Cartea pe care m-am pornit s-o citesc e volumul al şaptelea din Operele editate în perioada interbelică de Paul Zarifopol şi apoi, după moartea acestuia, de Şerban Cioculescu. Volumul conţine corespondenţa lui I.L. Caragiale şi a apărut în 1942 la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă.

Exemplarul pe care îl am are şi el, ca obiect, povestea lui, pe care nu am elucidat-o – n-aş putea decît s-o imaginez. Am cumpărat cartea pe internet. Alina s-a apucat să o citească luna trecută şi s-a văzut nevoită să taie foile… îşi mai aminteşte cineva ce înseamnă o carte cu filele netăiate? Ei bine, le-a tăiat cu un coupe-papier improvizat (fiindcă cine mai ţine azi în casă un astfel de obiect, odinioară indispensabil cititorilor?), după care am studiat mai atent volumul.

Am spus că a apărut în 1942. Pe una din pagini scria, dacă am descifrat bine, “Aureliu Antonio Burlacu – 1945″, ceea ce sugera că respectivul domn cumpărase sau primise cartea în acel an. Dar nu o citise, de vreme ce avea filele întregi, netăiate. 1945 n-a prea fost un an prielnic lecturii, cum nu au fost nici următorii.

Mai mult, pe coperta întîi, unde scrie “Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă”, cuvîntul “Regală” fusese înnegrit cu cerneală şi la fel se întîmplase şi cu coroana regală imprimată deasupra. Tot din cauza epocii: după 1947 orice obiect ce amintea de regalitate arunca suspiciuni politice asupra posesorului său. Bănuiesc, aşadar, că obliterarea însemnelor regale s-a făcut după abdicarea regelui Mihai. Dar cartea tot nu a citit-o nimeni. Alina a fost primul ei cititor

Asta m-a pus pe gînduri. După aproape şaptezeci de ani, şaptezeci de ani în care volumul acesta a fost cumpărat sau primit de cineva, a stat cine ştie pe unde, în vreun cufăr, în vreo bibliotecă, pe un dulap plin de praf, şi nu a fost deschis de nimeni, vine cineva, îi taie filele, îl deschide, începe să îl citească şi îi împlineşte în sfîrşit rostul pentru care a fost tipărit. Chiar aşa simţeam: cînd o vedeam pe Alina cum taie filele şi citeşte pagină după pagină, vedeam parcă aievea cum cartea se încălzeşte şi capătă viaţă. După şaptezeci de ani.

Iar în memoria maestrului Caragiale, o să reproduc un fragment dintr-o scrisoare trimisă de la Berlin lui Paul Zarifopol în martie 1906:

“Şi totuşi imposibil să resist la glasul Patriei care mă chiamă. Plec mâne sară, musai! prin Budopeşto, zău lui Dumgnezeu drăguţul! Duminica viitoare, sper să fiu iar expatriat la Berlin.”

Şi a fost.

M-a bucurat premiul, m-am bucurat că au fost premiaţi şi alţi cîţiva prieteni (scriitori buni, prieteni buni – de altfel lista integrală se poate găsi aici, pe site-ul USR) şi m-a bucurat foarte tare un cadou primit de la cîteva prieteni, cadou care – după cum se vede – vrea să spună ceva.

Mulţumesc, am priceput aluzia!

Interviul, care a apărut săptămîna trecută în “Observator cultural”, mi-a fost luat de Mihai Vakulovski şi mi s-a părut unul din cele mai reuşite interviuri la care am răspuns, dacă nu cumva cel mai reuşit. Nu ştiu de ce. A fost ceva acolo, în întrebări, care m-a stîrnit sistematic. Mulţumesc, Mihai!

(A, interviul se găseşte şi pe net, chiar aici. Se poate verifica dacă exagerez sau nu.)

În strictă legătură – fiindcă e vorba de Mihai Vakulovski şi oricine se va gîndi imediat şi la revista Tiuk! -, am aflat că revista amintită a acordat premiile Tiuk! pe anul 2010, iar Noapte bună, copii! a fost numit “Romanul anului”.  Să zic că mă bucur? Da, mă bucur mult. Multiuk.

Din Timişoara am fost invitaţi Robert Şerban şi cu mine. Aşa se face că eu, unul, am avut parte de o companie foarte plăcută încă de la început. El, nu ştiu.

Odată ajunşi în Alba Iulia, am dat de mai toţi cei de la Dilema veche, în păr, cum se zice. Laolaltă cu o mulţime de nume mari ale culturii româneşti contemporane. Literatură, film, muzică clasică, muzică rock, artă grafică, antropologie… ce mai, un regal de trei zile, din care noi n-am prins, din păcate, decît una şi jumătate.

Da, m-a impresionat echipa celor de la Dilema veche. Tocmai fiindcă i-am siţit ca pe o echipă, pornită pe un proiect coerent. Şi fiindcă ştiu să fie prieteni. Nu doar prietenoşi, ci prieteni.

Dar m-a impresionat mult Alba Iulia. Eram pentru prima oară acolo, în oraş. Şi în cetate. Am văzut cum poate arăta o cetate renovată după toate regulile. Dacă tot facem comparaţii cu Europa de Vest, uite că la Alba Iulia cetatea Vauban  restaurată de acolo arată aşa cum ne-am imagina că arată o cetate occidentală restaurată: cu bun-simţ şi bun-gust.

Apoi a mai fost ceva. Ana-Maria Sandu, Robert Şerban, Florin Iaru şi cu mine aveam misiunea să vorbim despre Plăcerea de a citi – ceea ce am şi făcut. Mai mult sau mai puţin, fiindcă întrebările din public n-au fost doar despre asta, ci mai degrabă despre plăcerea (noastră) de a scrie. Şi ce scriitor rezistă tentaţiei de a vorbi despre el şi scrisul lui?

Dar cel mai impresionant lucru (cel puţin pentru mine) a fost acela că întîlnirea s-a desfăşurat în Sala Unirii din cetate. Acustica nu era cea mai bună, dar oamenii care ne-au ascultat şi ne-au vorbit au compensat totul. Iar pe mine m-a emoţionat locul. N-am puseuri naţionaliste, sînt în favoarea unei regionalizări şi autonomizări accentuate a României, dar nu pot fi insensibil la forţa simbolică a trecutului zonei de care aparţin, indiferent dacă e legat de Eugeniu de Savoia sau de marele avînt unionist din decembrie 1918.

M-aş mai întoarce la Alba Iulia. Tot în nişte zile minunate, cu soare de vară indiană. Şi nici încă un festival Dilema veche (unu, două, nouă…) n-ar strica. N-ar strica deloc.

Azi atît am avut de spus .

Şi-atunci ce faci? Cauţi motive de bucurie în exterior. Un scriitor le caută pe cele legate de scris – de scrisul lui, căci rar e artistul lipsit de narcisism.

Am văzut că în Dilemateca de luna asta a apărut la “Povestea vieţii mele” chiar o poveste a vieţii mele – Manifestele. Pentru cei care au citit-o, trebuie să zic că e 80% autentică. Adică în datele ei esenţiale. O s-o recitesc eu însumi, ceva mai detaşat, ca să pricep mai bine cum amestec realitatea (şi aceea rememorată – totuşi!) cu liantul de imaginaţie care leagă povestea mai bine decît se lega ea în realitate.

E un fenomen interesant: ce şi cît pui într-o poveste reală ca s-o faci funcţională ficţional? Fiindcă realitatea nu e întotdeauna coerentă narativ aşa, în sine – deşi tocmai ea curge de-adevăratelea.

OK, o să văd cînd pun mîna pe revistă. Cum am venit în ţară la o săptămînă după apariţia ei, n-am mai găsit nici un exemplar nicăieri. Să fie aşa de citită? M-ar bucura.

În fine, o bucurie personală a fost (este) şi aceea că, într-un fel, am debutat iar: Noapte bună, copii! a apărut în format electronic. Eu aşa o simt: ca pe un fel de debut. Pe vremea cînd am început să scriu, nici măcar nu îmi imaginam că aş putea vedea vreodată e-book, darmite să fiu publicat în formatul ăsta. Sigur, citeam o groază de SF-uri şi unii autori îşi imaginaseră asta, dar de acolo pînă aici… E ca un fel de salt în viitor. Un Back to the Future şi-napoi – ba chiar şi mai încurcat de-atît. Mă văd pe mine cel de acum privindu-l pe cel de atunci, care stă cufoaia în faţă la lampa cu petrol şi se uită la cel de acum şi la e-book. Asta e – aşa simt.

şi a fost tradusă de Anita N. Bernacchia, Maria Luisa Lombardo şi Mauro Barindi.

Am aflat ulterior că la salonul de carte amintit Compagne di viaggio a fost traducerea cea mai  vîndută de la standul de carte al României. (Şi, dacă am pomenit de superlative, cartea cea  mai vîndută a unui autor român a fost Născut în URSS a lui Vasile Ernu, tradusă tot de Anita Bernacchia.)

Între timp au apărut deja şi cîteva cronici şi comentarii în presa italiană, ceea ce înseamnă ceva. Mai întîi a fost pomenită pe ici, pe colo.

A apărut apoi un material extins despre autorii români prezenţi în mai la Torino, material elaborat de Anita Bernacchia şi Maria Luisa Lombardo – pe care le pomenesc mereu în ordine alfabetică, dar îmi sînt la fel de dragi. (În paranteză spun: există în Italia nişte traducători de prima mână română . )

Ieri am primit de la Anita un link la o cronică apărută în Osservatorio – balcani e caucaso. M-am bucurat iar. Şi le mulţumesc încă o dată celor şaptesprezece autoare care au făcut de fapt cartea. Măcar sînt liniştit: n-a fost o idee rea şi aceşti doi bărbaţi care le-au pus (de fapt rugat) să scrie nu le-au făcut de rîs.

În seara asta, din curiozitate, am pus televizorul de bunăvoie pe Antena 1. Acolo jurnaliştii marelui om şi caracter Voiculescu aduseseră o momîie îmbrăcată în portocaliu şi afişau o caricatură grotescă a lui Daniel Funeriu, ministrul Educaţiei. OK, mi-am zis, atît îi duce capul, atîta fac. Şi mă uit.

Moderatoare era o doamnă blondă, cu părul tuns scurt, cu o dicţie oribilă, vorbind agitat, înghiţind cuvintele şi rupînd frazele cu tonalităţi uşor isteroide. Bineînţeles că şi ea, şi invitaţii aveau o problemă cu diploma de bacalaureat a domnului Funeriu.

Şi de-aici am început să mă gîndesc uşor dezordonat, dar gravitînd în jurul temei date. Cam aşa:

- doamna aceea blondă şi agitată pronunţa sistematic în mod greşit numele ministrului: “Fu-ne-ri-u”, nu “Fu-ne-riu”, cu diftong la final. Valabil şi pentru Ro-ta-riu, Mu-ra-riu, O-la-riu etc., în opoziţie cu A-ba-gi-u, Che-res-ti-gi-u etc.  Te-ai aştepta la mai multă competenţă de la nişte oameni atît de scrupuloşi cu detaliile educaţiei altora;

- cînd am auzit-o pe doamna moderatoare cum insistă, cu glas înecat şi subţire, să vină ministrul să îşi arate diploma, şi cuînd am văzut cum o seconda un alt invitat, mustăcios şi greoi (habar n-am cine e şi unde a studiat), mi-am dat seama că văd pus în scenă un moment Caragiale actualizat: “Stimabile, arată docomentul!”

- apoi mi-am amintit cum un ziarist luase la puricat CV-ul lui Daniel Funeriu şi  descoperise cîteva greşeli. Dar nu pe toate – poate fiindcă nici el, autorul articolului, nu stăpîneşte perfect regulile ortografice. De exemplu, a ignorat faptul că în acel CV stă scris “Fondator şi Preşedinte”, cu o majusculă nejustificată. Aici e de vină şi tendinţa de a scrie tot mai des orice Prostie cu Majuscule, omniprezentă în Presă. Şcolile de jurnalism ar fi trebuit să corecteze ortografia bacalaureaţilor noştri;

- apoi mi-am zis că aş putea presupune, de dragul exerciţiului, că Daniel Funeriu ar fi picat examenul de bacalaureat în prima sesiune. Să zicem că ar fi aşa. Şi? Aşadar, avem un elev român care face un singur an de liceu în Franţa şi apoi dă bacalaureatul în acea ţară (în timp ce în România se copia pe rupte la acelaşi examen – pe vremea aceea doar din trei materii). Îl ia – din prima tură, din a doua, dar îl ia. Apoi are o carieră fulminantă în domeniul ales… dar dacă va fi picat bacalaureatul în prima sesiune, gata, nici premiul Nobel nu îl mai salvează de ruşine. Şi-am auzit că ar fi luat şi un 5 la Cunoştinţe Social-Politice în gimnaziu. Vă daţi seama, doamna de la Antena 1? Folosiţi informaţia? Sau verificaţi din încă două surse la fel de credibile?

- detaliez acum: cam cît de slab pregătit poate fi un licean care la 17 ani se duce într-o ţară străină (nu orice ţară, ci una cu un sistem educaţional de top) şi la 18 ani dă bacalaureatul acolo, cot la cot cu nativii acelei ţări? Ca să nu mai vorbim de restul studiilor sale. Aşadar, a se slăbi;

- în fine, presupunînd iar, prin absurd, că ministrul Educaţiei nu e compentent, asta înseamnă că elevii care au picat bacalaureatul erau de fapt elevi de nota 10, viitoare glorii ale ştiinţei româneşti? Nu văd legătura logică. Destui dintre ei sînt inteligenţi şi capabili, nu mă îndoiesc de asta, dar s-au bazat pe regula de aur a copiatului. Şi asta n-are nici o legătură cu diploma de bacalaureat a lui Daniel Funeriu, nici cu furiile de la Antena 1.

Mi se pare mie sau emisiunea asta, la care m-am uitat pentru ultima oară, a obţinut un premiu al Asociaţiei Profesioniştilor de Televiziune din România? Îmi vine să cred că da. Aşa profesionişti, aşa televiziune.

Diploma de licenţă = diplomă de bacalaureat + domiciliul într-un oraş universitar.

Altceva nu mai e necesar ca să ajungi absolvent de facultate. Iar dacă bacalaureatul ar rămîne o formalitate, ghiciţi cam ce s-ar întîmpla cu calitatea învăţămîntului universitar.

Mai trist e altceva: ce se întîmplă cu elevii valoroşi din sate şi din oraşele mici, ai căror părinţi nu au suficienţi bani ca să-i susţină în timpul facultăţii? Adică în jur de jumătate din rezervorul de inteligenţă al României. Nu ştiu.

Ştiu doar că dacă aş fi fost adolescent în epoca actuală, aveam şanse foarte mici să ajung de la mine din sat, din Ticvaniu-Mic, student la Timişoara. Şi ca mine mai erau (şi mai sînt) sute de mii. Doar că azi rămân acolo, la ei în sat – cu profesori suplinitori mai buni sau mai slabi, cum dă Domnul, cu bani puţini, cu manuale vechi, cu munci în gospodărie. Poate că unii, cei mai tari, vor răzbi. Cei mai tari şi fiul/fiica primarului. Egalitate de şanse.

Despre acest meşteşug scrie aici aşa cum se cuvine Alina Mungiu-Pippidi (şi iată şi sugestia la lectură).

“În lumea lui Caragiale falsul şi ilicitul capătă autoritate şi sînt autorizate de autorităţile înseşi, convieţuirea în ilegitim şi fraudulos constituind un puternic factor de unitate colectivă şi de armonie socială.”

“S-a observat demult, desigur, că în această lume cine nu minte, nu înşală, nu fură, nu dă şi nu primeşte mită, moare. Prefăcătoria se generalizează. Nu mai este doar o tehnică individuală de supravieţuire sau de ascensiune socială, este un mod de viaţă… Este o lume care, pentru a supravieţui, generează haos: disoluţia îi prieşte.”

E lumea de care Caragiale a fugit în Berlin şi unde cei care n-au fugit trăiesc şi astăzi aşa cum pot – ca să nu moară, cum spunea Iorgulescu. E ţara cutrelor, cu capitala la Tîmpitopole.

În toamna lui 2003, după ce a apărut Adio, adio, patria mea…, Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu mi-au spus că în revista 22 urmează să apară o cronică a lui Mircea Iorgulescu la carte. Au spus-o pe un ton oarecum prevenitor, fiindcă Mircea Iorgulescu putea fi foarte dur în cronicile sale. Cronica a fost însă atît de elogioasă, încît mulţi dintre cei din lumea literară au citit cartea după apariţia ei, doar pe baza autorităţii criticului. Într-un fel, Iorgulescu mi-a fost naş literar. (E drept, mai e şi Liviu Antonesei, care mi-a scris prefaţa cărţii, dar pe el lumea literară îl putea bănui de subiectivitate, de vreme ce fusese directorul revistei Timpul şi susţinuse deja făţiş grupul de scriitori tineri de la Iaşi – unde pe atunci eram şi eu.)

Atunci Mircea Iorgulescu a mizat pe mine fără reţineri, deşi eram un autor tînăr şi vag cunoscut – şi nici el nu ştia despre mine nimic. Nu ştia decît cartea. Dincolo de impactul cronicii, mi-a dat mie însumi curaj, mult curaj.

Ştiam că e bolnav, ştiam şi de ce boală suferă şi bănuiam că sfîrşitul era inevitabil. Dar aş fi preferat să fie amînat cît mai mult (deşi poate că el nu ar fi vrut asta). În ultimii ani a apărut şi controversa teribilă legată de colaborarea lui cu Securitate, care (o scriu, evident, cu părtinire şi fără a avea toate datele) mie mi se pare încă destul de încîlcită şi dubioasă.

Dincolo de toate astea, Iorgulescu era unul din criticii din “garda veche” în ale cărui judecăţi de valoare aveam încredere. Mai corect ar fi să spun că am şi acum. Şi îmi pare rău, tare rău, că a murit. Nu ştiu de ce, am senzaţia că am lăsat eu ceva neterminat, că nu am făcut tot ce trebuie, că… nu ştiu. O să-i recitesc Marea trăncăneală şi o să mi-l amintesc aşa cum era cînd l-am cunoscut, adică în sfertul de oră de acum cinci sau şase ani, cînd el îmi vorbea cu simpatie, dar ferm şi tăios în opinii, iar eu ascultam şi puneam întrebări ajutătoare.

Fie să se odihnească în pace! Nici nu ştiu dacă nu cumva poate chiar avea nevoie de asta.

Ar fi şi culmea să mă uit la Realitatea TV sau la Antene. Din cînd în cînd, cînd mai trec cu telecomanda pe la ele pe-acasă, mă oripilează – cîteodată pînă la fascinaţie – tonul propagandistic pe care îl au moderatorii şi invitaţii. Îţi vine să crezi că oamenii ăia se pregătesc pentru reînvierea comunismului şi sînt gata să ocupe posturile de propagandişti ai regimului. Există şi mici diferenţe. Realitatea TV aminteşte de tonul propagandistic din anii ’80, ceva mai subtil, dar complet golit de substanţă şi de realitate (paradoxal, nu, dacă te gîndeşti la numele postului?). Antenele, cu personulităţile lor agresive şi gălăgioase, trimit la tonul ţăţesc-demascator al propagandei comuniste din anii ’50. Dacă te gîndeşti cine au fost (sau mai sînt) cei care i-au modelat, i-au asmuţit şi dirijat, nu te mai miri foarte tare: pe de o parte un învîrtitor al anilor ’80, descurcăreţul cu tupeu din acei ani de lipsuri, pe de altă parte un produs toxic şi mai din topor al îmbătrînitului sistemul stalinist, cu toate păcatele acelor ani.

Nu ştiu de ce vorbesc despre aşa ceva. Astea nici nu sînt măcar posturi de ştiri, iar oamenii care lucrează acolo nu sînt jurnalişti. Iar în grila mea de programe există şi lucruri mai bune.

Filmele le urmăresc pe MGM, TCM sau, uneori, chiar pe TVR. Iar aseară m-am uitat cu încîntare pe TVR Cultural la emisiunea lui Daniel Cristea-Enache Literatura de azi, unde erau invitaţi doi poeţi ieşeni.

Primul a fost Emil Brumaru. Mare poet, imens poet – şi un rafinat cititor, cunoscător al literaturii cum rar întîlneşti. Dar ce zic eu “cunoscător”? Brumaru trăieşte literatura. Şi poeziile lui, erotice, casnice, jucăuşe, cum or fi ele, m-au emoţionat mereu. Uneori m-au înduioşat, alteori m-au cutremurat… da, şi îmi amintesc că Ovidiu Nimigean a scris odată despre latura tragică (mascată, dar cu atît mai tragică) a poeziei lui Brumaru.

Îmi aduc aminte că odată, cînd am mers la el acasă, în Blocul Plombă din Iaşi, am văzut cum arată o locuinţă de cititor. Am văzut cărţi pe rafturi, cărţi pe mese, pe canapele, pe scaune, peste tot, iar într-una din camere un covor de cărţi gros de vreun metru.

Emil Brumaru mi-e tare drag. Îmi place cum vorbeşte: blînd, fără a se impune, ştie întotdeauna ce spune şi ştie să spună. Îşi alege cuvintele cu o grijă pe care o invidiez.

Există şi un lucru cu care mă mîndresc cînd îmi amintesc de el. Brumaru a spus cîndva că ideea de a publica volumul lui de versuri erotice Infernala comedie împreună cu Şerban Foarţă, care l-a ilustrat cu nişte scanografii minunate, ar fi a mea. Nu prea cred eu că e aşa. Ţin minte doar că am discutat odată îndelung despre carte şi eu insistam, cu egoism de cititor potenţial, să-l publice, să-l publice, să-l publice. Am tot vorbit cum ar putea să apară, unde, în ce formă, el a pomenit de scanografiile lui Foarţă, am mai zis şi eu ceva… în fine, cartea a apărut pînă la urmă la Editura Brumar, e interzisă celor sub 18 ani şi e o dovadă de măiestrie poetică deocamdată unică în literatura română. E greu să scrii poezie cu cuvintele “alea” şi să nu cazi în pornografie. Iar Brumaru nu cade (nu poate să cadă) niciodată în aşa ceva. E prea poet.

Al doilea invitat a fost Constantin Acosmei, poetul care a influenţat mulţi alţi poeţi din generaţia tînără.  Dacă n-aţi apucat să citiţi volumul lui Jucăria mortului, care a apărut, ca şi Firele de iarbă al lui Whitman, în mai multe ediţii, fiecare îmbunătăţită, o să puteţi citi o nouă ediţie – şi mai îmbunătăţită, cred -, care am auzit că ar urma să apară la Casa de Pariuri Literare. Nu sînt sigur, dar m-aş bucura să fie aşa.

Costică e un poet şi un om foarte discret, dar – ca mulţi intelectuali ieşeni – ştie şi toaca literară de pe cer. Numai să reuşeşti să-l faci să îţi spună ce poate să-ţi spună. Eu l-am descoperit în 1999, pe vremea cînd făceam emisiunea literară “Convorbiri literare” la Radio Iaşi şi i-am cunoscut pe cei din Club 8 şi cenaclul Outopos. (Ulterior am lucrat împreună la revista Timpul, dar asta e altă poveste.) L-am citit, m-a impresionat şi m-am mirat că nu auzisem pînă atunci de el. Bine că lucrurile s-au mai schimbat. Mai apoi, în 2003, am fost împreună cu el, cu Ovidiu Nimigean, Michael Astner şi Dan Sociu la o lectură în Viena, la ICR, şi mi-au rămas amintiri plăcute şi amuzante. Nu doar despre el.

Sper numai că, dacă tot au fost aduşi de la Iaşi, celor doi poeţi li s-au plătit şi cheltuielile cu drumul. Măcar atît. Vorbesc ca Stan Păţitu: anul trecut mi-am plătit eu biletul de tren pînă la Bucureşti, ştiind că urma să îmi fie decontat într-o formă sau alta. Şi, e drept, am semnat un contract prin care urma să primesc vreo 300 de lei (numai biletul de tren a fost vreo 250), doar că am rămas cu semnatul. Poate că nici n-am plătit mult. Doar am fost la  nu?

Măcar pe TVR Cultural ai ce vedea. Nu că realizatorii de aici ar fi scutiţi de gafe culturale la care nu te-ai aştepta. În seara asta, la o emisiune dedicată rockului românesc – mai exact, grupului Phoenix -, o melodie a fost intitulată Cîinii negrii. Chiar aşa, Cîinii negrii, cu doi “i”. La TVR Cultural!

Apoi, la un moment dat, fiind vorba de Phoenix, a fost intervievat şi Şerban Foarţă, iar pe ecran a apărut scris “Şerban Foarţă, textier”. Serios? Aşadar, cam asta e de reţinut din activitatea unui poet (şi traducător) de excepţie, unul din cei mai buni mînuitori ai limbii române? Poet din cei cîţiva mari ai epocii, intelectual rasat, traducător erudit, bun, fie şi astea, dar important e că a fost textier, nu? Bravo, oameni buni!

Astea sînt totuşi fleacuri. Lui Şerban Foarţă i s-a făcut recent o nedreptate mare. Sau cel puţin aşa cred eu. Din păcate, i-au făcut-o tocmai colegii de breaslă. Dar despre asta scriu altădată.

Am povestit totul mai pe larg într-un text a cărui primă parte o să apară săptămîna asta în Suplimentul de cultură şi, dacă place, o să apară şi o parte a doua.

Aş fi pus aici şi nişte fotografii, că am făcut, dar – nu ştiu de ce – iar nu reuşesc să le încarc. Cei curioşi pot vedea cîteva foarte reuşite pe site-ul lui Florin Lăzărescu (făcute de Florin ).

La sfîrşitul săptămînii trecute am fost la ediţia a doua a Zilelor Literaturii Române de la Chişinău, organizate de Vasile Ernu. Tot ICR şi Centrul Naţional al Cărţii au sprijinit şi evenimentul acesta, al cărui sens nici nu mai trebuie explicat.

Iar apoi, fuga-fuguţa, am mers cu o maşină la Iaşi, împreună cu unul din cei cîţiva mari poeţi ai literaturii române, Emil Brumaru (care sper să nu citească asta ). Pe 20 mai, la ora 17.00, am mers la Universitatea “Petre Andrei”, unde Ziarul de Iaşi a organizat ceremonia oficială de acordare a premiilor sale anuale. Eu urma să primesc premiul naţional de proză al Ziarului de Iaşi, iar Briscan Zara premiul de debut. Acolo m-am simţit ca acasă, doar printre prieteni, cunoscuţi şi fete frumoase – una din ele fiind Alina, pe care nu o mai văzusem de vreo zece zile, vă daţi seama? Zece zile!

M-a impresionat discursul profesorului Alexandru Călinescu (faţă de el am avut o admiraţie enormă de cînd l-am cunoscut) şi, de ce să mint, m-am bucurat şi de premiu. Dar şi de prieteni.

Cam asta a fost. Cînd mai apuc, detaliez. Dar acum, că a trecut totul, mi se pare mai important ce urmează.

(Poate din cauza asta nu ţin jurnal: viitorul mă apasă aşa de tare pe craniu, încît n-am timp de retrospective.)

M-ar fi ispitit să scriu şi un formular standardizat pentru cronicile de proză, dar mi s-a părut că o asemenea încercare îmi depăşeşte puterile. La poezie, ca şi la beţie, se spun multe. La proză e mai greu, poţi fi prins mai uşor cu fofîrlica (sau red-handed – pentru anglofoni).

Azi am văzut – cu surprindere şi încîntare – că încercările mele nu sînt doar o potecă înfundată prin hăţişurile artei cuvîntului. Mai încearcă şi alţii să simplifice şi să standardizeze chinuitorul proces creativ al evaluărilor critice. Deocamdată rezultatele nu sînt tocmai entuziasmante, dar promiţătoare le-am putea zice, nu? Mai ales că răsar de unde nu te aştepti.

Iată, azi, cînd Alina căuta ceva legat de Croaţia (mai exact de vila Cezar din Kastela, lîngă Split), iată ce text îi apare:

Cam agramat, cam simplist, cam vag – dar pentru orice lucru există un început. Sau începuturi. Nici focul n-au reuşit oamenii să-l aprindă de prima dată, dar de cînd a început să duduie… oho! Şi credeţi că n-o să se poată crea o cronică literară tipizată? Cum să nu! La proză, la epopee, la vile, pile şi movile, la maşini-unelte… la orice.