Arhive
Quiz: arhitectură contemporană
E vară, e cald, oamenii pleacă în concediu, blogurile se moleşesc şi ele şi cititorii le înlocuiesc (sper) cu cărţi masive, de hîrtie, aduse pe nisipul sau pietrele încălzite sub un braţ umbrit de pălăria de paie. Aşadar, nu e momentul să vorbesc despre arhitectura contemporană, despre ce înseamnă ea la noi, în România, şi ce înseamnă în alte ţări, unde nu se face exces de oţel cu termopane şi prost gust.
Totuşi, pentru a stîrni curiozitatea, o să lansez o întrebare: ce credeţi că adăposteşte clădirea din fotografie, construită – şi aproape terminată – în ultimii ani?
Clădirea se află în Split – ca să rămîn sincronizat cu atmosfera de vacanţă -, iar premiul constă în satisfacţia de a fi ghicit 
. Oricum, peste două-trei zile o să-mi dau şi eu cu părerea.
(Fotografia se poate mări, dar nu cred că detaliile ajută prea mult.)
Arhive
Split, Croaţia
Anul trecut, pe cînd rememoram vacanţa din Croaţia, m-am oprit pe la jumătate, adică în Rudina. S-au întîmplat destule (de la lansările la Noapte bună, copii! şi munca la traduceri pînă la… în fine, obişnuitele mele căderi de potenţial din timpul toamniernii), aşa că am lăsat deoparte frumoasa săptămînă splitană.
Acum, de vreme ce e vară, îmi vine să-mi reamintesc de locurile acelea superbe şi, de ce nu, să mai fac puţină reclamă Adriaticii, Jadransko More, marea de care Alina şi cu mine ne-am îndrăgostit.
Asta e, în drumul nostru de pe insula Hvar înapoi pe continent, adică în Split.
În Split am găsit cu greu cazare, fiindcă nu ne rezervaserăm nimic şi mizam, ca de obicei, pe o cazare într-un apartament particular. Ne-a fost însă aşa de greu să găsim ceva, mai ales la un preţ decent! Peste tot unde am mers, printr-o căldură teribilă, am auzit numai preţuri de 40, 50, 80 şi chiar 100 de euro pe noapte.
Am ajuns să trecem chiar şi pe la nişte agenţii locale. La una din ele omul de la birou, un nene cu mustaţă, vorbea sigur pe el la telefon. Neştiind că îi pricep un pic limba, i-a explicat celui cu care vorbea că trebuie să închidă, că are în birou nişte pîrliţi (mă rog, el a zis, cu un ton evident ironic, ceva de genul “neki bogatasici”). După aceea ne-a prezentat nişte oferte atît de umflate, că am icnit: de la 80 de euro în sus pentru un “studio”, o garsonieră relativ dotată. “Ce, credeţi că găsiţi mai ieftin în Split?” a întrebat el cu un rînjet superior. Noi tocmai găsiserăm altundeva la aproape jumătate de preţ, doar că tot ni se păruse mult. Am zis că da. “As you wish”, a zis omul şi nu ne-a mai văzut.
(Agenţia se cheamă Kekez Exclusive, e pe Biankinijeva Ulice, pe lîngă plaja Bacvice, şi vă sfătuiesc cu răutate să o evitaţi dacă ajungeţi prin Split.)
Pînă la urmă am găsit ceva la un preţ mai mic, chiar dacă nu foarte mic: 250 de kune pe noapte, adică aproape 35 de euro. Doar cazarea, desigur. Croaţia nu e extraordinar de ieftină. Splitul cu atît mai puţin. Am mîrîit un pic, dar după aceea locul ne-a rămas la inimă. Era o mansardă încîntătoare, aproape de palatul lui Diocleţian şi de plajă, iar de-acolo de sus se vedea chiar şi o bucată de mare.
Splitul e un oraş minunat. L-am colindat în lung şi în lat, de la dealul Marjan pînă înspre un cartier de blocuri despre care Alina mi-a zis apoi că se cheamă Znjan.
(Dacă doriţi, măriţi.)
Dar cea mai şocantă impresie am avut-o în Trogir, unde am mers într-o vizită de o zi. Nu ne-a impresionat neapărat oraşul fiindcă era frumos (încep să cred că adjectivul ăsta asociat litoralului croat e pleonasm pur). Că era frumos.
Numai că, în timp ce stăteam acolo la o cafea, pe o terasă, am văzut un ins bărbos, cu o capelă de bosniac, dar care îmi părea teribil de cunoscut. Iar Alina l-a văzut pe bosniac articulînd în româneşte “Nu se poate”.
După aceea a apărut şi Cristina Lazurcă, soţia lui – adică a lui Cătălin Lazurcă. Şi apoi şi Marius, fratele lui, cu familia. Cam cîte şanse erau să ne întîlnim exact atunci, exact acolo, după ce în România nu ne văzuserăm de vreun an?
Apropo de întîlniri, în Split ne-am întîlnit cu doi prieteni pe care îi ştiam doar prin corespondenţă: Ivana Olujic şi Luca-Ioan Frana, doi dintre cei care au tradus şi îngrijit antologia de proză românească apărută în Croaţia Nabokov u Brašovu.
Ei ne-au plimbat prin oraş, ne-au arătat unele şi altele şi am povestit atîtea, încît se băteau turcii la gura noastră. Dar se băteau în româneşte.
Şi cam asta a fost. Mă rog, pe lîngă minunata Prokurative, pe lîngă plimbările prin Varos, pe lîngă farmecul Jadranei, pe care n-aş da-o nici pe Hawaii. Cred…
Arhive
Tovarăşe de drum în Italia
E timpul să revin la treburile mele, cele despre care trebuia să scriu şi am promis că o să scriu, dar încă n-am făcut-o. Am povestit mai demult, pe scurt şi pe fugă, despre lansarea la Salonul Internaţional de Carte de la Torino a ediţiei italiene a volumului Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism. Cartea arată aşa
şi a fost tradusă de Anita N. Bernacchia, Maria Luisa Lombardo şi Mauro Barindi.
Am aflat ulterior că la salonul de carte amintit Compagne di viaggio a fost traducerea cea mai vîndută de la standul de carte al României. (Şi, dacă am pomenit de superlative, cartea cea mai vîndută a unui autor român a fost Născut în URSS a lui Vasile Ernu, tradusă tot de Anita Bernacchia.)
Între timp au apărut deja şi cîteva cronici şi comentarii în presa italiană, ceea ce înseamnă ceva. Mai întîi a fost pomenită pe ici, pe colo.
A apărut apoi un material extins despre autorii români prezenţi în mai la Torino, material elaborat de Anita Bernacchia şi Maria Luisa Lombardo – pe care le pomenesc mereu în ordine alfabetică, dar îmi sînt la fel de dragi. (În paranteză spun: există în Italia nişte traducători de prima mână română 
. )
Ieri am primit de la Anita un link la o cronică apărută în Osservatorio – balcani e caucaso. M-am bucurat iar. Şi le mulţumesc încă o dată celor şaptesprezece autoare care au făcut de fapt cartea. Măcar sînt liniştit: n-a fost o idee rea şi aceşti doi bărbaţi care le-au pus (de fapt rugat) să scrie nu le-au făcut de rîs.
Arhive
Învăţămî/ântul românesc la bacalaureat
N-o să spun nimic. Ofer doar o sugestie la lectură şi un citat relevant, bun de comentat la bacalaureat (că doar e dintr-un autor canonic, cum se poate vedea pe link în jos): “cumplit meşteşug de tîmpenie”.
Despre acest meşteşug scrie aici aşa cum se cuvine Alina Mungiu-Pippidi (şi iată şi sugestia la lectură).
Arhive
European, dar cam meltean
Unul din lucrurile cu care se laudă sistematic timişorenii este acela că oraşul lor (OK, al nostru) este cel mai european, cel mai occidental şi cel mai tolerant centru urban din România.
Ei bine, în acest centru al europenităţii sîmbăta trecută unei tinere imobilizate într-un scaun cu rotile i s-a refuzat/interzis accesul într-un club pe motiv că este în scaun cu rotile. Sau cel puţin – sub beneficiul îndoielii, fiindcă am ajuns să privesc cu suspiciune cam tot ce vine dinspre presa autohtonă – aşa relatează un site local, tion.ro. Povestea integrală se poate găsi aici.
Îmi imaginez şocul bietei fete, proaspăt venită din Germania, unde astfel de gesturi ar fi fost amendate imediat – la propriu. O mai fi ţinut şi ea odinioară vreun discurs despre frumuseţea, europenitatea şi civilitatea oraşului de unde a plecat. Acum a avut ocazia să o testeze pe pielea ei. Şi pe obrazul nostru, al timişorenilor.
Nu contează faptul că tînăra a fost Miss World University. Putea să fie oricine. Ideea că ar fi reprezentat un disconfort “pentru persoanele care au venit… să se distreze”, conform declaraţiei şefului de sală de la clubul Heaven (citat de pe site-ul pomenit), mi se pare de un cinism involuntar, demn de orice meltean de-al nostru. În ceea ce priveşte ideea că un club nu e o instituţie publică, deci nu e obligat să primească persoane cu handicap, ea arată cum înţelege afaceristul de baştină spaţiul public, etica afacerilor şi legile statului ori ale Uniunii Europene. Ca să nu mai pomenesc de bunul-simţ.
Afaceristul tipic al Estului sălbatic crede că un local e un fel de casă a lui, în care lasă pe cine vrea şi dă afară pe cine vrea. Dar nu e aşa. Un bar, un club, o discotecă sînt spaţii deschise publicului, nu spaţii private, şi trebuie să respecte regulile impuse spaţiilor publice.
În mod normal, un asemenea gest, dacă s-ar fi produs într-un oraş european, ar fi declanşat un protest civic. (Ce-i drept, într-un oraş european şi WC-ul public din Piaţa Operei, convertit în “acvariul” acela hidos, ar fi stîrnit protestul cetăţenilor.) Dar s-ar părea că nu mai avem resurse pentru proteste. Nici un boicot n-ar fi rău. Poate că s-ar simţi – dacă ar avea cine să-l facă. Nu vreau să mă gîndesc că, cine ştie, poate clienţii clubului chiar s-ar fi simţit inconfortabil cu o persoană în scaun cu rotile lîngă ei, fiindcă într-un asemenea local mi-aş interzice eu însumi să intru.
Mi-aş dori ca tînăra să aibă dîrzenia şi stăruinţa necesare pentru un proces civil. În mod normal ar trebui să-l cîştige, chiar dacă nu direct în România.
Apropo de asta, nici anunţurile de tipul “Ne rezervăm dreptul de a ne selecta clientela” nu sînt OK.
Iar dacă veţi citi cumva textul de pe tion.ro şi comentariile ulterioare, să ştiţi că nici acuzele la adresa moldovenilor şi oltenilor care au stricat frumosul şi tolerantul nostru oraş european nu sînt OK. Nu dovedesc nici toleranţă, nici spirit european. Sînt tot meltenisme – made in Banat.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]