Mi-a plăcut, cum de nu! Cu o asemenea prezentare, şi eu m-aş fi repezit să cumpăr cartea dacă n-aş fi citit-o deja . Conţine spoilere, da, dar şi cîteva teasere solide.

Bine, n-aş fi pomenit despre asta (sau poate că da?) dacă nu mi-aş fi amintit de o istorioară măruntă de pe vremea cînd făceam emisiunea “Convorbiri literare” la Radio Iaşi – adică în Iaşi. Trebuie să fi fost prin 1999 sau 2000.

Tocmai îl intervievasem pe Dan C. Mihăilescu (cred că la un colocviu “G. Călinescu”, la Oneşti) şi eram în studioul radioului. Mă apucasem să editez banda, ca să folosesc interviul în emisiune. Am ascultat un pic, am derulat banda şi m-am lansat într-o discuţie cu şefa mea şi cu încă un coleg. Cum eu eram mai tînăr, cu doar vreun an sau doi de experienţă, voiam să cer şi părerea unora mai pricepuţi.

Care era problema? Mă întrebam – sau îi întrebam – dacă ar trebui sau nu să scot acele “bîlbe” audio ale lui Dan C. Mihăilescu. Opinia mea e, oricum, că nu sînt tocmai bîlbe în sensul strict al cuvîntului, ci un fel de “ezitări fertile”, căci individualizează şi, într-un fel ciudat, dau farmec discursului acestuia. Dar, de dragul perfecţiunii, la radio le puteam scoate, desigur.

Pe vremea aceea nu aveam reportofoane digitale. Înregistram interviul cu un reportofon cu casetă, apoi acesta era transpus (copiat) pe o bandă specială, ce seamănă cu cea de magnetofon, doar că e mai groasă şi se înregistrează pe o singură parte. Banda aceea groasă se “fonoteca”, adică bucăţile inutile, bîlbele sau pauzele se tăiau cu o foarfecă banală (dar bine ascuţită), iar banda se lipea pe partea inactivă, astfel încît dintr-un interviu de zece minute, plin de “ăăăă…” şi “hm, să vedeţi, hm-hm” ieşea unul de cinci minute în care omul părea că a vorbit ca şi cum ar fi citit de pe hîrtie. Înregistrarea era făcută la o asemenea turaţie, încît de pe bandă se puteau scoate cu foarfeca inclusiv foneme, sunete, ba chiar jumătăţi de sunete din mijlocul cuvîntului. (Printre altele, eu m-am folosit de aparatul respectiv ca să derulez banda invers şi să transcriu exact nişte fraze din “limba întoarsă” a unui personaj din romanul meu fantasy Fairia.)

Ei, asta mi-a amintit mie emisiunea despre care am pomenit. Deznodămîntul e, cred, previzibil: nu am atentat la nici una din pauzele trade mark ale criticului, care îi individualizează discursul oral. Şi a fost bine. Dar mă gîndesc cîteodată ce interesant ar fi fost dacă aş fi transformat interviul într-unul cu replici perfecte, fără pauze şi ezitări. Oare l-ar mai fi recunoscut ascultătorii pe fermecătorul critic?

Aici ar trebui să citesc: în 1 iulie la Kikinda, în 2 iulie la Beograd. Din Numele mierlei.

Sper să ajung pînă acolo. Şi să nu mă prindă potopul în Serbia. Cu încălzirea asta globală, cred că o să-mi iau cu mine şuba şi izmenele.

Mi-ar plăcea să ajung la Beograd – n-am fost niciodată. Nici măcar aşa.

Revin şi continui cu tabieturile de scriitor, pe care descopăr că, atunci cînd am timp, le descriu cu plăcere.

Aşa cum spuneam că există un timp al scrisului (adică noaptea, ca acum), eu, personal, am şi

locul scrisului.

Sigur, texte scurte sau schiţe şi idei de texte pot nota oriunde: pe tren, pe autobuz, la o cafea… Dar pentru ca să scriu aşezat, să elaborez şi imaginez o poveste coerentă, am nevoie neapărat de locul meu, unul anume, în care noaptea pot să fiu singur şi izolat de lume, indiferent de ce se întîmplă în apartament. Locul acela e bucătăria. Bănuiesc că mi se trage tot de pe vremea cînd stăteam la cantonul CFR despre care povesteam în postarea despre timpul scrisului. În dormitor nu se putea, fiindcă acolo dormea mama (dacă nu era la serviciu) şi, oricum, acolo nu se putea fuma. În schimb în bucătărie puteam să fumez, îmi făceam cafea, mai şi mîncam dacă îmi era foame…

De fapt bucătăria unei case e un univers independent, un fel de casă autonomă în casa propriu-zisă. Poate de aceea îmi place aşa de mult. Stau acolo, scriu la masa de lemn, iar alături am aragazul pe care fierbe cafeaua. Dacă îmi e frig, las ochiurile de la aragaz aprinse. Dacă vreau să mănînc ceva, mă întind spre frigider sau bufet. Golesc (adică goleam – cînd fumam) scrumiera, ca s-o pot umple iar. Mă întind spre ibricul de ceai. Sau iar spre cel de cafea. Încălzesc cafeaua răcită. Şi scriu. Şi scriu. Şi nu mă deranjează nimeni. Fiindcă, spre deosebire de dormitor, sufragerie ori baie, în bucătărie nimeni n-are treabă noaptea. Doar scriitorul.

Pînă acum am avut şase sau şapte astfel de “birouri de scriitor”, adică şase sau şapte bucătării în care am scris. În unele m-am simţit mai bine, în altele mai rău – şi am impresia că şi rezultatul, produsul, a depins de ospitalitatea bucătăriei. Bucătăria de acum, de la apartamentul nostru din Timişoara, e cea mai primitoare dintre toate (poate cu excepţia bucătăriei originare, cea de la cantonul CFR 37 Grădinari). Sigur, asta şi fiindcă e în sfîrşit acasă.

Din bucătăriile apartamentelor în care am stat în chirie, cea mai plăcută a fost tot una din Timişoara, de pe strada Luceafărul. Asta în ciuda fatului că stăteam pe un scaun şchiop, care se prăbuşea cu tot cu mine la cea mai mică mişcare nepotrivită – dar am învăţat repede cum să stau şi în scurt timp o făceam deja inconştient. Şi în ciuda faptului că acolo aveam un frigider vechi, rotunjit, burduhănos şi cu mîner cu arc, frigider care se închidea printr-o mişcare triplă, adică trei mişcări compuse: împingeai maneta cu mîna, apăsai concomitent partea de sus a uşii cu umărul şi pocneai – tot concomitent – partea de dedesubt a uşii cu piciorul, ca să intre în cadru. Dar a fost plăcut. Acolo am scris prin 1995 nuvela care a stat la baza romanului dezvoltat în 2000 şi apărut în 2004: Fairia – o lume îndepărtată.

Biroul meu de lucru de-acum arată cum se vede mai jos. Adică arăta acum vreo trei ani, pe vremea cînd începusem să scriu Noapte bună, copii!:

Zic “arăta” fiindcă între timp, din motive medicale, m-am lăsat de fumat. Am început romanul ca fumător şi l-am terminat ca nefumător. Dar am rămas consumator de nicotină: am o ţigară electronică şi mă ajut de ea. Doar că de-acum pachetul de Marlboro, cel de Pall Mall şi scrumiera nu mai apar în peisaj. Bricheta da, fiindcă o folosesc ca să aprind ochiurile de la aragaz şi să încălzesc cafeaua din ibric. Stiloul, foile, cerneala au rămas.

Dar despre obiectele scrisului sper să apuc să tastez altădată.

În rezumat:

Alina, după ce a vorbit la lansarea romanului Scotch al Ioanei Bradea, cu Ioana, Claudia Fitcoschi şi criticul Ion Bogdan Lefter (de la dreapta la stînga, ladies first).

Apoi:

Ora 13.30: la lansarea romanului lui Cormac McCarthy Nu există ţară pentru bătrîni, cu Alexandra Olivotto, Bogdan Stănescu şi Costi Rogozanu.

Mai pe la ora 2 (14.00) eram la lansarea unei serii de cărţi de la Millennium Press, printre care aia pe care o ţin în mînă şi se cheamă Povestiri fantastice. E de Michael Haulică, e foarte mişto şi i-am scris prefaţa. Din păcate, n-am poze cu mine cu gura deschisă (şi vorbind).

În fine:

ora 15.30: lansarea romanului Noapte bună, copii! Încadrat de Costi Rogozanu şi Bogdan-Alexandru Stănescu.

Mai am vreo sută de fotografii, dar nu-s mult diferite. Am mai vorbit la lansarea unei cărţi care mi-a plăcut: Patru femei, patru poveşti, a Aurorei Liiceanu (cu un text scris de Antoaneta Taneva-Nandriş). Şi am discutat, cum ziceam, cu zeci de oameni, prietenii pe care îi întîlnesc o dată sau de două ori pe an. Cred că de-aia şi obosesc aşa: încerc să vorbesc cu fiecare într-o jumătate de oră cît aş fi vorbit dacă ne-am fi îtnîlnit măcar săptămînal.

Aşa. Am bifat momentul. Ce-ar mai fi de zis? Cea mai plăcută amintire: că s-au vîndut toate exemplarele din Noapte bună, copii! aduse la tîrg. Cea mai urîtă amintire: drumul cu trenul, duminică după-amiaza/noaptea, pînă la Timişoara. Cu un sistem de aer condiţionat leneş sau sadic, cu o întîrziere de o oră şi cu scaunele alea înguste de InterCity, făcute parcă pentru pitici cu picioare scurte. Cele cîteva vînătăi pe ţurloaie îmi vor mai aminti o vreme de înţeleapta investiţie a CFR-ului.

În compensaţie,pun aici linkuri la două interviuri pe care le-am dat Alinei Purcaru pentru revista Corso şi Oanei Olariu pentru Opinia veche din Iaşi. E mai uşor cu linkul decît cu scrisul. De altfel, au ieşit două interviuri interesante   Întrebările m-au făcut să povestesc lucruri pe care nu cred să le mai fi spus altădată. De unele abia ce mi-am amintit atunci, pus în faţa întrebării.

Sîmbătă ar trebui să fiu la tîrg, la Bookfest, adică în Bucureşti. Sper să ajung. Căci, printre altele, trebuie să particip la lansarea propriei mele cărţi. Ar fi nepoliticos să lipsesc.

M-am simţit măgulit cînd am văzut pe site-ul editurii că, după o lună, romanul apare ca fiind epuizat. Sigur, ştiu că asta nu înseamnă că s-a vîndut tot tirajul, ci doar că librăriile au cerut suficient de multe exemplare ca să goleacă depozitul de la Iaşi. Dar tot m-am simţit Au şi scriitorii nişte orgolii… să ferească Dumnezeu pe cineva să se încurce cu unul!

De exemplu, la Adio, adio, patria mea… am scris fiecare text cum am putut, cum am avut timp, cu un sentiment al urgenţei. Scriam între slujbe, schiţam idei şi aruncam fraze pe un carneţel (pe care îl purtam mereu cu mine şi îl păstrez şi acum) fie pe autobuz, fie la o masă de cafenea (de obicei Starbucks şi afară, fiindcă înăuntru nu se fuma).

Fairia a fost rescrisă, pornind de la o nuvelă de vreo treizeci de pagini la care am lucrat prin 1995-1996. DEX-ul şi sexul şi Românii e deştepţi sînt totuşi antologii de texte – selectate tematic, dar tot antologii. La clipurile din Numele mierlei nu am lucrat regulat: scriam fie unul pe lună, fie trei într-o săptămînă.

Abia cînd am început să lucrez la Noapte bună, copii!, am intrat într-un ritm şi mi-am putut observa tabieturile. M-am privit din afară, le-am văzut, le-am judecat şi am conturat tiparul, care e vechi, tare vechi: de pe vremea cînd am început să scriu “matur” (îmi displace sintagma “scris matur”, dar alta nu-mi vine la îndemînă). Şi mi-am reamintit.

Sînt multe – tabieturile, rutinele, obiceiurile scrisului. Destul de multe ca să nu le înşir într-o singură postare. Le-am enumerat pe fugă şi într-un interviu pentru Mediafax, şi într-unul apărut în Adevărul de seară, pe care l-a realizat Lavinia Bălulescu şi despre care Alina zice că e unul din cele mai naturale interviuri pe care le-am dat.  Aşa că deocamdată pomenesc doar de

timpul scrisului.

Există un timp al scrisului la mulţi scriitori. Dimineaţa, după-amiaza, orele dintre micul dejun şi prînz, noaptea.

Eu sînt scriitor de noapte. E drept, textele eseistice sau de opinie le pot concepe şi scrie aproape oricînd. Dar cînd e vorba de ficţiune, de proză, scriu exclusiv noaptea. De obicei între orele 12 şi 2, iar în weekenduri, cînd nu trebuie să mă trezesc dimineaţa, chiar pînă la 3 sau 4. Rareori mă întind pînă pe la 5 şi mi s-a întîmplat să stau şi pînă la 6 şi să văd zorii. Dar asta s-a întîmplat cînd începeam să lucrez pe la 2-3-4 (fiindcă se întîmplă şi aşa ceva).

Ca să scriu, am nevoie de singurătate, de un timp şi un spaţiu al meu, în care să fiu doar eu. Pentru mine noaptea e timpul personal cel de creaţie, aşa cum bucătăria e spaţiul de creaţie (dar despre asta scriu altădată). Noaptea, cînd toată lumea se culcă, zarva cotidiană piere, afară e întuneric şi, dacă vreau, îmi poţi imagina că tot universul a dispărut temporar, rămîn acolo, în lumina becului, doar eu şi ceea ce imaginez. E linişte,  foaia şi stiloul stau în faţa mea,  nimeni şi nimic nu mă tulbură şi nu mă poate întrerupe. Mă pot concentra exclusiv pe scris. E momentul ideal şi e starea ideală pentru scris.

(Mai e însă ceva: am nevoie de izolare, dar şi de conştiinţa apropierii de lume, de civilizaţie şi de societate. Vreau să ştiu că mă pot retrage, dar şi că pot reveni oricînd în lume. Simt acut nevoia asta.)

Obiceiul ăsta mi l-am format într-un loc şi mai apropiat de starea de izolare de care am nevoie ca să scriu decît este un apartament dintr-un oraş. Acum aproape douăzeci de ani ani stăteam vara, în vacanţe, la un canton CFR, unde locuia mama pe atunci. Cantonul era undeva pe un cîmp, între dealuri, la trei kilometri de cel mai apropiat sat. Într-o parte, la vreo cincizeci de metri, era o şosea, iar lîngă canton era, desigur, linia ferată, pe care treceau trenurile, cu zdrăngănitul lor înfundat şi liniştitor. Astea erau legătura cu civilizaţia şi, dacă e ceva care îmi lipseşte acum, noaptea, cînd scriu, acel ceva e zgomotul trenurilor care trec.

Acolo, la canton, stăteam noaptea în bucătărie (nici nu aveam alte opţiuni: cantonul avea doar bucătărie, dormitor şi camera de serviciu propriu-zisă). Stăteam şi scriam. Uneori ieşeam în curte, ca să-mi limpezesc mintea şi să mai aerisesc încăperea îmbîcsită de fumul de tutun, şi mă uitam la un cer aproape albit de strălucirea stelelor. După aceea reveneam şi treceam iar la scris. Uneori mai venea şi mama să mă întrebe dacă nu mă culc, eu spuneam că nu încă, iar ea mergea înapoi în canton, unde stătea de veghe la trenuri. Cred că de atunci mi se trage. Deşi bănuiesc că dintotdeauna mi-a plăcut să stau noaptea, ca să veghez cumva atunci cînd totul în jur se linişteşte şi cerul se întunecă.

Am spus că stau de la 12 la 2-3, rareori mai tîrziu. De regulă scriu două-trei ore. Dacă stau mai mult, nu rezolv mare lucru: după trei ore simt că imaginaţia îmi slăbeşte, pofta de scris îmi piere şi mîna îmi oboseşte. Ideile şi evenimentele devîn dezlînate, creierul începe să se mişte greoi, de parcă ar înainta prin mîl, şi îmi dau seama că e momentul să mă opresc.

Mai există şi un al doilea moment, cel de dimineaţa, cînd mă trezesc. Atunci culeg foile scrise în noapte, le recitesc pe fugă şi fac o primă corectură rapidă, cu pixul. Tot atunci îmi reamintesc multe din lucrurile scrise cu cîteva ore înainte. Fiindcă, oricît de desuet ar suna, există un soi de inspiraţie stranie, care face uneori să-mi răsară în minte scriu scene, pasaje sau idei ce nu existau în momentul în care m-am aşezat să scriu o anumită parte a romanului/povestirii. Bucăţile respective nu îmi sînt “în plan”.

Cînd scriu, ştiu cum urmează să evolueze povestea mea pe termen scurt (şi întotdeauna am şi un plan general pe termen foarte lung). Dar scenele respective sînt altceva: îmi răsar în minte chiar cu cîteva secunde înainte de a începe să le scriu febril, iar dimineaţa nu mi le mai aduc aminte. Îmi amintesc doar vag că am scris ceva cu pasiune şi avînt. Le revăd a doua zi, dimineaţa, şi le descopăr în vreme ce le citesc, ca şi cum ar fi fost scrise de o mînă străină. Aşa au apărut, de exemplu, în Noapte bună, copii! scena cu jocul de cărţi şi personajul LePendu. Şi destule altele.

Starea respectivă, de inspiraţie nepămînteană, n-am trăit-o niciodată ziua. Poate şi de aceea prefer să scriu noaptea.

Sper să ajung acolo, să nu se inunde Transilvania, să nu se rupă liniile de cale ferată şi să nu cadă podurile din munţii noştri auriferi. Şi să nimeresc Clujul, unde am fost o singură dată pînă acum.

Later edit: Şi nici n-or trece două zile şi o să alerg cu cartea după mine înapoi în Timişoara.

După aceea o să mă odihnesc un pic. Că apoi vine tîrgul de carte de la Bucureşti…

OK. Deci de-acum înainte scriem cu majuscule orice substantiv comun care ni se pare important. Scriem, de exemplu, că “sîntem de Părere că Redactorii TVR nu au nevoie de examen de Bacalaureat sau de Capacitate ca să scrie cu Litere Mari”. Sau, parafrazînd un vechi Proverb Românesc, că “TVR-ul nu ştie Carte”. Şi nici nu-i trebuie.

Zilele trecute a apărut la Editura Polirom volumul clasic al lui De Quincey Confesiunile unui opioman englez. Cum am redactat cartea, o să spun aşa, ca insider, că volumul ar fi trebuit să poarte o indicaţie de genul “ediţie integrală” sau “prima ediţie integrală”. Pe de altă parte, din punct de vedere editorial, indicaţia respectivă nu se putea pune. Sună încîlcit, aşa că o să explic.

În timp ce redactam cartea, cu originalul englezesc alături, am descoperit că din ediţia românească anterioară, care a apărut în 1969 la Editura pentru Literatură Universală, lipsesc ultimele douăzeci de pagini. De ce? Nu pricep. Paginile respective nu conţineau nimic care să păteze prestigiul orînduirii socialiste, iar detaliile despre consumul de opiu, deşi includ nişte cantităţi exacte, nu sînt mai corupătoare decît cele din paginile anterioare, care au apărut. Şi atunci cum de s-a întrerupt cartea brusc, cu douăzeci de pagini înainte de final?

Cea mai simplă explicaţie ar fi eroarea umană. Cum pe vremea aceea textul se culegea în tipografie de pe foi dactilografiate, parcă îl văd pe tipograf sau pe curier scăpînd ultimele douăzeci de foi pe jos, într-o gălăgie infernală, şi apoi călcîndu-le în picioare, fără să observe. Sau punînd teancul pe nu ştiu ce poliţă, la grămadă cu altele, şi apoi recuperînd doar o parte din dactilogramă.

Cineva care a lucrat într-o editură înainte de 1989 s-ar putea să ştie cum se pot întîmpla asemenea scăpări. Aş fi curios.

Iată de ce nu se putea scrie că e prima ediţie integrală (fiindcă oficial ediţia anterioară nu a fost cenzurată sau scurtată), deşi e prima ediţie integrală.

Aş vrea să ştiu ce-o fi fost acolo în 1969. Mă fascinează poveştile cu cărţi.

truda şi obsesia nopţilor mele vreme de patru ani.

Săptămîna asta s-a transformat în modul acela miraculos care le place scriitorilor şi cititorilor şi a devenit

De săptămîna viitoare în librării!

Sigur că sînt încîntat. Şi mulţumit… Apropo de mulţumiri, nu puţine îi datorez (cum se va vedea şi pe la sfîrşitul cărţii) “Teroristei”, adică lui luciat, de-ar fi şi numai pentru faptul că ea mi-a sugerat titlul cărţii. Dar şi pentru că i-a plăcut (cred şi sper).

Cîteva fragmente din carte se găsesc aici, aici, aici şi aici, a apărut şi în Dilemateca o bucată extrasă din partea cu America (nu, nu-i Adio, adio, patria mea… şi nu-s eu acolo). S-ar putea să nu pară că se leagă, dar asta e şi din cauză că acolo sînt pînă la urmă patru poveşti într-una singură. Adică trebuie citită cartea

Scriu şi eu ca să scriu… Adevărul e că abia aştept să văd şi eu cartea-obiect, să o cîntăresc în mînă. Doar că obiectul e deocamdată la Iaşi, adică la vreo mie kilometri de mine. Vine, vine…

Later update: Cristi Pătrăşconiu şi Costi Rogozanu au pus şi ei cîte un fragment din roman pe blogurile lor. Unul cu o parte de road movie (de fapt fiction) autohton, celălalt cu o bucată din epilogul moldovenesc. Mulţumesc, Cristi, mulţumesc, Costi!

(Să mă mai plîng că am ajuns să oscilez în privinţa titlului romanului? Că tot nu e gata?)

O să scriu vreodată, da. Acum însă sugerez o lectură: cea a “Manifestului cărţii” propus de Vasile Ernu. Ştiu, ar fi de discutat unele puncte, de comentat altele, dar eu – de exemplu – m-am străduit să trec peste potenţialele zone de polemică politică.

Din ideile de acolo, bine sistematizate, multe mi se par demne de luat în seamă. Cred că ating nişte probleme delicate ale unui sistem în ruine: cel al educaţiei. Am eu oricum o sensibilitate faţă de locuitorii de la sate (şi din oraşele mici), care trebuie să fie norocoşi ca să aibă acces la o bibliotecă publică sau la o librărie mai apropiată de o sută de kilometri.

Măreţele noastre minţi politice nici nu-şi dau seama că mai mult de jumătate din potenţialul intelectual al României se pierde doar pentru că nu toată lumea locuieşte în mari centre urbane. Azi condiţia necesară şi suficientă pentru a fi student este să locuieşti într-un oraş mare, care are facultate. Restul… Dumnezeu cu mila! Mă îngrozesc la gîndul că, dacă eram adolescent în perioada actuală, probabil că nu aş mai fi ajuns la o facultate.

Sînt sute de mii care nici nu ajung. Asta e important de reţinut cînd (sau dacă) îl citiţi pe Ernu. Credeţi-mă, că ştiu.

M-am bucurat din multe motive şi în multe feluri. În primul rînd pentru autoare. Bănuiesc că tema a atras în primul rînd atenţia, dar cei care vor citi cartea vor descoperi nişte texte de impact – şi emoţional, şi literar, şi social. Cum vreţi.

În al doilea rînd m-am bucurat fiindcă apare în Italia, unul din bastioanele comunismului vest-european de extracţie intelectuală. E genul de bucurie pe care am simţit-o cînd mi-a fost tradus în Slovenia şi Bosnia, iar apoi a apărut şi în Vojvodina, eseul Bila jednom jedna zemlja (A fost odată o ţară) din Românii e deştepţi – fiindcă era un text despre războiul din fosta Iugoslavie, văzut din partea asta a graniţei, şi a putut fi citit tocmai de cei din fosta Iugoslavie. Iar unora le-a plăcut.

Cam aşa stau lucrurile şi cu italienii. Poate că sună neserios, dar vreau să aibă posibilitatea să afle cum a fost comunismul adevărat, adică ăla pentru care militează intelectualii stîngişti italieni. Nu-mi fac iluzii: sînt destul de vîrstnic ca să ştiu că nu schimbi niciodată convingerile fanaticilor. Dar poţi deschide măcar mintea celor nelămuriţi. Îi poţi informa pe cei dornici să afle cu adevărat cu ce se mănîncă acest comunism autentic (care pînă la urmă nu se mai mănîncă deloc, cu nimic, fiindcă nu se mai găseşte decît comunism, nu şi mîncare).

În al treilea rînd m-am bucurat pentru mine, într-un fel mai special. Mi-am amintit de perioada cînd am lucrat la el împreună cu Dan, de zilele cînd vorbeam cu autoarele despre texte şi apoi de cele cîteva lansări făcute împreună cu ele, la Bucureşti şi la Timişoara. Şi m-a apucat o bucurie blîndă şi caldă, îmbibată cu nostalgie. Altfel, dacă n-aş fi aflat de vestea traducerii, credeţi că aş mai fi avut timp să-mi amintesc de Tovarăşele de drum, cu atîtea treburi pe cap?

Apropo, cartea e aici, dar nu se mai găseşte. S-a epuizat. Dar dacă apare în italiană, nici o problemă: limba aia seamănă aşa de bine cu româna, de parcă ar avea aceeaşi origine.

Ştie cineva cum s-ar zice în italiană Tovarăşe de drum?

S-ar putea spune că aşa ceva era valabil acum un secol şi ceva. Dar nouă (mie şi Alinei) ne-au trebuit vreo zece-cincisprezece încercări ca să găsim un instalator bun – Feri. Specialişti competenţi în filozofie cunosc numai eu vreo zece.

Chiar atunci prin faţa geamului trece un tip de la Salubritate, în vesta lui de un galben-fosforescent, cu două tomberoane de gunoi pe roţi. “Săracu’!” mă gîndesc eu, ştiind că dacă aş ieşi afară, mi-ar îngheţa repede toate alea.

Doar că îl aud pe om fluierînd vesel în frig şi vînt, în timp ce se duce în drumul lui, împingînd un tomberon în faţa lui şi trăgîndu-l pe celălalt după el. Iar eu, înăuntru, la căldură, aveam o stare de nemulţumire profundă şi fremătam de nervi din cauza a trei-patru cuvinte.

M-am gîndit imediat că de-aici aş putea scoate un clip de vreo cîteva pagini. Uite, păcatul scriitorului: e în stare să scotocească după subiecte în cele mai nepotrivite momente.  Transformă orice în temă de ficţiune. Numai să nu-şi uite ideea.

Deocamdată nu am timp, dar dacă tot am scris pe blog, n-o să  uit – cum am uitat alte idei, din care nu îmi mai amintesc decît ideea că am avut ideea.

Ba, am făcut ceva, dar mai demult! Am fost invitat să ţin acum două săptămîni o prelegere la o şcoală de vară organizată pentru liceeni în Timişoara: “Demokraţia”. Despre democraţie, evident. Şcoala de vară a fost organizată de o asociaţie culturală proaspăt apărută, dar foarte dinamică: Agora Unit. Mi-au plăcut. Îşi propun lucruri mari şi sper să le iasă. Din ce am văzut, cred că o să se mai audă de ei, cel puţin prin Timişoara.

Acum, anul ăsta, a fost prima ediţie şi le-a ieşit. I-au adus, printre alţi invitaţi, pe criticul literar Vasile Popovici, azi ambasador în Maroc, pe Brindusa Armanca, om de presă şi director la Institutul Cultural Român din Budapesta, oameni politici, profesori universitari, înalţi funcţionari din administraţia publică. Ideea (bună) era să evalueze conceptul de democraţie din cît mai multe perspective. Mă gîndesc că liceenilor le-o fi plăcut. Mie aşa mi-au lăsat impresia.

E drept, şi locul de desfăşurare a fost foarte bine ales: la Muzeul Satului Bănăţean, adică într-un spaţiu verde, tihnit, departe de zgomotul oraşului. Eu am fost acolo duminică, pe 9 august, într-o zi însorită, în care ţi-era mai mare dragul să stai la umbră şi la taclale. Poate că şi din pricina asta mi-a plăcut aşa de mult. Oricum, au fost vreo treizeci de liceeni din Timişoara, Recaş, Lugoj şi am discutat cu ei aproape două ore despre literatură, libertate, democraţie… despre multe.

Nu ştiu cum li s-o fi părut lor, liceenilor, dar mie îmi lipsea o astfel de întîlnire. Şi eu, ca şi alţi scriitori de vîrsta mea, mor de curiozitate să ştiu ce gîndesc adolescenţii şi cum văd ei lumea. Eventual, cum ne văd pe noi – asta dacă vor fi destul de sinceri şi de îndrăzneţi ca s-o spună franc. De obicei sînt.

Acolo, în aer liber, într-un cadru absolut neoficial, i-am văzut cum încep să se destindă, să se simtă în largul lor… iar cînd au început să pună întrebări, atunci m-am simţit cu adevărat pus la încercare. Dacă mai aveam nevoie de vreo dovadă că “tinerii din ziua de azi” sînt cel puţin la fel de inteligenţi, de educaţi şi de pasionaţi ca şi cei din ziua de ieri sau alaltăieri, am avut-o acolo, clară şi limpede. E drept că la şcoala de vară veniseră doar cei interesaţi, dar nu aşa se întîmplă peste tot?

Da, sînt la fel ca toţi adolescenţii, dar au ceva în plus: sînt mai liberi. Mai dezinhibaţi. Mai direcţi – şi, sper, mai puţin ipocriţi (aşa cum noi eram învăţaţi să fim). Citesc – de asta mi-am dat seama imediat. Sînt interesaţi de lumea din jur. Ascultă, dar judecă şi cîntăresc cu mintea lor. Critică. Acceptă idei, resping idei. Polemizează. Au imaginaţie, au idealuri şi mai ales au acel dinamism şi optimism care, odată ce avansezi în vîrstă, începe să piară. De-aia îmi plac adolescenţii. Am fost şi noi odată aşa.

După prelegerea şi discuţia cu elevii, a urmat şi un atelier de creative writing, condus de două profesoare din Timişoara. Am vorbit înainte cu ele şi mi-a plăcut ce voiau să facă. Mi-a părut rău că n-am putut să stau şi la atelier. Aş fi vrut să văd ce le va fi copt mintea puştilor. Poate altădată.