Mi-a plăcut, cum de nu! Cu o asemenea prezentare, şi eu m-aş fi repezit să cumpăr cartea dacă n-aş fi citit-o deja . Conţine spoilere, da, dar şi cîteva teasere solide.

Bine, n-aş fi pomenit despre asta (sau poate că da?) dacă nu mi-aş fi amintit de o istorioară măruntă de pe vremea cînd făceam emisiunea “Convorbiri literare” la Radio Iaşi – adică în Iaşi. Trebuie să fi fost prin 1999 sau 2000.

Tocmai îl intervievasem pe Dan C. Mihăilescu (cred că la un colocviu “G. Călinescu”, la Oneşti) şi eram în studioul radioului. Mă apucasem să editez banda, ca să folosesc interviul în emisiune. Am ascultat un pic, am derulat banda şi m-am lansat într-o discuţie cu şefa mea şi cu încă un coleg. Cum eu eram mai tînăr, cu doar vreun an sau doi de experienţă, voiam să cer şi părerea unora mai pricepuţi.

Care era problema? Mă întrebam – sau îi întrebam – dacă ar trebui sau nu să scot acele “bîlbe” audio ale lui Dan C. Mihăilescu. Opinia mea e, oricum, că nu sînt tocmai bîlbe în sensul strict al cuvîntului, ci un fel de “ezitări fertile”, căci individualizează şi, într-un fel ciudat, dau farmec discursului acestuia. Dar, de dragul perfecţiunii, la radio le puteam scoate, desigur.

Pe vremea aceea nu aveam reportofoane digitale. Înregistram interviul cu un reportofon cu casetă, apoi acesta era transpus (copiat) pe o bandă specială, ce seamănă cu cea de magnetofon, doar că e mai groasă şi se înregistrează pe o singură parte. Banda aceea groasă se “fonoteca”, adică bucăţile inutile, bîlbele sau pauzele se tăiau cu o foarfecă banală (dar bine ascuţită), iar banda se lipea pe partea inactivă, astfel încît dintr-un interviu de zece minute, plin de “ăăăă…” şi “hm, să vedeţi, hm-hm” ieşea unul de cinci minute în care omul părea că a vorbit ca şi cum ar fi citit de pe hîrtie. Înregistrarea era făcută la o asemenea turaţie, încît de pe bandă se puteau scoate cu foarfeca inclusiv foneme, sunete, ba chiar jumătăţi de sunete din mijlocul cuvîntului. (Printre altele, eu m-am folosit de aparatul respectiv ca să derulez banda invers şi să transcriu exact nişte fraze din “limba întoarsă” a unui personaj din romanul meu fantasy Fairia.)

Ei, asta mi-a amintit mie emisiunea despre care am pomenit. Deznodămîntul e, cred, previzibil: nu am atentat la nici una din pauzele trade mark ale criticului, care îi individualizează discursul oral. Şi a fost bine. Dar mă gîndesc cîteodată ce interesant ar fi fost dacă aş fi transformat interviul într-unul cu replici perfecte, fără pauze şi ezitări. Oare l-ar mai fi recunoscut ascultătorii pe fermecătorul critic?

Aici ar trebui să citesc: în 1 iulie la Kikinda, în 2 iulie la Beograd. Din Numele mierlei.

Sper să ajung pînă acolo. Şi să nu mă prindă potopul în Serbia. Cu încălzirea asta globală, cred că o să-mi iau cu mine şuba şi izmenele.

Mi-ar plăcea să ajung la Beograd – n-am fost niciodată. Nici măcar aşa.

Revin şi continui cu tabieturile de scriitor, pe care descopăr că, atunci cînd am timp, le descriu cu plăcere.

Aşa cum spuneam că există un timp al scrisului (adică noaptea, ca acum), eu, personal, am şi

locul scrisului.

Sigur, texte scurte sau schiţe şi idei de texte pot nota oriunde: pe tren, pe autobuz, la o cafea… Dar pentru ca să scriu aşezat, să elaborez şi imaginez o poveste coerentă, am nevoie neapărat de locul meu, unul anume, în care noaptea pot să fiu singur şi izolat de lume, indiferent de ce se întîmplă în apartament. Locul acela e bucătăria. Bănuiesc că mi se trage tot de pe vremea cînd stăteam la cantonul CFR despre care povesteam în postarea despre timpul scrisului. În dormitor nu se putea, fiindcă acolo dormea mama (dacă nu era la serviciu) şi, oricum, acolo nu se putea fuma. În schimb în bucătărie puteam să fumez, îmi făceam cafea, mai şi mîncam dacă îmi era foame…

De fapt bucătăria unei case e un univers independent, un fel de casă autonomă în casa propriu-zisă. Poate de aceea îmi place aşa de mult. Stau acolo, scriu la masa de lemn, iar alături am aragazul pe care fierbe cafeaua. Dacă îmi e frig, las ochiurile de la aragaz aprinse. Dacă vreau să mănînc ceva, mă întind spre frigider sau bufet. Golesc (adică goleam – cînd fumam) scrumiera, ca s-o pot umple iar. Mă întind spre ibricul de ceai. Sau iar spre cel de cafea. Încălzesc cafeaua răcită. Şi scriu. Şi scriu. Şi nu mă deranjează nimeni. Fiindcă, spre deosebire de dormitor, sufragerie ori baie, în bucătărie nimeni n-are treabă noaptea. Doar scriitorul.

Pînă acum am avut şase sau şapte astfel de “birouri de scriitor”, adică şase sau şapte bucătării în care am scris. În unele m-am simţit mai bine, în altele mai rău – şi am impresia că şi rezultatul, produsul, a depins de ospitalitatea bucătăriei. Bucătăria de acum, de la apartamentul nostru din Timişoara, e cea mai primitoare dintre toate (poate cu excepţia bucătăriei originare, cea de la cantonul CFR 37 Grădinari). Sigur, asta şi fiindcă e în sfîrşit acasă.

Din bucătăriile apartamentelor în care am stat în chirie, cea mai plăcută a fost tot una din Timişoara, de pe strada Luceafărul. Asta în ciuda fatului că stăteam pe un scaun şchiop, care se prăbuşea cu tot cu mine la cea mai mică mişcare nepotrivită – dar am învăţat repede cum să stau şi în scurt timp o făceam deja inconştient. Şi în ciuda faptului că acolo aveam un frigider vechi, rotunjit, burduhănos şi cu mîner cu arc, frigider care se închidea printr-o mişcare triplă, adică trei mişcări compuse: împingeai maneta cu mîna, apăsai concomitent partea de sus a uşii cu umărul şi pocneai – tot concomitent – partea de dedesubt a uşii cu piciorul, ca să intre în cadru. Dar a fost plăcut. Acolo am scris prin 1995 nuvela care a stat la baza romanului dezvoltat în 2000 şi apărut în 2004: Fairia – o lume îndepărtată.

Biroul meu de lucru de-acum arată cum se vede mai jos. Adică arăta acum vreo trei ani, pe vremea cînd începusem să scriu Noapte bună, copii!:

Zic “arăta” fiindcă între timp, din motive medicale, m-am lăsat de fumat. Am început romanul ca fumător şi l-am terminat ca nefumător. Dar am rămas consumator de nicotină: am o ţigară electronică şi mă ajut de ea. Doar că de-acum pachetul de Marlboro, cel de Pall Mall şi scrumiera nu mai apar în peisaj. Bricheta da, fiindcă o folosesc ca să aprind ochiurile de la aragaz şi să încălzesc cafeaua din ibric. Stiloul, foile, cerneala au rămas.

Dar despre obiectele scrisului sper să apuc să tastez altădată.

În rezumat:

Alina, după ce a vorbit la lansarea romanului Scotch al Ioanei Bradea, cu Ioana, Claudia Fitcoschi şi criticul Ion Bogdan Lefter (de la dreapta la stînga, ladies first).

Apoi:

Ora 13.30: la lansarea romanului lui Cormac McCarthy Nu există ţară pentru bătrîni, cu Alexandra Olivotto, Bogdan Stănescu şi Costi Rogozanu.

Mai pe la ora 2 (14.00) eram la lansarea unei serii de cărţi de la Millennium Press, printre care aia pe care o ţin în mînă şi se cheamă Povestiri fantastice. E de Michael Haulică, e foarte mişto şi i-am scris prefaţa. Din păcate, n-am poze cu mine cu gura deschisă (şi vorbind).

În fine:

ora 15.30: lansarea romanului Noapte bună, copii! Încadrat de Costi Rogozanu şi Bogdan-Alexandru Stănescu.

Mai am vreo sută de fotografii, dar nu-s mult diferite. Am mai vorbit la lansarea unei cărţi care mi-a plăcut: Patru femei, patru poveşti, a Aurorei Liiceanu (cu un text scris de Antoaneta Taneva-Nandriş). Şi am discutat, cum ziceam, cu zeci de oameni, prietenii pe care îi întîlnesc o dată sau de două ori pe an. Cred că de-aia şi obosesc aşa: încerc să vorbesc cu fiecare într-o jumătate de oră cît aş fi vorbit dacă ne-am fi îtnîlnit măcar săptămînal.

Aşa. Am bifat momentul. Ce-ar mai fi de zis? Cea mai plăcută amintire: că s-au vîndut toate exemplarele din Noapte bună, copii! aduse la tîrg. Cea mai urîtă amintire: drumul cu trenul, duminică după-amiaza/noaptea, pînă la Timişoara. Cu un sistem de aer condiţionat leneş sau sadic, cu o întîrziere de o oră şi cu scaunele alea înguste de InterCity, făcute parcă pentru pitici cu picioare scurte. Cele cîteva vînătăi pe ţurloaie îmi vor mai aminti o vreme de înţeleapta investiţie a CFR-ului.

În compensaţie,pun aici linkuri la două interviuri pe care le-am dat Alinei Purcaru pentru revista Corso şi Oanei Olariu pentru Opinia veche din Iaşi. E mai uşor cu linkul decît cu scrisul. De altfel, au ieşit două interviuri interesante   Întrebările m-au făcut să povestesc lucruri pe care nu cred să le mai fi spus altădată. De unele abia ce mi-am amintit atunci, pus în faţa întrebării.

Sîmbătă ar trebui să fiu la tîrg, la Bookfest, adică în Bucureşti. Sper să ajung. Căci, printre altele, trebuie să particip la lansarea propriei mele cărţi. Ar fi nepoliticos să lipsesc.

M-am simţit măgulit cînd am văzut pe site-ul editurii că, după o lună, romanul apare ca fiind epuizat. Sigur, ştiu că asta nu înseamnă că s-a vîndut tot tirajul, ci doar că librăriile au cerut suficient de multe exemplare ca să goleacă depozitul de la Iaşi. Dar tot m-am simţit Au şi scriitorii nişte orgolii… să ferească Dumnezeu pe cineva să se încurce cu unul!

De exemplu, la Adio, adio, patria mea… am scris fiecare text cum am putut, cum am avut timp, cu un sentiment al urgenţei. Scriam între slujbe, schiţam idei şi aruncam fraze pe un carneţel (pe care îl purtam mereu cu mine şi îl păstrez şi acum) fie pe autobuz, fie la o masă de cafenea (de obicei Starbucks şi afară, fiindcă înăuntru nu se fuma).

Fairia a fost rescrisă, pornind de la o nuvelă de vreo treizeci de pagini la care am lucrat prin 1995-1996. DEX-ul şi sexul şi Românii e deştepţi sînt totuşi antologii de texte – selectate tematic, dar tot antologii. La clipurile din Numele mierlei nu am lucrat regulat: scriam fie unul pe lună, fie trei într-o săptămînă.

Abia cînd am început să lucrez la Noapte bună, copii!, am intrat într-un ritm şi mi-am putut observa tabieturile. M-am privit din afară, le-am văzut, le-am judecat şi am conturat tiparul, care e vechi, tare vechi: de pe vremea cînd am început să scriu “matur” (îmi displace sintagma “scris matur”, dar alta nu-mi vine la îndemînă). Şi mi-am reamintit.

Sînt multe – tabieturile, rutinele, obiceiurile scrisului. Destul de multe ca să nu le înşir într-o singură postare. Le-am enumerat pe fugă şi într-un interviu pentru Mediafax, şi într-unul apărut în Adevărul de seară, pe care l-a realizat Lavinia Bălulescu şi despre care Alina zice că e unul din cele mai naturale interviuri pe care le-am dat.  Aşa că deocamdată pomenesc doar de

timpul scrisului.

Există un timp al scrisului la mulţi scriitori. Dimineaţa, după-amiaza, orele dintre micul dejun şi prînz, noaptea.

Eu sînt scriitor de noapte. E drept, textele eseistice sau de opinie le pot concepe şi scrie aproape oricînd. Dar cînd e vorba de ficţiune, de proză, scriu exclusiv noaptea. De obicei între orele 12 şi 2, iar în weekenduri, cînd nu trebuie să mă trezesc dimineaţa, chiar pînă la 3 sau 4. Rareori mă întind pînă pe la 5 şi mi s-a întîmplat să stau şi pînă la 6 şi să văd zorii. Dar asta s-a întîmplat cînd începeam să lucrez pe la 2-3-4 (fiindcă se întîmplă şi aşa ceva).

Ca să scriu, am nevoie de singurătate, de un timp şi un spaţiu al meu, în care să fiu doar eu. Pentru mine noaptea e timpul personal cel de creaţie, aşa cum bucătăria e spaţiul de creaţie (dar despre asta scriu altădată). Noaptea, cînd toată lumea se culcă, zarva cotidiană piere, afară e întuneric şi, dacă vreau, îmi poţi imagina că tot universul a dispărut temporar, rămîn acolo, în lumina becului, doar eu şi ceea ce imaginez. E linişte,  foaia şi stiloul stau în faţa mea,  nimeni şi nimic nu mă tulbură şi nu mă poate întrerupe. Mă pot concentra exclusiv pe scris. E momentul ideal şi e starea ideală pentru scris.

(Mai e însă ceva: am nevoie de izolare, dar şi de conştiinţa apropierii de lume, de civilizaţie şi de societate. Vreau să ştiu că mă pot retrage, dar şi că pot reveni oricînd în lume. Simt acut nevoia asta.)

Obiceiul ăsta mi l-am format într-un loc şi mai apropiat de starea de izolare de care am nevoie ca să scriu decît este un apartament dintr-un oraş. Acum aproape douăzeci de ani ani stăteam vara, în vacanţe, la un canton CFR, unde locuia mama pe atunci. Cantonul era undeva pe un cîmp, între dealuri, la trei kilometri de cel mai apropiat sat. Într-o parte, la vreo cincizeci de metri, era o şosea, iar lîngă canton era, desigur, linia ferată, pe care treceau trenurile, cu zdrăngănitul lor înfundat şi liniştitor. Astea erau legătura cu civilizaţia şi, dacă e ceva care îmi lipseşte acum, noaptea, cînd scriu, acel ceva e zgomotul trenurilor care trec.

Acolo, la canton, stăteam noaptea în bucătărie (nici nu aveam alte opţiuni: cantonul avea doar bucătărie, dormitor şi camera de serviciu propriu-zisă). Stăteam şi scriam. Uneori ieşeam în curte, ca să-mi limpezesc mintea şi să mai aerisesc încăperea îmbîcsită de fumul de tutun, şi mă uitam la un cer aproape albit de strălucirea stelelor. După aceea reveneam şi treceam iar la scris. Uneori mai venea şi mama să mă întrebe dacă nu mă culc, eu spuneam că nu încă, iar ea mergea înapoi în canton, unde stătea de veghe la trenuri. Cred că de atunci mi se trage. Deşi bănuiesc că dintotdeauna mi-a plăcut să stau noaptea, ca să veghez cumva atunci cînd totul în jur se linişteşte şi cerul se întunecă.

Am spus că stau de la 12 la 2-3, rareori mai tîrziu. De regulă scriu două-trei ore. Dacă stau mai mult, nu rezolv mare lucru: după trei ore simt că imaginaţia îmi slăbeşte, pofta de scris îmi piere şi mîna îmi oboseşte. Ideile şi evenimentele devîn dezlînate, creierul începe să se mişte greoi, de parcă ar înainta prin mîl, şi îmi dau seama că e momentul să mă opresc.

Mai există şi un al doilea moment, cel de dimineaţa, cînd mă trezesc. Atunci culeg foile scrise în noapte, le recitesc pe fugă şi fac o primă corectură rapidă, cu pixul. Tot atunci îmi reamintesc multe din lucrurile scrise cu cîteva ore înainte. Fiindcă, oricît de desuet ar suna, există un soi de inspiraţie stranie, care face uneori să-mi răsară în minte scriu scene, pasaje sau idei ce nu existau în momentul în care m-am aşezat să scriu o anumită parte a romanului/povestirii. Bucăţile respective nu îmi sînt “în plan”.

Cînd scriu, ştiu cum urmează să evolueze povestea mea pe termen scurt (şi întotdeauna am şi un plan general pe termen foarte lung). Dar scenele respective sînt altceva: îmi răsar în minte chiar cu cîteva secunde înainte de a începe să le scriu febril, iar dimineaţa nu mi le mai aduc aminte. Îmi amintesc doar vag că am scris ceva cu pasiune şi avînt. Le revăd a doua zi, dimineaţa, şi le descopăr în vreme ce le citesc, ca şi cum ar fi fost scrise de o mînă străină. Aşa au apărut, de exemplu, în Noapte bună, copii! scena cu jocul de cărţi şi personajul LePendu. Şi destule altele.

Starea respectivă, de inspiraţie nepămînteană, n-am trăit-o niciodată ziua. Poate şi de aceea prefer să scriu noaptea.

Sper să ajung acolo, să nu se inunde Transilvania, să nu se rupă liniile de cale ferată şi să nu cadă podurile din munţii noştri auriferi. Şi să nimeresc Clujul, unde am fost o singură dată pînă acum.

Later edit: Şi nici n-or trece două zile şi o să alerg cu cartea după mine înapoi în Timişoara.

După aceea o să mă odihnesc un pic. Că apoi vine tîrgul de carte de la Bucureşti…

(M-a stîrnit V., cu comentariul de mai jos. Şi mi-a făcut plăcere. )

truda şi obsesia nopţilor mele vreme de patru ani.

Săptămîna asta s-a transformat în modul acela miraculos care le place scriitorilor şi cititorilor şi a devenit

De săptămîna viitoare în librării!

Sigur că sînt încîntat. Şi mulţumit… Apropo de mulţumiri, nu puţine îi datorez (cum se va vedea şi pe la sfîrşitul cărţii) “Teroristei”, adică lui luciat, de-ar fi şi numai pentru faptul că ea mi-a sugerat titlul cărţii. Dar şi pentru că i-a plăcut (cred şi sper).

Cîteva fragmente din carte se găsesc aici, aici, aici şi aici, a apărut şi în Dilemateca o bucată extrasă din partea cu America (nu, nu-i Adio, adio, patria mea… şi nu-s eu acolo). S-ar putea să nu pară că se leagă, dar asta e şi din cauză că acolo sînt pînă la urmă patru poveşti într-una singură. Adică trebuie citită cartea

Scriu şi eu ca să scriu… Adevărul e că abia aştept să văd şi eu cartea-obiect, să o cîntăresc în mînă. Doar că obiectul e deocamdată la Iaşi, adică la vreo mie kilometri de mine. Vine, vine…

Later update: Cristi Pătrăşconiu şi Costi Rogozanu au pus şi ei cîte un fragment din roman pe blogurile lor. Unul cu o parte de road movie (de fapt fiction) autohton, celălalt cu o bucată din epilogul moldovenesc. Mulţumesc, Cristi, mulţumesc, Costi!

11 martie 2010.

Anul ăsta, pe 11 martie, numărul zilelor pe care le-am trăit în perioada comunistă a devenit egal cu numărul zilelor trăite după căderea comunismului. De atunci încoace talgerul balanţei a înclinat definitiv înspre viaţa în libertate. Aşa cum o fi ea, cu toate păcatele ei, e totuşi libertate. N-am uitat şi nu uit cum era odinioară.

Ştiu, calculul ăsta pare un joc nesemnificativ, dar nu pot să nu mă gîndesc că o mulţime de oameni şi-au trăit aproape toată viaţa în comunism. Unora le-a otrăvit sîngele şi mintea, iar apoi bieţilor oameni le-a venit greu să se adapteze.

Am avut noroc. Nu întru totul. Aş fi preferat ca anii trăiţi în comunism să fie mai puţini. Partea de bine din răul de atunci e că ştiu despre ce e vorba în propoziţie cînd cîte vreun stupid vorbeşte despre egalitarism şi societatea fără clase sau fără exploatare.

Nu scriu, dar pun un document care e şi el legat de o promisiune. Pentru că şi despre povestea de aici am promis că o să scriu. E una din primele pagini din dosarul meu de urmărire informativă făcut de Securitate în 1988. Pe stunci nu eram nici scriitor, nici student măcar, ci doar un puşti de aproape 18 ani, absolvent de liceu.

Dosarul ăsta are (ca şi altele, presupun) specificul lui. Mi s-a făcut cît eram în armată, aşa că presiunea asupra mea a fost mai mare decît ar fi fost în viaţa civilă: ameninţări cu batalionul disciplinar, declaraţii şi mici interogatorii ale ofiţerului de contrainformaţii, poveşti cu respectarea secretului militar etc.

Dar, în măsura în care pot privi lucrurile detaşat (nu pot, nu întru totul…, lucrul cel mai interesant din el e faptul că pe atunci ţi se putea face dosar de urmărire din nimic. OK, nu chiar din nimic, ci din următoarele mari infracţiuni: pentru că înainte de armată ascultam muzică occidentală la posturi de radio iugoslave (ţară socialistă) şi corespondam cu o puştoaică din străinătate (tot Iugoslavia, ţară socialistă), iar în armată corespondam cu prietenii mei de acasă despre ce-a mai făcut unul şi altul. Iar unul sau altul mai fugeau peste graniţă.

Azi, cînd văd cîtă energie s-a consumat pentru atîta lucru (şi ce ameninţări auzeam – şi cum le credeam), îmi vine greu pînă şi mie să cred. Chiar am trăit într-o asemenea lume? Şi chiar o mai regretă unii?

(Pentru o vizualizare mai bună: click dreapta şi View.)

Asta am scris-o pentru mine, ca să îmi amintesc de ziua de azi. Doar de-aia e un blog personal.

Asta e.

saliţîn şi salagale

Mă întreb dacă ştie cineva ce înseamnă exact. Erau două substanţe care se cumpărau de la magazin sau de la farmacie şi, din cîte îmi amintesc, una se folosea în anumite situaţii la prepararea unor mîncăruri sau a unor prăjituri, iar cealaltă la murături. Bănuiesc că saliţînul era pentru murături şi că are legătură cu acidul acetilsalicilic, dar nu bag mîna în foc.

Termenii sînt din subdialectul bănăţean, dar au intrat în el pe cale cultă. Poate dintr-o formă anume din maghiară sau din latină prin maghiară… nici asta nu ştiu, doar o bănuiesc.

Aşadar… saliţîn? Salagale?

Mai ales că la mine, cînd e vorba de scris, nici nu e singura.

Aşadar, acum, că am terminat, o să mai dureze vreo lună pînă cînd o să termin. Am reluat lectura cărţii scoase la imprimantă şi am început stilizarea,verificările, corecturile mărunte şi mai mari. Adică am terminat, dar de fapt n-am terminat. Am legat evenimentele şi personajele, poveştile se îmbină, textul curge, dar tot nu vreau să-mi scape nu ştiu ce derapaje temporale sau de acţiune, să văd că pun un personaj în Iaşi cînd el e deja în Oraviţa sau că se întîlneşte prin Bucureşti cu cineva care e de fapt într-un sat din Moldova.  Mai ales că m-am bazat mult pe rememorări, pe planuri temporale paralele şi pe ceva ce în naratologie se cheamă prolepse şi analepse.

Mai mişto e că am găsit salvat pe undeva un text de pe vechiul meu blog, unde comentam eu misterios, mai mult pentru mine, că am găsit un personaj. Postarea e asta:

Si bune, si rele

Avem un nou patriarh. Avem un nou presedinte al TVR. A venit toamna. E frumos. E frig. Am dat (gratie luciei-t) peste blogul lui Emil Brumaru – e pe blogroll. M-a prins o migrena. Am construit o schita de personaj cu care vreau sa fac ceva si nu stiu ce (probabil n-o sa fac nimic). Am auzit ca antologia despre bunici pe care o pregateste Marius Chivu e pe cale sa apara. Am un junghi intercostal. Am un junghi intercostal. Mi-e frig. Ma duc sa beau o cafea calda.

Miine e vineri.

Thursday, September 13, 2007 10:58:12 PM (E. Europe Daylight Time, UTC+03:00)

Aşadar, pe atunci nu scriam cu diacritice. Iar luciat încă mai scria pe blog…

Important e însă că văd cînd am descoperit un personaj care a ajuns să aibă un rol tare important. În toamna lui 2007. Aşa deci…

Mă mir şi eu. În viaţa mea n-am lucrat continuu la o carte trei ani. Abia acum. Nu zi de zi, dar sistematic. Şi tot de trei ani îi împui urechile bietei Alina cu ea şi o pun să citească fragmenţel după fragmenţel. Şi am mai obligat-o să păstreze şi ea marele secret – şi numai ea ştie cît de greu i-a fost, mai ales că între noi tot despre asta o întrebam.

Acum a scăpat, biata de ea – după ce mai citeşte o dată toată cartea.