîna viitoare în librării! 
Sigur că sînt încîntat. Şi mulţumit… Apropo de mulţumiri, nu puţine îi datorez (cum se va vedea şi pe la sfîrşitul cărţii) “Teroristei”, adică lui luciat, de-ar fi şi numai pentru faptul că ea mi-a sugerat titlul cărţii. Dar şi pentru că i-a plăcut (cred şi sper).
Cîteva fragmente din carte se găsesc aici, aici, aici şi aici, a apărut şi în Dilemateca o bucată extrasă din partea cu America (nu, nu-i Adio, adio, patria mea… şi nu-s eu acolo). S-ar putea să nu pară că se leagă, dar asta e şi din cauză că acolo sînt pînă la urmă patru poveşti într-una singură. Adică trebuie citită cartea 
Scriu şi eu ca să scriu… Adevărul e că abia aştept să văd şi eu cartea-obiect, să o cîntăresc în mînă. Doar că obiectul e deocamdată la Iaşi, adică la vreo mie kilometri de mine. Vine, vine…
Later update: Cristi Pătrăşconiu şi Costi Rogozanu au pus şi ei cîte un fragment din roman pe blogurile lor. Unul cu o parte de road movie (de fapt fiction) autohton, celălalt cu o bucată din epilogul moldovenesc. Mulţumesc, Cristi, mulţumesc, Costi!
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]