P.S.: Şi vreau înapoi becurile cu filament!

Iar domnul Dan Grigore e chiar revoltat. Şi are dreptate. Păi, unde s-a mai pomenit aşa o blasfemie într-un stat laic ca al nostru? Să se ia măsuri, ce crucea mea?

Dacă îmi aduc eu bine aminte, tot CNA-ul a interzis şi o reclamă cu călugărul-Batman. Îşi fac casă în ceruri oamenii, nu? Doamne-ajută!

În aceeaşi ordine de idei (statul laic, amintiţi-vă!), n-ar fi bine ca în şcoli să se spună dimineaţa, pe lîngă imnul de stat, şi o rugăciune mică – da’ de-a noastră, ortodoxă, nu de la papistaşi? Zic şi eu, nu dau cu cădelniţa.

Aşadar, anul trecut n-am scris mai nimic, n-am publicat mai nimic consistent în zona ficţiunii. Doar două povestiri mai lungi, cu care totuşi nu mi-e ruşine: una în Dilemateca din august, în seria “Povestea vieţii”, intitulată Manifestele, şi una în antologia Primul meu porno, apărută la Editura ART (Adevărul despre şampanie). Ambele sînt, în linii generale, autobiografice, iar o astfel de orientare ar putea părea sugestivă pentru cariera unui scriitor, dar nu e: pur şi simplu aşa s-au cerut: biografice. Sau măcar cvasi-.

Apropo, în Primul meu porno are şi Alina un text, intitulat Nu vreau porno. Şi asta sună sugestiv, dar zău că nu e.

În rest… da, am cules roadele pentru Noapte bună, copii!, care a apărut în 2010 (iniţial scrisesem “anul trecut”). A fost Premiul Naţional de Proză “Ziarul de Iaşi”, pe care, fiindcă e de Iaşi, speram foarte tare să-l iau. A mai fost premiul USR – filiala Timişoara, pe care voiam să-l iau fiindcă e de Timişoara. A mai fost şi premiul onorific oferit de Clubul Intelectualilor din Oraviţa. Şi titlul de “cel mai bun roman al anului”, acordat de revista Tiuk!.

(În paranteză şi cu modestie – după cum se vede – o să mai spun că Tiuk! a acordat şi titlul de “cea mai bună carte a anului” romanului lui O. Nimigean Rădăcina de bucsau. Şi că nici romanul lui O. Nimigean, nici Provizorat, romanul Gabrielei Adameşteanu, n-au concurat la premiul acordat de Ziarul de Iaşi, fiindcă îl luaseră într-un an anterior.)

Apoi Noapte bună, copii! şi Rădăcina de bucsau al lui Ovidiu nu au fost selectate pentru premiul naţional al USR de juriul preliminar al Uniunii Scriitorilor. Juriul final a transmis un comunicat ce a semănat a protest sau, oricum, măcar a corecţie, iar ce pînă la urmă, dat fiind scandalul iscat în breaslă, absenţa nominalizării a însemnat aproape cît un premiu.

Mi-au apărut şi două traduceri din engleză, două romane despre care am citit vorbe bune prin reviste: Nemesis al lui Philip Roth şi Masa pisicii sl lui Michael Ondaatje. Şi cred că asta e tot. Desigur, pe lîngă textele săptămînale din Suplimentul de cultură ieşean şi cele lunare din Orizont-ul timişorean (din care n-o să fac un volum, deşi unele îmi plac destul de mult).

Şi-atît.

Ba nu: a apărut în Italia, la Sandro Teti Editore, Compagne di viaggio, traducerea în italiană a volumului coordonat de Dan Lungu şi de mine, Tovarăşe de drum. A avut ceva succes – chiar mai mult decît m-aş fi aşteptat. Dar, pe de altă parte, textele sînt foarte bune, tema comunismului e parcă iar actuală (mai ales în Italia), aşa că de ce nu?

În fine, textul meu cel mai tradus de pînă acum, eseul Bila jednom jedna zemlja, a apărut şi în Polonia, în revista Herito, în poloneză şi engleză.

Şi-atît. Ajunge.

Ba chiar mai mult: anul acesta nu o să public nici o carte – sau cel puţin nici o carte nouă. Mai ales că am senzaţia că acum, cu toată înşiruirea asta de realizări literare, încerc să compensez ceva.

Adevărul e că 2011 a fost un an de rahat. Şi aş da toate chestiile de mai sus, numai să-l pot şterge. Sau măcar ultima lună din el.

A, încă ceva! În august am fost cu Alina în Croaţia: pe insula Hvar, în Jelsa, şi apoi în Split. Asta aş păstra.

Şi cu o imagine dintr-un anotimp mult prea îndepărtat:

La mulţi ani – în lumea pe care şi-o doreşte fiecare!

M-a bucurat premiul, m-am bucurat că au fost premiaţi şi alţi cîţiva prieteni (scriitori buni, prieteni buni – de altfel lista integrală se poate găsi aici, pe site-ul USR) şi m-a bucurat foarte tare un cadou primit de la cîteva prieteni, cadou care – după cum se vede – vrea să spună ceva.

Mulţumesc, am priceput aluzia!

Interviul, care a apărut săptămîna trecută în “Observator cultural”, mi-a fost luat de Mihai Vakulovski şi mi s-a părut unul din cele mai reuşite interviuri la care am răspuns, dacă nu cumva cel mai reuşit. Nu ştiu de ce. A fost ceva acolo, în întrebări, care m-a stîrnit sistematic. Mulţumesc, Mihai!

(A, interviul se găseşte şi pe net, chiar aici. Se poate verifica dacă exagerez sau nu.)

În strictă legătură – fiindcă e vorba de Mihai Vakulovski şi oricine se va gîndi imediat şi la revista Tiuk! -, am aflat că revista amintită a acordat premiile Tiuk! pe anul 2010, iar Noapte bună, copii! a fost numit “Romanul anului”.  Să zic că mă bucur? Da, mă bucur mult. Multiuk.

Din Timişoara am fost invitaţi Robert Şerban şi cu mine. Aşa se face că eu, unul, am avut parte de o companie foarte plăcută încă de la început. El, nu ştiu.

Odată ajunşi în Alba Iulia, am dat de mai toţi cei de la Dilema veche, în păr, cum se zice. Laolaltă cu o mulţime de nume mari ale culturii româneşti contemporane. Literatură, film, muzică clasică, muzică rock, artă grafică, antropologie… ce mai, un regal de trei zile, din care noi n-am prins, din păcate, decît una şi jumătate.

Da, m-a impresionat echipa celor de la Dilema veche. Tocmai fiindcă i-am siţit ca pe o echipă, pornită pe un proiect coerent. Şi fiindcă ştiu să fie prieteni. Nu doar prietenoşi, ci prieteni.

Dar m-a impresionat mult Alba Iulia. Eram pentru prima oară acolo, în oraş. Şi în cetate. Am văzut cum poate arăta o cetate renovată după toate regulile. Dacă tot facem comparaţii cu Europa de Vest, uite că la Alba Iulia cetatea Vauban  restaurată de acolo arată aşa cum ne-am imagina că arată o cetate occidentală restaurată: cu bun-simţ şi bun-gust.

Apoi a mai fost ceva. Ana-Maria Sandu, Robert Şerban, Florin Iaru şi cu mine aveam misiunea să vorbim despre Plăcerea de a citi – ceea ce am şi făcut. Mai mult sau mai puţin, fiindcă întrebările din public n-au fost doar despre asta, ci mai degrabă despre plăcerea (noastră) de a scrie. Şi ce scriitor rezistă tentaţiei de a vorbi despre el şi scrisul lui?

Dar cel mai impresionant lucru (cel puţin pentru mine) a fost acela că întîlnirea s-a desfăşurat în Sala Unirii din cetate. Acustica nu era cea mai bună, dar oamenii care ne-au ascultat şi ne-au vorbit au compensat totul. Iar pe mine m-a emoţionat locul. N-am puseuri naţionaliste, sînt în favoarea unei regionalizări şi autonomizări accentuate a României, dar nu pot fi insensibil la forţa simbolică a trecutului zonei de care aparţin, indiferent dacă e legat de Eugeniu de Savoia sau de marele avînt unionist din decembrie 1918.

M-aş mai întoarce la Alba Iulia. Tot în nişte zile minunate, cu soare de vară indiană. Şi nici încă un festival Dilema veche (unu, două, nouă…) n-ar strica. N-ar strica deloc.

Azi atît am avut de spus .

Clădirea C.J. Timiş a fost prelungită cu o sală multifuncţională, unde s-a ţinut un concert minunat, cu unul din puţinii rockeri de cursă lungă pe care îi are România, chitarist, compozitor, muzician de prima mînă şi un om minunat: Ilie Stepan.

A cîntat mai întîi împreună cu Horia Crişovan şi Dixie Krauser, iar apoi (după opstprezece ani) şi cu Lică Dolga, Bujor Hariga şi Mario Florescu. Adică Pro Musica, formaţie înfiinţată în 1973 şi inactivă din 1993. Dar care s-ar putea să revină…

Eu l-am văzut prima oară pe Ilie Stepan prin anii ’80, la un festival TimRock, cînd m-am repezit în scenă împreună cu un coleg de liceu şi i-am dat ceva sau i-am cerut un autograf… nici nu mai ştiu. Dar dacă mi-ar fi spus cineva că o să ajung să îi scriu un text de prezentare pentru un album, i-aş fi rîs în nas (deşi aş fi vrut să o cred ). Sau să fi ştiut că o să merg la un concert al lui Ilie Stepan şi al celor de la Pro Musica nu cu bilet, ci cu invitaţie personală, împreună cu o fată frumoasă, şi că acel concert rock o să fie la sala Consiliului Judeţean (pe atunci PCR)… să fim serioşi! Şi totuşi la CJ s-a cîntat rock.

Şi-acum, ca remember:

Pro Musica – Timişoara

Şi ceva superb şi liniştitor:

Stepan Project – Cîmpul cu maci

Mi-amintesc că acum vreo cîteva zile o auzeam pe o vecină de pe palier, o tînără de puţin peste douăzeci de ani, cum explica la telefon cuiva ce are de gînd să-i facă unui individ care o supărase: “Păi, dar nu-mi bag eu pwla în gura lui? Uite-aşa: o bag şi-o scot, o bag şi-o scot!” O spunea cu atîta sete, că parcă erai gata să vezi scena în faţa ochilor, dacă n-ar fi fost un mic detaliu, pe care îl învăţăm cînd sîntem copii mici undeva la joacă înainte de a-l învăţa la anatomie.

O altă fetişcană, ce arăta binişor sub vîrsta majoratului, vorbea tot azi pe stradă cu o prietenă şi îşi vărsa nervii asupra cuiva absent, pe care, zicea ea, “Îl fwt în gură, ştii? Îl fwt în gură!”

Trec apoi prin faţa unui liceu respectabil o blondă în sacou vişiniu îi striga alteia, veselă nevoie mare şi pe un ton cumva drăgăstos: “Băi Laura, îmi bag pwla în gura ta!”

OK, recunosc că anii trec repede. Pe vremea mea era altfel. Din cîte am văzut eu, fetelor nu le creştea niciodată acel detaliu atît de pomenit în frazele de mai sus. Ce surprins trebuie să fie vreun ins de vîrsta mea, doritor de lolite, cînd  dezbracă o făptură din asta, din noua generaţie!

Am notat însă: de-acum sexul e ceva relativ. Nici anatomia nu mai e ce-a fost. Nici nu ştii de unde răsare chestia aia, în pula mea!

Zilele trecute s-a spart unul din geamuri. Mai exact, unul din dreptul apartamentului nostru. Era crăpat demult, aşa că, oricît l-am cîrpit, s-a întîmplat ceea ce trebuia să se întîmple – şi ştiam că o să se întîmple odată şi-odată. Drobul de sare de pe horn tot pică pînă la urmă. Geamul s-a spart şi jumătate din el a căzut pe hol, făcîndu-se ţăndări. Restul a rămas bine înfipt în chit şi în rama de metal pe jumătate ruginită, veche de vreo douăzeci (poate chiar treizeci) de ani.

Nu-i mare lucru de povestit: am scos cu grijă restul geamului, reuşind să nu mă tai decît puţin, în podul palmei, am curăţat rama de rugină, ocazie cu care i-am redus grosimea la jumătate, am vopsit-o. A doua zi am luat o bucată de plexiglas tăiată pe măsură încă de acum vreo trei ani (cum ziceam, ştiam că drobul de sare tot pică odată şi-odată) şi am pus-o în locul ferestrei vechi. Am lipit-o cu silicon, m-am mînjit, am transpirat şi am terminat. Izbîndă: geamul ţine. Şi nu mai e crăpat şi lipit cu scotch pe mijloc, pe margini şi pe la colţuri.

Ştiu că nu pare mare lucru. Poate că pentru un geamgiu (sau plexiglagiu?) ar fi fost un fleac, ceva ce face din cîteva flexări de muşchi între două treburi serioase, dar eu am trăit momente de satisfacţie nebănuite.

Asta e: trebuie să adaptăm realizările la mijloace. Şi, din perspectiva asta, m-am simţit la fel de entuziasmat ca un geamgiu căruia tocmai i s-a publicat un text în Dilemateca.

O, plăcerile muncii fizice! Ce satisfacţie îţi dau cînd nu le pratici prea des! Ştiu ce zic: mai am pe hol un geam la fel de crăpat, lipit cu scotch maroniu în cruciş şi-n curmeziş. De-ar mai duce-o pîn’ la vară…

Şi-atunci ce faci? Cauţi motive de bucurie în exterior. Un scriitor le caută pe cele legate de scris – de scrisul lui, căci rar e artistul lipsit de narcisism.

Am văzut că în Dilemateca de luna asta a apărut la “Povestea vieţii mele” chiar o poveste a vieţii mele – Manifestele. Pentru cei care au citit-o, trebuie să zic că e 80% autentică. Adică în datele ei esenţiale. O s-o recitesc eu însumi, ceva mai detaşat, ca să pricep mai bine cum amestec realitatea (şi aceea rememorată – totuşi!) cu liantul de imaginaţie care leagă povestea mai bine decît se lega ea în realitate.

E un fenomen interesant: ce şi cît pui într-o poveste reală ca s-o faci funcţională ficţional? Fiindcă realitatea nu e întotdeauna coerentă narativ aşa, în sine – deşi tocmai ea curge de-adevăratelea.

OK, o să văd cînd pun mîna pe revistă. Cum am venit în ţară la o săptămînă după apariţia ei, n-am mai găsit nici un exemplar nicăieri. Să fie aşa de citită? M-ar bucura.

În fine, o bucurie personală a fost (este) şi aceea că, într-un fel, am debutat iar: Noapte bună, copii! a apărut în format electronic. Eu aşa o simt: ca pe un fel de debut. Pe vremea cînd am început să scriu, nici măcar nu îmi imaginam că aş putea vedea vreodată e-book, darmite să fiu publicat în formatul ăsta. Sigur, citeam o groază de SF-uri şi unii autori îşi imaginaseră asta, dar de acolo pînă aici… E ca un fel de salt în viitor. Un Back to the Future şi-napoi – ba chiar şi mai încurcat de-atît. Mă văd pe mine cel de acum privindu-l pe cel de atunci, care stă cufoaia în faţă la lampa cu petrol şi se uită la cel de acum şi la e-book. Asta e – aşa simt.

Mai jos e un scurt dialog între două personaje dintr-o carte. Ar fi aiurea să pretind că s-ar putea ghici cartea, autorul sau personajele, dar dacă are cineva chef, ar putea să încerce să presupună din ce cultură şi, eventual, din ce epocă vine scrierea din care am preluat citatul.

“- Cheamă fetele să ne facă o cîntare!

- Ai picat cam tîrzior, meştere; sînt amîndouă ocupate.”

Ştiu că e cam puţin, mai ales că e vorba de o traducere – deci şi adaptare. Dar e un joc, nu?

Ca informaţii suplimentare, să mai zic că în acea lume oamenii mănîncă seminţe şi din cînd în cînd mai scuipă cojile în capul trecătorilor şi că se adresează unii altora cu “cîine spurcat”, “tîlhar” sau “carne împuţită”.

Silvia a avut dreptate: clădirea e – sau urmează să fie – o biserică. Mai exact, şi o biserică. Din cîte am înţeles noi atunci cînd am întrebat, este o mănăstire (franciscană, mi se pare) cu biserică şi chilii. Probabil că ferestrele de pe laterală sînt exact ferestrele chiliilor, chiar dacă nu se potrivesc cu imaginea tradiţională a încăperilor de retragere şi meditaţie monastică.

Aş zice că şi Pisicîinele are dreptate, fie şi parţial, fiindcă e imposibil ca într-o mănăstire catolică să nu existe şi o bibliotecă.

Pe mine m-a impresionat forma modernă a unui locaş care, prin definiţie, e destinat recluziunii. Mi-ar plăcea să văd şi o mănăstire ortodoxă mai cuplată la contemporaneitate.

Aşa cum mi-a (ne-a) plăcut şi blocul de locuinţe de mai jos. Aş sta oricînd în aşa ceva – şi nu doar fiindcă e aproape de Adriatica .

Iar dacă măriţi imaginea, s-ar putea să se vadă puţin în colţul din stînga sus numele unui sfînt, Sveti Dujam, şi un ceas solar. Un detaliu care înviorează şi personalizează construcţia.