Arhive
Ura, sînt geamgiu!
Blocul în care stau are un coridor comun lung, ce trece prin faţa tuturor apartamentelor de pe etaj, ca la casele de raport din perioada interbelică. Coridorul e închis cu geamuri prinse în rame de metal, ca să mai ferească de ploaie holul comun.
Zilele trecute s-a spart unul din geamuri. Mai exact, unul din dreptul apartamentului nostru. Era crăpat demult, aşa că, oricît l-am cîrpit, s-a întîmplat ceea ce trebuia să se întîmple – şi ştiam că o să se întîmple odată şi-odată. Drobul de sare de pe horn tot pică pînă la urmă. Geamul s-a spart şi jumătate din el a căzut pe hol, făcîndu-se ţăndări. Restul a rămas bine înfipt în chit şi în rama de metal pe jumătate ruginită, veche de vreo douăzeci (poate chiar treizeci) de ani.
Nu-i mare lucru de povestit: am scos cu grijă restul geamului, reuşind să nu mă tai decît puţin, în podul palmei, am curăţat rama de rugină, ocazie cu care i-am redus grosimea la jumătate, am vopsit-o. A doua zi am luat o bucată de plexiglas tăiată pe măsură încă de acum vreo trei ani (cum ziceam, ştiam că drobul de sare tot pică odată şi-odată) şi am pus-o în locul ferestrei vechi. Am lipit-o cu silicon, m-am mînjit, am transpirat şi am terminat. Izbîndă: geamul ţine. Şi nu mai e crăpat şi lipit cu scotch pe mijloc, pe margini şi pe la colţuri.
Ştiu că nu pare mare lucru. Poate că pentru un geamgiu (sau plexiglagiu?) ar fi fost un fleac, ceva ce face din cîteva flexări de muşchi între două treburi serioase, dar eu am trăit momente de satisfacţie nebănuite.
Asta e: trebuie să adaptăm realizările la mijloace. Şi, din perspectiva asta, m-am simţit la fel de entuziasmat ca un geamgiu căruia tocmai i s-a publicat un text în Dilemateca.
O, plăcerile muncii fizice! Ce satisfacţie îţi dau cînd nu le pratici prea des! Ştiu ce zic: mai am pe hol un geam la fel de crăpat, lipit cu scotch maroniu în cruciş şi-n curmeziş. De-ar mai duce-o pîn’ la vară…
Arhive
e-Noapte bună, copii!
Mda, m-am întors din concediu. Astfel de întoarceri sînt întotdeauna apăsătoare. Mai ales cînd vii din Croaţia.
Şi-atunci ce faci? Cauţi motive de bucurie în exterior. Un scriitor le caută pe cele legate de scris – de scrisul lui, căci rar e artistul lipsit de narcisism.
Am văzut că în Dilemateca de luna asta a apărut la “Povestea vieţii mele” chiar o poveste a vieţii mele – Manifestele. Pentru cei care au citit-o, trebuie să zic că e 80% autentică. Adică în datele ei esenţiale. O s-o recitesc eu însumi, ceva mai detaşat, ca să pricep mai bine cum amestec realitatea (şi aceea rememorată – totuşi!) cu liantul de imaginaţie care leagă povestea mai bine decît se lega ea în realitate.
E un fenomen interesant: ce şi cît pui într-o poveste reală ca s-o faci funcţională ficţional? Fiindcă realitatea nu e întotdeauna coerentă narativ aşa, în sine – deşi tocmai ea curge de-adevăratelea.
OK, o să văd cînd pun mîna pe revistă. Cum am venit în ţară la o săptămînă după apariţia ei, n-am mai găsit nici un exemplar nicăieri. Să fie aşa de citită? M-ar bucura.
În fine, o bucurie personală a fost (este) şi aceea că, într-un fel, am debutat iar: Noapte bună, copii! a apărut în format electronic. Eu aşa o simt: ca pe un fel de debut. Pe vremea cînd am început să scriu, nici măcar nu îmi imaginam că aş putea vedea vreodată e-book, darmite să fiu publicat în formatul ăsta. Sigur, citeam o groază de SF-uri şi unii autori îşi imaginaseră asta, dar de acolo pînă aici… E ca un fel de salt în viitor. Un Back to the Future şi-napoi – ba chiar şi mai încurcat de-atît. Mă văd pe mine cel de acum privindu-l pe cel de atunci, care stă cufoaia în faţă la lampa cu petrol şi se uită la cel de acum şi la e-book. Asta e – aşa simt.
Arhive
A fost frumos
A fost.
Arhive
Un quiz literar
De plăcerea jocului, mai pun aici un quiz, de data asta literar.
Mai jos e un scurt dialog între două personaje dintr-o carte. Ar fi aiurea să pretind că s-ar putea ghici cartea, autorul sau personajele, dar dacă are cineva chef, ar putea să încerce să presupună din ce cultură şi, eventual, din ce epocă vine scrierea din care am preluat citatul.
“- Cheamă fetele să ne facă o cîntare!
- Ai picat cam tîrzior, meştere; sînt amîndouă ocupate.”
Ştiu că e cam puţin, mai ales că e vorba de o traducere – deci şi adaptare. Dar e un joc, nu?
Ca informaţii suplimentare, să mai zic că în acea lume oamenii mănîncă seminţe şi din cînd în cînd mai scuipă cojile în capul trecătorilor şi că se adresează unii altora cu “cîine spurcat”, “tîlhar” sau “carne împuţită”.
Arhive
Quiz: răspuns
A fost uşor, aşa-i? (Deşi o zic doar aşa, fiindcă eu n-aş fi ghicit.)
Silvia a avut dreptate: clădirea e – sau urmează să fie – o biserică. Mai exact, şi o biserică. Din cîte am înţeles noi atunci cînd am întrebat, este o mănăstire (franciscană, mi se pare) cu biserică şi chilii. Probabil că ferestrele de pe laterală sînt exact ferestrele chiliilor, chiar dacă nu se potrivesc cu imaginea tradiţională a încăperilor de retragere şi meditaţie monastică.
Aş zice că şi Pisicîinele are dreptate, fie şi parţial, fiindcă e imposibil ca într-o mănăstire catolică să nu existe şi o bibliotecă.
Pe mine m-a impresionat forma modernă a unui locaş care, prin definiţie, e destinat recluziunii. Mi-ar plăcea să văd şi o mănăstire ortodoxă mai cuplată la contemporaneitate.
Aşa cum mi-a (ne-a) plăcut şi blocul de locuinţe de mai jos. Aş sta oricînd în aşa ceva – şi nu doar fiindcă e aproape de Adriatica 
.
Iar dacă măriţi imaginea, s-ar putea să se vadă puţin în colţul din stînga sus numele unui sfînt, Sveti Dujam, şi un ceas solar. Un detaliu care înviorează şi personalizează construcţia.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]