Arhive
Caragiale – o carte
Azi, fiind duminică, am pus mîna pe o carte pe care s-o citesc de plăcere, nu din datorie. Stă pe raft de mult şi m-am gîndit s-o pomenesc fiindcă mi-am amintit că astăzi se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale, el însuşi un soi de istorie a literaturii române: grec pîrît, maestru al literaturii române, autoexilat la Berlin, denigrat şi adesea minimalizat cît a trăit, transformat în simbol naţional odată cu trecerea anilor. Ce mai rîde el de noi de-acolo de unde e! De-o sută de ani tot rîde – şi încă mai are de ce.
Cartea pe care m-am pornit s-o citesc e volumul al şaptelea din Operele editate în perioada interbelică de Paul Zarifopol şi apoi, după moartea acestuia, de Şerban Cioculescu. Volumul conţine corespondenţa lui I.L. Caragiale şi a apărut în 1942 la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă.
Exemplarul pe care îl am are şi el, ca obiect, povestea lui, pe care nu am elucidat-o – n-aş putea decît s-o imaginez. Am cumpărat cartea pe internet. Alina s-a apucat să o citească luna trecută şi s-a văzut nevoită să taie foile… îşi mai aminteşte cineva ce înseamnă o carte cu filele netăiate? Ei bine, le-a tăiat cu un coupe-papier improvizat (fiindcă cine mai ţine azi în casă un astfel de obiect, odinioară indispensabil cititorilor?), după care am studiat mai atent volumul.
Am spus că a apărut în 1942. Pe una din pagini scria, dacă am descifrat bine, “Aureliu Antonio Burlacu – 1945″, ceea ce sugera că respectivul domn cumpărase sau primise cartea în acel an. Dar nu o citise, de vreme ce avea filele întregi, netăiate. 1945 n-a prea fost un an prielnic lecturii, cum nu au fost nici următorii.
Mai mult, pe coperta întîi, unde scrie “Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă”, cuvîntul “Regală” fusese înnegrit cu cerneală şi la fel se întîmplase şi cu coroana regală imprimată deasupra. Tot din cauza epocii: după 1947 orice obiect ce amintea de regalitate arunca suspiciuni politice asupra posesorului său. Bănuiesc, aşadar, că obliterarea însemnelor regale s-a făcut după abdicarea regelui Mihai. Dar cartea tot nu a citit-o nimeni. Alina a fost primul ei cititor
Asta m-a pus pe gînduri. După aproape şaptezeci de ani, şaptezeci de ani în care volumul acesta a fost cumpărat sau primit de cineva, a stat cine ştie pe unde, în vreun cufăr, în vreo bibliotecă, pe un dulap plin de praf, şi nu a fost deschis de nimeni, vine cineva, îi taie filele, îl deschide, începe să îl citească şi îi împlineşte în sfîrşit rostul pentru care a fost tipărit. Chiar aşa simţeam: cînd o vedeam pe Alina cum taie filele şi citeşte pagină după pagină, vedeam parcă aievea cum cartea se încălzeşte şi capătă viaţă. După şaptezeci de ani.
Iar în memoria maestrului Caragiale, o să reproduc un fragment dintr-o scrisoare trimisă de la Berlin lui Paul Zarifopol în martie 1906:
“Şi totuşi imposibil să resist la glasul Patriei care mă chiamă. Plec mâne sară, musai! prin Budopeşto, zău lui Dumgnezeu drăguţul! Duminica viitoare, sper să fiu iar expatriat la Berlin.”
Şi a fost.
Arhive
O nouă carte
Astăzi a fost festivitatea de decernare a premiilor Uniunii Scriitorilor, filiala Timişoara. A fost multă lume, a fost invitat şi primarul Timişoarei, iar eu m-am îmbrăcat pentru a doua oară în 2011 în sacou şi cămaşă, ca să pot onora într-o ţinută cît mai formală premiul pentru proză (adică pentru Noapte bună copii!).
M-a bucurat premiul, m-am bucurat că au fost premiaţi şi alţi cîţiva prieteni (scriitori buni, prieteni buni – de altfel lista integrală se poate găsi aici, pe site-ul USR) şi m-a bucurat foarte tare un cadou primit de la cîteva prieteni, cadou care – după cum se vede – vrea să spună ceva.
Mulţumesc, am priceput aluzia! 
Arhive
Un interviu tare şi un premiu asemenea (promo)
De obicei nu-mi vine să pomenesc de interviurile pe care le-am dat (m-aş mîndri mai degrabă cu cele pe care le-am luat odinioară), dar de data asta nu mă pot răbda.
Interviul, care a apărut săptămîna trecută în “Observator cultural”, mi-a fost luat de Mihai Vakulovski şi mi s-a părut unul din cele mai reuşite interviuri la care am răspuns, dacă nu cumva cel mai reuşit. Nu ştiu de ce. A fost ceva acolo, în întrebări, care m-a stîrnit sistematic. Mulţumesc, Mihai!
(A, interviul se găseşte şi pe net, chiar aici. Se poate verifica dacă exagerez sau nu.)
În strictă legătură – fiindcă e vorba de Mihai Vakulovski şi oricine se va gîndi imediat şi la revista Tiuk! -, am aflat că revista amintită a acordat premiile Tiuk! pe anul 2010, iar Noapte bună, copii! a fost numit “Romanul anului”. Să zic că mă bucur? Da, mă bucur mult. Multiuk.
Arhive
La Alba Iulia, în Ardeal
Uite că a trecut mai bine de o săptămînă de atunci. Weekendul trecut am fost la prima ediţie a festivalului “Dilema veche”, care s-a ţinut la Alba Iulia, în vechea cetate. Despre festival au scris şi povestit frumos chiar organizatorii în numărul de săptămîna trecută al revistei. Şi sper să scriu şi eu mai pe larg în Orizont (care, după cum se ştie, dar e bine să se mai repete , se găseşte şi pe internet, în format .pdf: http://www.revistaorizont.ro/ )
Din Timişoara am fost invitaţi Robert Şerban şi cu mine. Aşa se face că eu, unul, am avut parte de o companie foarte plăcută încă de la început. El, nu ştiu.
Odată ajunşi în Alba Iulia, am dat de mai toţi cei de la Dilema veche, în păr, cum se zice. Laolaltă cu o mulţime de nume mari ale culturii româneşti contemporane. Literatură, film, muzică clasică, muzică rock, artă grafică, antropologie… ce mai, un regal de trei zile, din care noi n-am prins, din păcate, decît una şi jumătate.
Da, m-a impresionat echipa celor de la Dilema veche. Tocmai fiindcă i-am siţit ca pe o echipă, pornită pe un proiect coerent. Şi fiindcă ştiu să fie prieteni. Nu doar prietenoşi, ci prieteni.
Dar m-a impresionat mult Alba Iulia. Eram pentru prima oară acolo, în oraş. Şi în cetate. Am văzut cum poate arăta o cetate renovată după toate regulile. Dacă tot facem comparaţii cu Europa de Vest, uite că la Alba Iulia cetatea Vauban restaurată de acolo arată aşa cum ne-am imagina că arată o cetate occidentală restaurată: cu bun-simţ şi bun-gust.
Apoi a mai fost ceva. Ana-Maria Sandu, Robert Şerban, Florin Iaru şi cu mine aveam misiunea să vorbim despre Plăcerea de a citi – ceea ce am şi făcut. Mai mult sau mai puţin, fiindcă întrebările din public n-au fost doar despre asta, ci mai degrabă despre plăcerea (noastră) de a scrie. Şi ce scriitor rezistă tentaţiei de a vorbi despre el şi scrisul lui?
Dar cel mai impresionant lucru (cel puţin pentru mine) a fost acela că întîlnirea s-a desfăşurat în Sala Unirii din cetate. Acustica nu era cea mai bună, dar oamenii care ne-au ascultat şi ne-au vorbit au compensat totul. Iar pe mine m-a emoţionat locul. N-am puseuri naţionaliste, sînt în favoarea unei regionalizări şi autonomizări accentuate a României, dar nu pot fi insensibil la forţa simbolică a trecutului zonei de care aparţin, indiferent dacă e legat de Eugeniu de Savoia sau de marele avînt unionist din decembrie 1918.
M-aş mai întoarce la Alba Iulia. Tot în nişte zile minunate, cu soare de vară indiană. Şi nici încă un festival Dilema veche (unu, două, nouă…) n-ar strica. N-ar strica deloc.
Arhive
Bucuria de azi
O zi anostă. Dar mi-a luminat-o o surpriză, o bucurie de cititor statornic al unui blog întrerupt acum cîţiva ani.
Azi atît am avut de spus .
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]