Gheoland » Care mai vrei comunism?

O poveste cu România plecată
Textul acesta nu îmi aparţine. L-a descoperit Alina pe site-ul Evenimentului zilei. Nu e nici măcar un articol, ci un comentariu al unei cititoare. Dar ce comentariu! Ne-ar fi plăcut să citim mai mult, mai multe despre această Românie care şi-a luat lumea în cap din pricina faptului că n-am ştiut să ne folosim libertatea.

Nu ştim nici acum.

Iată textul, semnat de Flory din Texas şi preluat de aici:

“La sfarsitul lui iulie, cand am ajuns in Berlin, inca nu se stinsesera ecourile concertului Pink Floyd, The Wall, afisele publicitare inca pastrau reclamele pentru concert, lumea inca umbla nauca pe strazi la orice ora din zi si din noapte si, in toata mareea aceea umana revarsata inspre vest din toate colturile Europei Rasaritene, mii, zeci de mii de romani ca o singura familie vorbind, gandind, simtind la fel: Golani ai Pietei Universitatii la cozi interminabile in Alexanderplatz, la Comisiile Aliate, la intrarile lagarelor pentru azilanti, pe strazi, prin parcuri, la magazine, biblioteci, muzee, sali de spectacole…

Cea mai mare parte a Pietei Universitatii din perioadele decembrie ’89 /aprilie – iunie ’90 batuta, calcata in picioare, gonita de batele mineresti cu doar o luna si jumatate mai devreme… carand bagaje saracacioase, imbracata cam ponosit, cu copiii de mana, cu cate o bruma de bani si cu actele cusute prin te miri ce cotlon al imbracamintii, pleca afara, pleca spre libertate.

Mergeam frecvent in Tiergarten, in centrul Berlinului (in cele doua luni de zile in care am locuit acolo, in lagarul din Spandau, intr-un fost spital de psihiatrie dezafectat, tranformat in lagar pentru azilanti): imaginati-va zona cuprinsa intre Pietele Romana, Universitatii, Unirii, Amzei, Aviatorilor, Dorobanti, Salajan, Bulevardele Ana Ipatescu, Aviatorilor, Balcescu, Magheru, terasele de vara ale restaurantelor din centrul Bucurestiului: Gradinita, Cina, Lido, Ambasador, Trocadero, Athenee Palace, toate locurile in care, in zilele toride de vara, era imposibil sa nu intalnesti, intamplator, prieteni, vecini, colegi de serviciu, cunostinte ocazionale, rude, membri ai propriei familii…

Ei bine, toata lumea, tot centrul Bucurestiului, s-a mutat in vara aceea, cu arme si bagaje, in Tiergarten iar de acolo mai departe, spre U S A, Canada, Australia, Franta, Germania, Anglia

… in vreme ce de la Bucuresti, prin eter, ii parvenea vocea de cioclu a iliescului povestind si cui avea chef si cui nu avea chef sa-l asculte cum ca o mana criminala, ca niste forte obscure, ca Legionarii, ca chestii, nu stiu ce… in fine!

Vara aceea a fost absolut fantastica, comparabila cu nimic din tot ce traisem pana atunci sau imi va mai fi dat sa traiesc vreodata dar senzatia cea mai pregnanta, dincolo de cea comparabila cu nimic, aceea de libertate absoluta, a fost o senzatie de rau cumplit, un rau fizic care a fost la doar un pas sa ma ucida la modul cel mai concret cu putinta: mi se facea rau de la mancare prea buna, de la sucuri naturale, din fructe, de la cafea naturala, de la dulciuri, de la produse de patiserie… i-au fost necesare organismului meu (distrus de foamea indelungata, suferita mai bine de un deceniu) luni de zile, cam pana prin iarna, sa se re invete cu o viata normala, cu mancare de cea mai buna calitate, pe saturatelea.

Nu stiu altii cum sunt dar eu am ramas pentru totdeauna cu convingerea ca datorez enorm Germaniei: ii datorez momentul de respiro pe care mi la acordat in primul meu drum prin viata, de una singura, libera, nedepinzand decat de capacitatea mea intelectuala, de puterea mea de munca si ii mai datorez, de asemenea, felul uman, civilizat in care m-a tratat in cei doi ani de zile cat am locuit acolo.

Danke schön, Deutschland!”

Danke schön, Flory!

Idioţii utili n-o muritu, numa un pic s-o hodinitu
“Revoltele” din Londra din ultima săptămînă au oferit ocazia stîngiştilor de serviciu să mai critice o dată nemernica societate capitalistă, care nu e în stare să ofere şanse egale cetăţenilor ce trăiesc în acea lume plină de injustiţie socială, oprimare, discriminare et bla-bla-bla…

Ca de obicei, au pierdut o bună ocazie de a tăcea şi şi-au afirmat iarăşi condiţia de “idioţi utili”, cum se zice că i-ar fi numit Lenin pe simpatizanţii comunismului din ţările occidentale. Cui mai sînt ei utili azi? E o întrebare bună. Eu cred că nimănui, dar caută, caută…

Idioţii utili au luat apărarea “rebelilor” londonezi şi le-au justificat jafurile şi distrugerile cu aceiaşi termeni propagandistici pe care-i credeam îngropaţi odată cu comunismul. Dar se pare că eradicarea prostiei e într-adevăr un program vast şi mult prea ambiţios.

Interesant e că foarte mulţi dintre stîngiştii vocali ce subzistă astăzi în ţările europene sînt oameni educaţi, cu lecturi extinse, inclusiv din domeniul ştiinţelor politice, şi cunosc bine, ba chiar foarte bine istoria ideilor politice. Te şi miri că atîta competenţă teoretică duce la astfel de rezultate jalnice. Asta dovedeşte că inteligenţa vie unui individ nu e dată de suma lecturilor sale, ci aici mai intră şi inefabilul bun-simţ, care – în cazul de faţă – l-ar putea împiedica să dea o conotaţie pozitivă (sau cel puţin reactivă) jafurilor, incendierilor şi distrugerilor. Iar cînd bunul-simţ lipseşte, geaba ai masterate şi doctorate la marile universităţi ale planetei.

De fapt stîngiştii noştri (europeni, români, tot un drac) sînt nişte adulţi blocaţi în adolescenţă, ce au nevoie de defulări şi revolte şi astfel se înscriu într-o tendinţă la modă în Occident (tot un fel de servilism, vorba marxistului local). Mulţi dintre ei (se poate verifica) au crescut în familii înstărite. N-au fost săraci. Cei cu adevărat săraci s-au străduit din greu să reuşească, să răzbată într-o lume aşa cum e ea, fiindcă n-aveau altă şansă şi nici timp de pierdut. Cei ce au reuşit văd în asta un motiv de mîndrie personală, aşa că ar fi absurd să renege tocmai sistemul care le-a permis reuşita. Ei sînt mai degrabă de dreapta.

Ceştilalţi, stîngiştii, provin însă din familii educate şi (cum ziceam) nu foarte sărace, care s-au bucurat de o relativă bunăstare chiar şi în anii comunismului, n-au fost nevoiţi să lupte foarte tare pentru supravieţuire şi… nu ştiu, poate din cauza asta, poate pentru că totul le-a venit relativ uşor, au avut nevoie de o cauză care să-i mobilizeze. Au nevoie de o gaşcă de cartier cu care să epateze burghezul. Gaşca lui Marx. Sau gaşca lui Che Guevara, care e şi mai cool. Ştiu că sună condescendent, dar asta e opinia şi percepţia mea: nu-i urăsc, nu-i admir, nu-i invidiez. Îi compătimesc. Ştiu că dacă, printr-un miracol, Europa ar deveni un continent după dorinţa lor, ei ar fi primii care ar înfunda puşcăriile. Sau printre primii.

Interesant e că, dacă e să judec după superficialele etichete politice, şi eu aş fi de stînga. Sînt adeptul unui stat social (cu anumite reguli şi restricţii, dar da, vreau ca statul să-i poată ajuta pe cei ce nu se pot ajuta singuri), al asistenţei medicale gratuite, cu contribuţii procentuale din veniturile individuale, şi al învăţămîntului gratuit la toate nivelele. Dar cred că aici mă opresc. Mai departe fiecare trebuie să-şi valorifice şansele. Atît cît poate.

Însă cum poţi justifica “revoltele” iscate de împuşcarea unui traficant de droguri? Ce urmează? Justificarea violului? La urma urmei, defavorizaţii sorţii din cartierele sărace nu au parte decît în mod accidental de parteneri rafinaţi, îmbrăcaţi elegant şi cu maniere alese. De ce să aibă doar bogaţii parte de aşa ceva? De ce să nu îşi ia fiecare ce vrea?

Şi încă un lucru: numeroşi defavorizaţi din Tottenham sau de altundeva din Anglia beneficiază de un ajutor social minimal şi de locuinţe subvenţionate. Banii care se cheltuie lunar pentru ca un astfel de cetăţean să nu facă nimic sînt mai mulţi decît banii pe care îi cîştigă un român (sau alt străin oarecare) ce munceşte în Anglia, la ţară, 10-12 ore pe zi. Şi-atunci care sînt defavorizaţii, victimele capitalismului, copiii săraci (nu şi sceptici) ai plebei proletare?

Mie problema nu mi se pare capitalismul, ci, dimpotrivă, excesul de asistenţialism al statului britanic, care le permite unor tineri plini de energie să stea şi să clocească idei. Dar problematice mi se par şi ieşirile stîngiştilor, care nu pierd nici o ocazie de a ataca – practic – civilizaţia umană. Fiindcă actuala societate, fie că o numim capitalism, modernitate sau oricum altcumva, e rezultatul curgerii normale a civilizaţiei umane.  Dar, cum spuneam, stînga marxistă europeană e acea stîngă caviar formată din idioţi utili rămaşi fără obiectul muncii. Şi care au ajuns să justifice orice infracţiune în numele luptei împotriva capitalismului putred. Iar asta mi se pare periculos, fiindcă există lucruri care nu se pot justifica prin nici un fel de volute ideologice.

P.S.: Cică printre “revoltaţii” londonezi s-ar fi aflat, pe lîngă tot felul de cetăţeni dubioşi, şi numeroşi inşi din clasa de mijloc. Ba chiar şi o fiică de milionar, acuzată că ar fi furat produse electrocasnice în valoare de 5000 de lire.

Fata asta e, cumva, din aceeaşi specie cu stîngiştii ce-i apără pe “dezmoşteniţi”. Evident,  putea să-şi cumpere liniştită obiectele alea. Dar e mai cool să fii revoltat.

Antene TV – limba şi măciuca
Probabil că mai toţi românii au aflat de mica încercare de discreditare a ministrului Daniel Funeriu, pusă în scenă de Antena 3. Un fals grosolan, de care acum angajaţii postului TV se dezic, sugera că Daniel Funeriu ar fi luat bacalaureatul în Franţa abia în a doua sesiune. OK, nici dacă ar fi fost adevărat nu ar fi fost tocmai un dezastru, mai ales pentru un adolescent român venit de un an în Franţa. Iar în afara graniţelor României nu ajungi să îţi faci un doctorat cu un laureat Nobel şi să conduci cercetări de laborator în Germania sau Japonia dacă nu eşti un talent excepţional în domeniul respectiv. (În România poţi izbuti ceva vag asemănător dacă ai tatăl/mama şef pe undeva – dar poate că de-aia nici nu avem laureaţi Nobel în ţară.)

Ţelul propagandiştilor ce se cred ziarişti e clar şi se bazează pe o judecată simplă: calomniaţi, calomniaţi, tot rămîne ceva. O lovitură de măciucă tot lasă ceva urme. Şi chiar dacă s-ar ajunge ca postul TV să plătească daune morale, pun pariu că are tăticul Antenelor destui bani pentru mii de asemenea “ştiri”.

Interesant mi se pare că acelaşi trust, cu cîteva zile în urmă, tocmai elogia (într-un stil demn de omagiile aduse Conducătorului iubit) activitatea unui mare intelectual, sportiv şi umanist, pre numele lui de fată mare Dan Voiculescu. Cum nu pot să scriu ceea ce s-a scris deja foarte bine despre asta, mai bine citiţi acest rezumat excelent despre deontologii presei de la Antene.

Peste un an, un an şi ceva, vom vota cum ne vom pricepe mai bine, iar oamenii aceştia – şi aliaţii lor – s-ar putea să preia puterea, posturile, pîrghiile decizionale şi banii statului. Şi vor acţiona aşa cum se pricep. Vor alege oameni de calitate aşa cum au arătat deja că aleg: profesorul Voiculescu, nu “falsificatorul” Funeriu.

Ce vreau să zic? Un lucru simplu şi clar: gîndiţi-vă că ar fi vorba nu de Funeriu, ci de fiii sau fiicele dumneavoastră (sau de dumneavoastră înşivă). Că aţi trage din greu, aţi obţine nişte rezultate bune – sau chiar excepţionale – în domeniul ales, iar apoi aţi dori o carieră în România pe măsura calităţilor dumneavoastră.

Ei bine, n-o s-o aveţi niciodată, pentru că locurile acelea vor fi ocupate de oamenii domnului profesor de la Antene, ai aliatului său, ai fiilor, fiicelor şi miilor de ţuţeri care ştiu că limba dulce mult aduce şi că numai boii trag în jug. Ei ne vor duce în capitalism şi ne vor învăţa ce înseamnă jurnalismul autentic, valoarea autentică, educaţia autentică şi linguşirea autentică.

Succese succesive, dragi tovarăşi!

PS: Nu vreau să mi se spună ceva de “succesuri”. E altă căciulă. Nu e în chestie. Uite, de-aia cred eu că un om de calitate ar face mai bine să emigreze. Şi să nu se mai întoarcă în ţara bacalaureaţilor 100%.

Later update: Într-un text foarte bine argumentat, Dragoş Paul Aligică sintetizează nedumeririle evidente legate de campania anti-Funeriu. Şi are dreptate: de ce să acuzi de incompetenţă şi înşelăciune un om ale cărui puncte slabe tocmai astea nu sînt?  De unde atîta îndîrjire împotriva unei ţinte false, mai ales cînd efectul ar putea fi contrar celui scontat?

Îndrăznesc să avansez o ipoteză, chiar dacă e relativ improbabilă (nu şi imposibilă). S-ar putea să existe aici o legătură cu viitorul candidat de care are nevoie PDL pentru preşedinţie. Un candidat credibil, ferm, competent şi greu de atacat. Un candidat tînăr, cu o imagine bună, în curs de construcţie.

Probabil că exagerez. Avansez o idee. Sau doar o ipoteză printre atîtea altele.

Aux Armes et cetera
De 1 Mai (ce potriveală!) Alina a descoperit pe Youtube o cîntăreaţă franţuzoaică cu o voce extraordinară, care cîntă o melodie angajată (cum se zicea pe vremuri) cu un patos rar întîlnit. Îşi zice Melissmell. Orientarea ideologică e limpede, iar clipul e lipsit de orice subtilitate, dar are totuşi ceva simplist-copilăresc, ceva ce-l face înduioşător. Faptul că desenul animat e propagandistic, socialist şi revoltat nu reuşeşte să-l strice. La urma urmei, la ce fel de revoltă te poţi aştepta dinspre Franţa? Şi-apoi e 1 Mai.

De văzut – şi de plăcut.

Cernobîl – după 25 de ani
După douăzeci şi cinci de ani, un fragment de istorie a URSS, statul care a pus omul mai prejos de orice:

Accidentul de la centrala atomică se petrecuse sîmbătă. Adică pe 26 aprilie, o zi care va rămîne însemnată cu litere groase în istoria secolului douăzeci, dar care pentru oamenii din zonă însemna în momentul respectiv doar „sîmbătă” sau „sîmbăta trecută”. La început, bineînţeles, ruşii nu anunţaseră nimic oficial. Şi nici autorităţile din România n-au suflat o vorbă despre explozia de la Cernobîl, deşi secretul păstrat cu străşnicie a ajuns cunoscut foarte repede de toată lumea, fiind chiar exagerat mult dincolo de limitele reale ale dezastrului. Mii de morţi. Ba nu, zeci de mii! Numai la prima explozie au murit pe loc cîteva mii. Păi, ce crezi? Doar era treaba aia atomică, exact ca şi bomba. Şi mai e şi norul radioactiv (orice va fi însemnînd el), care e dus de vînt şi, oriunde ajunge, omoară oamenii ca pe muşte. Cînd o să plouă, o să plouă cu radiaţii. Cînd bate vîntul, aduce radiaţiile. Să vezi ce-o să fie dacă norul ăla vine în România! Da, sigur că vine, doar se împrăştie în toate părţile, ca la orice explozie… Măcar dacă l-ar omorî şi pe Ceauşescu! Nu, că el cu nevastă-sa s-au băgat demult în buncăr, sub pămînt, la ei în Bucureşti, şi-şi transmit ordinele de-acolo.

Antenele aeriene ale televizoarelor din zona de vest a ţării erau orientate demult în aşa fel încît să prindă transmisiile televiziunii iugoslave. Dacă tijele acelea lungi, cu elemenţi metalici la capăt, ce semănau cu nişte greble uriaşe, cocoţate pe case, ar fi fost oameni cu mîini şi cu picioare, ai fi văzut un grup de uriaşi întorşi cu fundul spre ţara lor şi cu faţa spre Iugoslavia, ce urmăresc avizi ce se petrece Dincolo, în republica socialistă şi liberală a lui Tito. Aşa se face că locuitorii din Oraviţa – şi mulţi alţii asemenea lor – aflaseră de accident încă din prima zi. Au aflat de la jurnalele de ştiri de pe TV Beograd.

[...] În cele din urmă a apărut şi un comunicat oficial, redactat în aşa fel încît să pară o completare la nişte informaţii anterioare (doar că inexistente). Orăviţenii l-au descoperit în ziarul judeţean. La baza paginii, sub o imagine cu nişte muncitori care se străduiau să realizeze planul cincinal în faţa aparatului de fotografiat, fusese înghesuit un text scurt, uşor de trecut cu vederea.

De la Comandamentul central de supraveghere şi control al calităţii mediului înconjurător

În legătură cu avaria produsă la centrala atomoelectrică de la Cernobîl din U.R.S.S., staţiile şi laboratoarele din reţeaua naţională de control al radioactivităţii mediului înconjurător, care desfăşoară o activitate permanentă de măsurare şi supraveghere a nivelelor radioactivităţii aerului, apei şi solului din ţara noastră, nu au constatat nici o creştere a acestor nivele, care se situează în limitele normale.

Măsurile continuă conform programului stabilit.

Dar, după cum se ştia, textele din presă nu erau scrise ca să te informeze, ci ca să fie interpretate. Totul se interpretează.

(extras din Noapte bună, copii!)

Pentru martirii noştri: respect!
Au trecut 21 de ani de atunci. Nici nu-mi vine să cred. În seara aceea am văzut chioşcuri în flăcări, tancuri pe străzile oraşului şi snopi de trasoare pe deasupra clădirilor. Camioane militare şi coloane de manifestanţi, dintre care unii se duceau la moarte. Noaptea, cînd rafalele de mitralieră s-au mai liniştit, a început să plouă. A doua zi în oraş erau bălţi de apă amestecată cu sînge.

Odihnească-se în pace, sărmani eroi! Nu ştiu dacă ţara asta a meritat un asemenea sacrificiu, dar măcar să ne amintim de ei.

Sînt aici, înşiraţi, toţi: etnici români, maghiari, germani, sîrbi. Bănăţeni, moldoveni, olteni, ardeleni. Români. Sînt atîţia care îi plîng, sînt atîţia care le duc dorul.

Şi îţi vine să te întrebi dacă a meritat. Dar asta depinde de noi. Şi n-aş putea da un răspuns. Mi-e doar jale.

A trecut o zi importantă
A trecut o zi importantă pentru mine şi eu am uitat să o pomenesc.

11 martie 2010.

Anul ăsta, pe 11 martie, numărul zilelor pe care le-am trăit în perioada comunistă a devenit egal cu numărul zilelor trăite după căderea comunismului. De atunci încoace talgerul balanţei a înclinat definitiv înspre viaţa în libertate. Aşa cum o fi ea, cu toate păcatele ei, e totuşi libertate. N-am uitat şi nu uit cum era odinioară.

Ştiu, calculul ăsta pare un joc nesemnificativ, dar nu pot să nu mă gîndesc că o mulţime de oameni şi-au trăit aproape toată viaţa în comunism. Unora le-a otrăvit sîngele şi mintea, iar apoi bieţilor oameni le-a venit greu să se adapteze.

Am avut noroc. Nu întru totul. Aş fi preferat ca anii trăiţi în comunism să fie mai puţini. Partea de bine din răul de atunci e că ştiu despre ce e vorba în propoziţie cînd cîte vreun stupid vorbeşte despre egalitarism şi societatea fără clase sau fără exploatare.

Ce se alege de securişti
La postarea anterioară Misu mă întreba ce m-am întrebat şi eu: oare cum s-au descurcat după revoluţia din 1989 oameni care şi-au cîştigat pîinea speriind soldaţi de 18-19 ani cu anchete şi cu batalionul disciplinar? Sigur, după miile de texte citite despre reconvertirea Securităţii în SRI şi a poliţiei politice în organ democratic, răspunsul pe care îmi vine să-l dau e că s-au descurcat foarte bine.

Am încercat totuşi o investigaţie mediocră, pe bază de Google, folosindu-mă de numele de ofiţeri care apăreau în dosarul meu. Şi am găsit ceva – dar nu mare lucru.

Un personaj care are acelaşi nume cu locotenentul-major de Contrainformaţii de la unitatea unde am făcut armata este doctor în ştiinţe strategice sau ceva de genul ăsta. Şi-a făcut un doctorat pe tema managementului operaţional al Forţelor Aeriene. E citat prin tot felul de studii ale colegiilor şi universităţilor de apărare. Şi da, ar putea să fie acelaşi om, fiindcă (n-am spus asta în postarea anterioară) eu am făcut armata într-o unitate de radiolocaţie de lîngă Bucureşti, unitate care ţinea de Forţele Aeriene.

Dacă e el, pare să fi avut un destin frumos. Eu nu am aflat decît că, printre alte activităţi cărturăresco-militare, a scris un studiu despre sprijinul logistic în Forţele Aeriene şi despre managementul operaţional pentru Forţele Aeriene în condiţiile aderării României la NATO. NATO, de ce nu?

Un al doilea nume, cel al şefului său, căruia îi raporta acţiunile întreprinse, coincide cu al unui fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii. După revoluţie a devenit colonel şi şef al serviciului Forţe Aeriene din cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei. Ar putea fi acelaşi? Căci sînt tot Forţe Aeriene, bag eu de seamă…

Dacă ar fi aşa, pot fi mîndru (n-o luaţi chiar aşa cum o zic)  . Am fost urmărit de un doctor în ştiinţe strategice care elaborează strategii pentru România din NATO şi de un şef de direcţie a Securităţii comuniste. Dacă ignor factorul timp, aş zice că şi Pactul Nord-Atlantic, şi Tratatul de la Varşovia stăteau cu ochii lor ofiţereşti pe mine. Şi pe încă cinci puşti necăjiţi din mizeria optzecismului comunist. Aşa se cîştigă marile victorii – în bătălii mici!

Eu şi Securitatea
Ştiu că n-am mai scris de multă vreme, ştiu că am promis să scriu despre rutinele (sau tabieturile) personale de scriitor, dar n-am apucat şi încă nu apuc. E enervant – şi îngrijorător – să duc pe picioare o gripă vreme de trei săptămîni.

Nu scriu, dar pun un document care e şi el legat de o promisiune. Pentru că şi despre povestea de aici am promis că o să scriu. E una din primele pagini din dosarul meu de urmărire informativă făcut de Securitate în 1988. Pe stunci nu eram nici scriitor, nici student măcar, ci doar un puşti de aproape 18 ani, absolvent de liceu.

Dosarul ăsta are (ca şi altele, presupun) specificul lui. Mi s-a făcut cît eram în armată, aşa că presiunea asupra mea a fost mai mare decît ar fi fost în viaţa civilă: ameninţări cu batalionul disciplinar, declaraţii şi mici interogatorii ale ofiţerului de contrainformaţii, poveşti cu respectarea secretului militar etc.

Dar, în măsura în care pot privi lucrurile detaşat (nu pot, nu întru totul…), lucrul cel mai interesant din el e faptul că pe atunci ţi se putea face dosar de urmărire din nimic. OK, nu chiar din nimic, ci din următoarele mari infracţiuni: pentru că înainte de armată ascultam muzică occidentală la posturi de radio iugoslave (ţară socialistă) şi corespondam cu o puştoaică din străinătate (tot Iugoslavia, ţară socialistă), iar în armată corespondam cu prietenii mei de acasă despre ce-a mai făcut unul şi altul. Iar unul sau altul mai fugeau peste graniţă.

Azi, cînd văd cîtă energie s-a consumat pentru atîta lucru (şi ce ameninţări auzeam – şi cum le credeam), îmi vine greu pînă şi mie să cred. Chiar am trăit într-o asemenea lume? Şi chiar o mai regretă unii?

(Pentru o vizualizare mai bună: click dreapta şi View.)

Ne doare-n revoluţie
Pe Antena 3 e înjurat Băsescu, pe Realitatea TV apare Oprescu şi se vorbeşte despre războiul dintre Mitrea şi Hrebenciuc, pe alte programe curg filme (State de România, Mr. Bean şi altele asemenea).

Pe televiziunea maghiară Duna TV s-a transmis în direct de la un forum desfăşurat în Timişoara şi dedicat Revoluţiei Române din 1989, care a început acum douăzeci de ani, pe 15 decembrie 1989. Au fost aici Laszlo Tokes, Lech Walesa şi alţii… dar cred că ştiaţi de la TVR, de la Antene sau Realitatea TV, nu?

Acum ungurii de la Duna TV transmit un documentar excelent despre Securitatea română, cu interviuri în română şi maghiară, documentar realizat de TVR şi Magyar Adas. Îmi pare rău că nu ştiu maghiară.

Proiectul Iohannis, varianta Crin
Îl ascult pe Crin Antonescu, cel mai găunos şef de partid politic pe care l-am văzut în ultimii ani, cum e momit de ideea de a fi premier şi vorbeşte despre “proiectul Iohannis fără Klaus Iohannis”. Uau!

Acum vă întreb: în afară de faptul că îl susţineau pe Klaus Iohannis pentru postul de premier, ce alt mesaj concret aveau acum vreo săptămînă şefii coaliţiei de trei parale? Păi, cam atît. Aducem un neamţ care să fie rege… pardon, premier. Restul erau bla-bla-uri, singurul lucru la care se pricepe acest băiat fin pe nume Crin.

Proiectul Iohannis rezumat ar fi următorul: aducem un neamţ premier şi gata – România va prospera. Noi punem miniştrii pesedişti şi liberali (şi vreo doi de la UDMR) aşa cum vrem, împărţim hălcile de putere şi avuţie aşa cum ne dorim, dar după aceea apare Iohannis, care e neamţ şi o să le rezolve el pe toate. Neamţul e djinn-ul din 1001 de nopţi: face prosperitate cît ai clipi, numai să frece Crin şi Geoană lampa.

Şi atunci proiectul Iohannis fără Iohannis ce ar însemna? Nu ştiu. În mod cert, Crin nu e djinn.

(Apropo de asta: mă întreb cum de a ajuns Crin Antonescu un personaj politic important. Retorică găunoasă – categoria “limbuţi” -, nici un angajament concret, nici o doctrină, nici un principiu ferm, ci doar nişte declaraţii sentenţioase şi schimbări de loialitate rapide.

Bibliografie la Crin: mai întîi Andrei Pleşu.

Dar mai ales Cristian Ghinea.

Şi mai vorbim.)

Later Edit: Mi-am amintit un mic detaliu, care are legătură şi cu Crin, şi cu dragostea dlui Patriciu faţă de copii şi ura sa faţă de cei care bat copiii.

Acum vreo lună şi jumătate, în suplimentul dedicat de Academia Caţavencu candidatului la preşedinţie Crin Antonescu (înainte de turul întîi), se sugerează pe undeva că fostul profesor Antonescu le mai trăgea castane elevilor săi. N-am văzut pe cineva care să fi investigat pista respectivă, deşi bănuiesc că dl Patriciu s-ar fi putut alarma: “Cum, PNL-ul meu (adică în care sînt un umil membru) susţine un bătăuş de copii?”

OK, poate că n-a fost aşa. Poate că a fost un trucaj, o scăpare, o exagerare. Poate că dl Antonescu nu trăgea castane, ca alţi profesori, care – să fim sinceri – o mai făceau prin anii ’80. Dar dacă o făcea? Personal, nu l-aş condamna, cum nu i-am condamnat nici pe profesorii mei, cei care ne mai căpăceau în liceu. Aşa se făcea şi nu am murit nici unul din asta.

Dar, ce-i drept, eu nu am înaltul spirit moral dovedit de atîţia politicieni români în cazul dlui Băsescu – dar, lucru de mirare, numai al lui. Dacă l-aş fi avut – şi se pare că multă lume din politica noastră îl are -, poate că aş fi investigat mai atent şi pista asta. Ca să nu mă trezesc că susţin un castanagiu împotriva unui pălmuitor, că se duce naibii moralitatea! Şi dacă piere moralitatea din politica românească, nu ştiu, zău, cu ce mai rămînem.

Cum am fost plătit de PDL
Domnul candidat la preşedinţie Geoană declară că are informaţii cum că manifestanţii anti-PSD de la Timişoara au fost plătiţi de PDL. Sper că are destule, fiindcă altfel unii dintre ei ar putea să-l dea în judecată pentru calomnie, insultă, ofensă… Măcar cei care au participat şi la revoluţia din 1989 de partea asta a baricadei, nu de cealaltă, asemeni generalului de Securitate Geoană senior.

Sînt dispus să-i dau o mînă de ajutor domnului candidat, aşa că, iată, mărturisesc şi povestesc: am fost plătit de portocalii. Adică de portocaliu. Să vedeţi cum a fost.

În dimineaţa (spre prînzul) zilei de 1 decembrie cobor de la sediul revistei Orizont, cu gînd să-mi cumpăr o cafea, cînd dintr-un gang mă abordează un ins:

- Alo, domnu’! zice el.

Mă întorc spre individ şi îl privesc cu atenţie. Priceperea mea la oameni, probabil la fel de bună ca şi a domnului Geoană, mă face să îl ghicesc imediat: era în mod cert un om de la PDL.

- Poftiţi, zic eu, bine-crescut. Vă pot ajuta cu ceva?

Bărbatul era îmbrăcat într-un costum portocaliu, cu sacou portocaliu, cămaşă portocalie şi pantaloni portocalii. Avea cravată portocalie şi din buzunarul de la rever îi ieşea o batistă portocalie. Purta pantofi portocalii şi doar, în chip ciudat, ciorapi roşii.

Avea pînă şi palmele şi faţa portocalii şi m-am temut o clipă că omul are hepatită, dar mi-am amintit că am avut şi eu boala odată, demult, aşa că nu risc o infectare prea rapidă. M-am apropiat de el.

- Nu vrei dumneata să cîştigi nişte bani?

- Cine nu vrea? zic eu circumspect, dar pofticios.

- Păi, uite, e o manifestare a PSD-ului în Piaţa Operei. Noi am vrea să ne adunăm oamenii şi să-i boicotăm pe pesedişti, ca să piardă alegerile, să se facă de rîs şi să ajungă la închisoare sau măcar să se transfere la noi în partid. Înţelegi?

- Înţeleg. Şi care-i treaba mea?

- E simplu, îmi zice portocaliul. Te duci şi dumneata acolo, strigi împotriva PSD-ului şi a lui Iliescu şi pleci acasă.

- OK, şi cît cîştig de aici?

Bărbatul mă măsură din cap pînă în picioare şi pufni. I-am susţinut dîrz privirea, aşa că a oftat uşor. Apoi a scos din buzunar un fel de formular şi un pix.

- Poţi să strigi tare? Că văd că eşti cam slăbuţ, zise el şi începu să noteze. Ai măcar şaptezeci de kile?

- Nu, am mărturisit jenat.

Omul a bifat ceva acolo, pe foaie, şi a continuat:

- De fumat fumezi?

- Nu. Nu mai, am zis repede.

- Măcar atît, a oftat el şi a dat să continue.

Mie, care de obicei nu mă pricep la negocieri financiare, de data asta mi-a venit brusc o idee:

- Se pune că sînt intelectual? Scriitor? Poate contează dacă sînt văzut acolo.

Bărbatul a ridicat capul, brusc interesat.

- Scriitor? Păi, de ce nu spui dumneata aşa? Pentru scriitori avem alte criterii.

Şi, fără nici o ezitare, mototoli foaia şi scoase dintr-un buzunar portocaliu alta.

- Îl cunoşti pe Patapievici? Adică nu, că sigur îl cunoşti… El te cunoaşte pe tine?

- Da, zic eu uşurat.

Portocaliul bifă ceva pe foaie, apoi mă privi mai atent şi cumva curios.

- Mihăieş te ştie?

Zic repede:

- Da.

Omul mai bifă ceva, apoi reluă:

- Traian Ungureanu?

- Da.

- Elena Udrea?

- Nu, am zis cu regret.

Şi omul a mai continuat aşa o vreme, cu tot felul de nume, după care a zis:

- Bun… Deci Patapievici, Ungureanu, Mihăieş, Cărtărescu… ăsta nu… asta nu… asta face 840 de dolari.

- Uau! zic eu, apoi, repede: Dar nu se poate 900?

Portocaliul mă privi o clipă, apoi zise:

- Na, 900, fie, că văd că eşti flămînd. Şi-apoi nu dau de la mine.

- Nu, ştiu că nu. Da’ de unde? zic eu cu tupeu.

- De la tiparniţa lui Coposu, mi-a zis omul grav. Aia care a scăpat de mineri în ’90.

Eu am rîs.

- Nu, nu rîde! începu omul. Chiar de la tiparniţa lui Coposu îi avem. Abia am scăpat-o de mineri. Ştii, cînd am plecat de la ţărănişti la liberali cu Norica, cu Decebal, cu ăialalţi, am luat şi noi una-alta de la ţărănişti. Şi bine am făcut, că vezi ce s-a ales de ei. Iar după aia, cînd eu am plecat la PDL, am luat tiparniţa, iar Norica şi ăialalţi au rămas cu spiritul de conciliere al lui Coposu. E bun şi ăla, că de-aia l-a luat acu’ PSD-ul, dar tiparniţa e mai bună.

- Da’ înainte aţi fost şi pe la PSD, nu? am zis, uitîndu-mă la ciorapii lui roşii.

- De unde ştii? m-a privit mirat portocaliul şi am avut senzaţia că i-am mai cîştigat un pic de respect.

- Păi, sînt intelectual, nu? Îmi daţi banii?

- Sigur, uite.

Şi omul mi-a întins cei 900 de dolari verzulii.

- Şi pe ăia din Piaţa Universităţii tot cu aşa ceva i-aţi plătit?

- Tot, oftă portocaliul. E, ce vremuri! Gagici, droguri, imnul golanilor, jos Iliescu!

- Da’ droguri nu mai daţi? l-am întrebat pe portocaliu.

- Nu, dar ştiu eu un furnizor. Băiat bun. Pesedist, da’ bun. Acum te duci la miting?

- Mă duc, am zis.

Şi m-am dus.

Ieri la Timişoara – o scurtă continuare
Le mulţumesc tuturor celor care au comentat postarea anterioară, indiferent de poziţia adoptată, şi îi asigur că nu am cenzurat nici un comentariu. Nici n-a fost cazul. M-am bucurat să revăd printre comentatori prieteni vechi, despre care nu mai auzisem demult nimic, bloggeri pe care îi citesc, comentatori cu opinii ferme.

OK, asta a fost partea de protocol.

Nu vreau să intru în vreo polemică interminabilă legată de cele petrecute ieri în Piaţa Operei. Am remarcat că atunci cînd discuţi cu cineva care are în mod evident o opinie formată, de cele mai multe ori devine brusc surd la argumentele  tale şi în final rămînem fiecare la opinia noastră, doar un pic mai obosiţi şi mai enervaţi. O să scriu doar cîteva lucruri necesare, rezultate în urma comentariilor, şi care ţin mai degrabă de metodă şi judecată.

Relatarea mea a fost una obiectivă – atît cît poate fi de obiectivă relatarea unui participant cu oarecare experienţă jurnalistică la un eveniment pe care l-a urmărit cu interes. Oricum, mult mai obiectivă decît tot ce am văzut pe Antene şi pe Realitatea TV: veţi remarca uşor că am prezentat acţiunile ambelor părţi. Comentariile personale nu au afectat informaţia (sau nu în mod intenţionat).

Mai clar, dacă scriu, în loc de “Liberalii s-au aliat cu PSD-ul”, un comentariu cu un insert ilocuţionar, cum ar fi “La naiba, liberalii s-au aliat cu PSD-ul”, informaţia nu e alterată, ci îmbogăţită cu opinia mea, pe care o puteţi ignora sau nu.

În piaţă s-a pregătit o manifestaţie a PSD-ului, cea despre care domnul Ciuhandu spune că n-a fost aprobată niciodată. Adică spunea că nu putea să se aprobe nici o manifestaţie acolo, afară. Cu toate astea, eu am văzut printre cei ce organizau masele de oameni cu pancarte, tricouri şi steaguri PSD-PC acolo, afară, consilierii locali ai PSD-ului. Aşadar, consilieri locali PSD, care aprobaseră interdicţia de a organiza manifestări în Piaţa Operei, organizau manifestanţii aduşi de la sate în Piaţa Operei.

Mitingul de protest nu a fost unul politic. A fost unul civic. Atîta tot. Nu aş mai ieşi niciodată la un miting electoral – nici al PDL, nici al altcuiva. Restul sînt manipulări electorale – fie de o parte, fie de alta. El s-a declanşat ca reacţie la cel al PSD-ului, despre care aliatul PSD-ului, domnul Ciuhandu, spune că nu a existat. Înţelegeţi? Dacă PSD-ul n-ar fi adus oameni în piaţă, n-ar fi existat nici un scandal, nici un contra-miting, nimic.

Iar dacă PDL-ul ar organiza – sau va organiza – un miting electoral în Piaţa Operei, se poate aştepta la aceeaşi reacţie.

Cam asta e mineriada despre care s-a vorbit şi cam asta e manipularea despre care vorbesc televiziunile.  Eu prefer să judec cu mintea mea. Sper că faceţi la fel, indiferent de opinii. Şi meditaţi şi la acel schimb de replici, între un manifestant civic (nu PDL, atenţie!), care zbiera amărît în Piaţa Operei că “Aici au murit oameni, doamnă!”, şi replica doamnei de la PSD: “Şi ce dacă? Au murit că au fost proşti!” Aşa-i, au murit fiindcă au fost proşti, doamnă activistă! De-aia a trădat domnul Ciuhandu Timişoara ieri: Domnia Sa nu e prost.

În fine, cei care acuză de manipulare ar face bine să se gîndească o clipă sau două dacă nu cumva ei sînt cei manipulaţi. Sau cum pot şti nişte oameni ce s-a petrecut la Timişoara, sute de kilometri depărtare, bazîndu-se pe nişte imagini concentrate pe şase metri pătraţi şi care durează mai puţin de un minut.

Azi în Timişoara, oraşul care nu uită
Văd că s-au scris şi s-au transmis o mulţime de lucruri despre mitingul şi contramitingul desfăşurat azi la Timişoara, cu ocazia zilei naţionale şi a semnării unui pact penibil între PSD, PNL şi 1/2 din PNTCD. În cele cîteva minuţele acordate evenimentului la ştirile de pe Realitatea TV şi Antena 1 am văzut, cu groază şi ruşine, manipulări grosolane, dezinformări voite sau nu şi crasă incompetenţă jurnalistică.

Ce a fost de fapt acolo? Ce a stîrnit scandalul? Trebuie spus că, după ştiinţa mea, PDL-ul n-a avut nici un amestec. Scandalul l-a stîrnit, din păcate, tocmai primarul nostru, domnul Ciuhandu, în momentul cînd a decis semnarea pactului cu PSD-ul, PNL-ul şi Klaus Iohannis pe 1 Decembrie şi aducerea PSD-iştilor laTeatrul Naţional, în Piaţa Operei (azi a Victoriei).

Încă de acum cîteva zile se vorbea despre o asemenea idee trăsnită, iar pe unele forumuri deja circulau comentarii revoltate. Poate că unii nu ştiu, dar a existat un acord mutual al tuturor forţelor politice şi civice din oraş, prin care balconul teatrului şi Piaţa Operei, locuri cu valoare simbolică deosebită, să fie lăsate în afara jocurilor politice. Mi se pare că există şi o hotărîre a Consiliului Local, care interzice folosirea balconului teatrului/operei ca spaţiu de expunere a materialelor electorale.

Ieri însă pe balconul respectiv a apărut, mare şi lat, un afiş cu Geoană, Antonescu şi Ciuhandu, care, chipurile, cîştigau împreună. Bănuiesc că va fi protestat cineva, fiindcă bannerul a dispărut – de fapt s-a mutat pe o clădire alăturată. Eu zic că plasarea lui acolo a fost o greşeală şi, oricum, a pregătit cumva reacţia de azi.

OK. Acum, despre

Mitingul /contramitingul din 1 decembrie 2009.

Orice ar spune jurnaliştii TV de la posturile amintite mai sus (TVR-ul încă nu a ajuns să transmită ceva), manifestaţia de protest despre care se tot vorbeşte nu a fost una organizată, nu a fost a PDL-ului şi nici nu s-au scandat sloganuri pro-Băsescu (decît, poate, izolat, vreo doi-trei oameni). Singura manifestaţie organizată a fost cea a PSD-ului – şi, dacă mă-ntrebaţi pe mine, n-a fost organizată prea bine. Au fost aduşi oameni din satele şi oraşele din judeţ şi li s-au dat pancarte şi steaguri cu PSD-PC. În primul rînd erau cam puţini (vreo 300-400), iar în al doilea rînd nu erau la ei acasă. În schimb cei din spatele lor  erau timişoreni şi veniseră special pentru a protesta împotriva neruşinării politice la care s-au pretat politicienii. Iar un protest pornit din suflet are mai multă vlagă decît unul de partid.

Lucrurile au evoluat cam aşa:

- pe la ora 12.00 manifestanţii pro-PSD erau comasaţi în faţa unei scene şi agitau materialele propagandistice (aşa se zicea pe vremuri). În spatele lor s-au strîns timişoreni – maximum două mii -, dintre care unii au început să scandeze dezorganizat sloganuri anti-PSD şi anticomuniste, iar alţii au continuat să privească. Abia după cîtva timp, cînd au apărut şi cele două bannere ale protestatarilor, s-a coalizat un grup în jurul lor. Au început să se inventeze sloganuri, să se încerce scandări. A fost ceva spontan şi, tocmai din această perspectivă, a fost foarte interesant de urmărit.

Bannerele.

Lumea aştepta să vină Geoană cu echipa subordonată, ca să îi poată huidui sau aplauda. Cele două grupuri au fost separate de un cordon de jandarmi. La un moment dat pe scena din faţa teatrului a urcat o formaţie de muzică populară, care a fost huiduită copios, deşi n-avea nici o vină, în afară de cea că fusese angajată să cînte pentru eveniment. “Nu trageţi în pianist”, mi-am zis eu. Ei n-aveau nici o vină, săracii!

În anumite momente, bine dirijaţi de un maestru de ceremonii, oamenii PSD-ului au înălţat pancartele şi drapelele ca pe un zid, în aşa fel încît la o filmare din faţă să nu poată fi văzuţi protestatarii din spate. Bună lecţie! De reţinut pentru situaţii similare. Eu zic că propagandistul care a avut ideea asta merită ceva felicitări.

Pînă la urmă nici Geoană şi nici ceilalţi politicieni n-au îndrăznit să apară afară, în faţa teatrului. Au reuşit astfel să-i dezamăgescă şi pe susţinători, şi pe protestatari. Discursurile s-au desfăşurat înăuntru, la adăpostul teatrului, iar imaginile au fost transmise pe un ecran plasat în piaţă. Lumea a scandat şi protestat în lipsa lor, iar la sfîrşit au plecat care încotro.

Cîteva precizări:

“Violenţele” despre care se tot vorbeşte la televizor sînt o dovadă bună a lipsei de profesionalism a jurnaliştilor. În loc să intervieveze, de exemplu, un manifestant dintr-o tabără şi unul din cealaltă, presarii ăştia dau sistematic aceleaşi imagini cu îmbrînceli.

Din ce am văzut eu, cele maximum două minute de îmbrînceli şi smucituri peste braţele jandarmilor au fost singurele violenţe – fără urmări, de altfel. Au fost implicaţi vreo patru oameni, care s-au înfierbîntat, şi-au zis ceva şi s-au împins. Iar gazele lacrimogene au fost de fapt un spray lacrimogen individual, folosit de un jandarm ca să se apere. N-au fost consecinţe. Li s-a bătut doar obrazul (deşi săracii jandarmi n-aveau nici o vină, se temeau şi ei) şi lumea s-a liniştit.

Mai mult, am văzut la un moment dat şapte-opt oameni plasaţi unul lîngă altul. Vreo trei îl aplaudau pe Geoană (adică imaginea lui Geoană, cel ascuns înăuntru), vreo doi îl huiduiau, iar vreo doi priveau placizi. După care s-au potolit toţi.

Numărul manifestanţilor e iarăşi din cel mai divers, în funcţie de site sau post TV. Eu nu pot garanta pentru cifrele mele, ci doar pentru nişte proporţii. Vor fi fost vreo 400 de manifestanţi aduşi de PSD, tot vreo 400 (poate un pic mai mulţi sau mai vocali) veniţi spontan, ca să protesteze, şi vreo 1000-1500 de oameni neutri, care se uitau şi discutau între ei. Cu timpul privitorii s-au rărit.

În poza de mai jos se pot vedea întrucîtva ambele grupuri de manifestanţi. Linia despărţitoare este (aproximativ) în zona unui steag tricolor cu gaură în mijloc, care e al unui protestatar anti-PSD.

Cît priveşte categoriile sociale din care făceau parte protestatarii… am văzut că unii vorbeau despre cerşetori, PDL-işti, oameni plătiţi. Eu am văzut foarte mulţi tineri (între 16 şi 25 de ani). Scriitori. Membri ai Societăţii Timişoara. Semnatari ai Proclamaţiei de la Timişoara. Revoluţionari. Chiar şi liberali ce protestau împotriva obrăzniciei politice a manifestării.

În general lumea a fost paşnică. Timişorenii sînt destul de molcomi, iar manifestanţii aduşi din judeţ nu s-au simţit – cum am zis – chiar în largul lor cînd s-au văzut încercuiţi de localnici. Dar şi-au făcut şi ei treaba cum au putut.

În fine, mă tem că ziua de azi i-a pecetluit domnului Ciuhandu destinul de primar al Timişoarei. Acesta îi va fi, cred, ultimul mandat. Pentru timişoreni ar fi fost mai scuzabil să fure milioane de euro decît să se alieze cu PSD-ul şi să aducă flamurile roşii în Piaţa Operei, la douăzeci de ani de la revoluţie. Într-un fel, îmi pare rău. Domnul Ciuhandu a fost un primar bun. Iar acum Domnia Sa a încercat să judece pragmatic. Doar că atunci cînd vor vota, oamenii nu vor vota pragmatic, ci emoţional. Şi nu vor uita.

Bine că n-au îndrăznit să iasă în balconul Operei, ca să anunţe, alături de fiul generalului de Securitate Geoană, că facem o nouă revoluţie. Imaginea aceea jalnică, cu drapelele roşii cu PSD-PC (de ce PC?) fîlfîind în piaţă, în timp ce înăuntru Traian Băsescu era identificat cu comunismul… Aşadar, Geoană ar fi anticomunismul, nu?

Mare greşeală, domnule Ciuhandu! Regret. Dar, ca să parafrazez un cunoscut proverb, cînd te amesteci cu PSD-ul, pînă la urmă te mănîncă.

Precizare finală: Dacă mitingul PSD-PNL-PC-PNTCD ar fi avut loc oriunde altundeva, nu s-ar fi întîmplat nimic. Doar dorinţa de a confisca simbolul Pieţei Operei a declanşat protestul – pe care l-au meritat din plin.

Iar faptul că semnatarii acordului au fost nevoiţi s-o şteargă din clădirea teatrului pe uşa din dos (de fapt laterală) spune ceva despre “entuziasmul” cu care au fost primiţi în oraş, în ciuda celor declarate la televiziuni.

Copilul şi mogulul
Sigur că acum toată lumea vorbeşte despre copilul pe care l-a lovit sau nu l-a lovit Băsescu şi despre trucajul pe care l-au făcut sau nu l-aui făcut adversarii lui.  Şi desigur că totul a fost pregătit, inclusiv de jurnaliştii absolut imparţiali de la Realitatea TV, în aşa fel ca să-l ia prin surprindere pe preşedinte. (Că lui Mircea Geoană i-au spus sistematic că va avea o scamă e o cu totul altă poveste.)

Deocamdată totul e în ceaţă, e dubios, discutabil – şi tocmai asta se şi voia. Dacă ar fi adevărat, Băsescu va pierde alegerile pe mîna şi temperamentul lui. Dacă nu, avem de-a face cu o manipulare de presă care va intra în manuale. Deci ceva tot se alege.

Eu comentez deocamdată doar ce am găsit prin ziare.  Traian Băsescu spune că nu a bătut niciodată un copil, nici măcar pe ai lui. Bănuiesc că exagerează, zău. Dar nu cred că s-ar apuca să o facă în public.

Se pare că nişte ziarişti din Prahova l-ar fi găsit pe copilul de pe banda video. Cică se numeşte Marius Istrăţoiu şi ar fi declarat, după ce a fost sîcîit o vreme de ziarişti: “Este o chestiune din trecut care nu m-a afectat nici atunci, nici acum. Aveam 10 ani, iniţial d-l preşedinte mă luase pe scenă… S-a enervat că spusesem o prostie şi când m-am dus lângă dânsul voiam să-mi cer scuze, dar m-a împins. Chiar am râs, nu a fost ceva care m-a marcat.”

OK, deci l-a împins. Domnul Dinu Patriciu e însă de altă părere: “Mai întâi l-a lovit în plex cu dosul mâinii şi apoi peste faţă”. Tare de tot. Karate Băse. Aşadar, dacă e să îl credem pe dînsul – şi de ce nu l-am crede -, nu doar Traian Băsescu, ci şi copilul lovit minte. Sau poate copilul îşi schimbă repede declaraţia?

Aşadar, trei declaraţii, trei variante.  Plus persoane gen Lavinia Şandru, care au fost atunci acolo şi au auzit (dar n-au văzut, ca, în caz de ceva, să nu iasă cu procese) că ar fi fost un copil bătut. Şi cinci ani doamna Şandru a păstrat tăcerea, discretă şi elegantă cum o ştim.

Ce să zic? Doar ceva limpede, după atîtea incertitudini: că de vreo săptămînă domnii Dinu Patriciu şi Sorin Ovidiu Vîntu, altfel relativ discreţi, sînt tot mai prezenţi pe la televiziuni, prin ziare… Dau declaraţii, iau atitudine. Îmi şi imaginez (cu răutate, desigur) o scenă în care domnul Patriciu îşi suflecă mînecile şi zice necăjit: “Adriane, Răzvane, Corina, ce-i acolo? Ce pipa mea, vă dau o gîrlă de bani şi voi nu sînteţi în stare să-l radeţi pe marinar? Tot eu trebuie să vin să vă fac treaba? Na, vin, să nu ziceţi că-s băiat rău. “.

Şi a venit.