Arhive
Bucuria de azi
O zi anostă. Dar mi-a luminat-o o surpriză, o bucurie de cititor statornic al unui blog întrerupt acum cîţiva ani.
Azi atît am avut de spus 
.
Arhive
Pro Musica
Am avut un final de săptămînă încărcat. Dar, înainte de toate, joi seara am fost împreună cu Alina la Consiliul Judeţean Timiş. De ce? Ca să ascultăm muzică rock.
Clădirea C.J. Timiş a fost prelungită cu o sală multifuncţională, unde s-a ţinut un concert minunat, cu unul din puţinii rockeri de cursă lungă pe care îi are România, chitarist, compozitor, muzician de prima mînă şi un om minunat: Ilie Stepan.
A cîntat mai întîi împreună cu Horia Crişovan şi Dixie Krauser, iar apoi (după opstprezece ani) şi cu Lică Dolga, Bujor Hariga şi Mario Florescu. Adică Pro Musica, formaţie înfiinţată în 1973 şi inactivă din 1993. Dar care s-ar putea să revină…
Eu l-am văzut prima oară pe Ilie Stepan prin anii ’80, la un festival TimRock, cînd m-am repezit în scenă împreună cu un coleg de liceu şi i-am dat ceva sau i-am cerut un autograf… nici nu mai ştiu. Dar dacă mi-ar fi spus cineva că o să ajung să îi scriu un text de prezentare pentru un album, i-aş fi rîs în nas (deşi aş fi vrut să o cred :dog: ). Sau să fi ştiut că o să merg la un concert al lui Ilie Stepan şi al celor de la Pro Musica nu cu bilet, ci cu invitaţie personală, împreună cu o fată frumoasă, şi că acel concert rock o să fie la sala Consiliului Judeţean (pe atunci PCR)… să fim serioşi! Şi totuşi la CJ s-a cîntat rock.
Şi-acum, ca remember:
Şi ceva superb şi liniştitor:
Stepan Project – Cîmpul cu maci
Arhive
Sexul e relativ
Azi-dimineaţă, în staţia de autobuz, aud o liceancă de vreo treişpe-paişpe ani, exasperată de aşteptare: “Să-mi bag pwla în el de autobuz! Hai pe jos!”
Mi-amintesc că acum vreo cîteva zile o auzeam pe o vecină de pe palier, o tînără de puţin peste douăzeci de ani, cum explica la telefon cuiva ce are de gînd să-i facă unui individ care o supărase: “Păi, dar nu-mi bag eu pwla în gura lui? Uite-aşa: o bag şi-o scot, o bag şi-o scot!” O spunea cu atîta sete, că parcă erai gata să vezi scena în faţa ochilor, dacă n-ar fi fost un mic detaliu, pe care îl învăţăm cînd sîntem copii mici undeva la joacă înainte de a-l învăţa la anatomie.
O altă fetişcană, ce arăta binişor sub vîrsta majoratului, vorbea tot azi pe stradă cu o prietenă şi îşi vărsa nervii asupra cuiva absent, pe care, zicea ea, “Îl fwt în gură, ştii? Îl fwt în gură!”
Trec apoi prin faţa unui liceu respectabil o blondă în sacou vişiniu îi striga alteia, veselă nevoie mare şi pe un ton cumva drăgăstos: “Băi Laura, îmi bag pwla în gura ta!”
OK, recunosc că anii trec repede. Pe vremea mea era altfel. Din cîte am văzut eu, fetelor nu le creştea niciodată acel detaliu atît de pomenit în frazele de mai sus. Ce surprins trebuie să fie vreun ins de vîrsta mea, doritor de lolite, cînd dezbracă o făptură din asta, din noua generaţie!
Am notat însă: de-acum sexul e ceva relativ. Nici anatomia nu mai e ce-a fost. Nici nu ştii de unde răsare chestia aia, în pula mea!
Arhive
Ura, sînt geamgiu!
Blocul în care stau are un coridor comun lung, ce trece prin faţa tuturor apartamentelor de pe etaj, ca la casele de raport din perioada interbelică. Coridorul e închis cu geamuri prinse în rame de metal, ca să mai ferească de ploaie holul comun.
Zilele trecute s-a spart unul din geamuri. Mai exact, unul din dreptul apartamentului nostru. Era crăpat demult, aşa că, oricît l-am cîrpit, s-a întîmplat ceea ce trebuia să se întîmple – şi ştiam că o să se întîmple odată şi-odată. Drobul de sare de pe horn tot pică pînă la urmă. Geamul s-a spart şi jumătate din el a căzut pe hol, făcîndu-se ţăndări. Restul a rămas bine înfipt în chit şi în rama de metal pe jumătate ruginită, veche de vreo douăzeci (poate chiar treizeci) de ani.
Nu-i mare lucru de povestit: am scos cu grijă restul geamului, reuşind să nu mă tai decît puţin, în podul palmei, am curăţat rama de rugină, ocazie cu care i-am redus grosimea la jumătate, am vopsit-o. A doua zi am luat o bucată de plexiglas tăiată pe măsură încă de acum vreo trei ani (cum ziceam, ştiam că drobul de sare tot pică odată şi-odată) şi am pus-o în locul ferestrei vechi. Am lipit-o cu silicon, m-am mînjit, am transpirat şi am terminat. Izbîndă: geamul ţine. Şi nu mai e crăpat şi lipit cu scotch pe mijloc, pe margini şi pe la colţuri.
Ştiu că nu pare mare lucru. Poate că pentru un geamgiu (sau plexiglagiu?) ar fi fost un fleac, ceva ce face din cîteva flexări de muşchi între două treburi serioase, dar eu am trăit momente de satisfacţie nebănuite.
Asta e: trebuie să adaptăm realizările la mijloace. Şi, din perspectiva asta, m-am simţit la fel de entuziasmat ca un geamgiu căruia tocmai i s-a publicat un text în Dilemateca.
O, plăcerile muncii fizice! Ce satisfacţie îţi dau cînd nu le pratici prea des! Ştiu ce zic: mai am pe hol un geam la fel de crăpat, lipit cu scotch maroniu în cruciş şi-n curmeziş. De-ar mai duce-o pîn’ la vară…
Arhive
e-Noapte bună, copii!
Mda, m-am întors din concediu. Astfel de întoarceri sînt întotdeauna apăsătoare. Mai ales cînd vii din Croaţia.
Şi-atunci ce faci? Cauţi motive de bucurie în exterior. Un scriitor le caută pe cele legate de scris – de scrisul lui, căci rar e artistul lipsit de narcisism.
Am văzut că în Dilemateca de luna asta a apărut la “Povestea vieţii mele” chiar o poveste a vieţii mele – Manifestele. Pentru cei care au citit-o, trebuie să zic că e 80% autentică. Adică în datele ei esenţiale. O s-o recitesc eu însumi, ceva mai detaşat, ca să pricep mai bine cum amestec realitatea (şi aceea rememorată – totuşi!) cu liantul de imaginaţie care leagă povestea mai bine decît se lega ea în realitate.
E un fenomen interesant: ce şi cît pui într-o poveste reală ca s-o faci funcţională ficţional? Fiindcă realitatea nu e întotdeauna coerentă narativ aşa, în sine – deşi tocmai ea curge de-adevăratelea.
OK, o să văd cînd pun mîna pe revistă. Cum am venit în ţară la o săptămînă după apariţia ei, n-am mai găsit nici un exemplar nicăieri. Să fie aşa de citită? M-ar bucura.
În fine, o bucurie personală a fost (este) şi aceea că, într-un fel, am debutat iar: Noapte bună, copii! a apărut în format electronic. Eu aşa o simt: ca pe un fel de debut. Pe vremea cînd am început să scriu, nici măcar nu îmi imaginam că aş putea vedea vreodată e-book, darmite să fiu publicat în formatul ăsta. Sigur, citeam o groază de SF-uri şi unii autori îşi imaginaseră asta, dar de acolo pînă aici… E ca un fel de salt în viitor. Un Back to the Future şi-napoi – ba chiar şi mai încurcat de-atît. Mă văd pe mine cel de acum privindu-l pe cel de atunci, care stă cufoaia în faţă la lampa cu petrol şi se uită la cel de acum şi la e-book. Asta e – aşa simt.
Arhive
A fost frumos
A fost.
Arhive
Idioţii utili n-o muritu, numa un pic s-o hodinitu
“Revoltele” din Londra din ultima săptămînă au oferit ocazia stîngiştilor de serviciu să mai critice o dată nemernica societate capitalistă, care nu e în stare să ofere şanse egale cetăţenilor ce trăiesc în acea lume plină de injustiţie socială, oprimare, discriminare et bla-bla-bla…
Ca de obicei, au pierdut o bună ocazie de a tăcea şi şi-au afirmat iarăşi condiţia de “idioţi utili”, cum se zice că i-ar fi numit Lenin pe simpatizanţii comunismului din ţările occidentale. Cui mai sînt ei utili azi? E o întrebare bună. Eu cred că nimănui, dar caută, caută…
Idioţii utili au luat apărarea “rebelilor” londonezi şi le-au justificat jafurile şi distrugerile cu aceiaşi termeni propagandistici pe care-i credeam îngropaţi odată cu comunismul. Dar se pare că eradicarea prostiei e într-adevăr un program vast şi mult prea ambiţios.
Interesant e că foarte mulţi dintre stîngiştii vocali ce subzistă astăzi în ţările europene sînt oameni educaţi, cu lecturi extinse, inclusiv din domeniul ştiinţelor politice, şi cunosc bine, ba chiar foarte bine istoria ideilor politice. Te şi miri că atîta competenţă teoretică duce la astfel de rezultate jalnice. Asta dovedeşte că inteligenţa vie unui individ nu e dată de suma lecturilor sale, ci aici mai intră şi inefabilul bun-simţ, care – în cazul de faţă – l-ar putea împiedica să dea o conotaţie pozitivă (sau cel puţin reactivă) jafurilor, incendierilor şi distrugerilor. Iar cînd bunul-simţ lipseşte, geaba ai masterate şi doctorate la marile universităţi ale planetei.
De fapt stîngiştii noştri (europeni, români, tot un drac) sînt nişte adulţi blocaţi în adolescenţă, ce au nevoie de defulări şi revolte şi astfel se înscriu într-o tendinţă la modă în Occident (tot un fel de servilism, vorba marxistului local). Mulţi dintre ei (se poate verifica) au crescut în familii înstărite. N-au fost săraci. Cei cu adevărat săraci s-au străduit din greu să reuşească, să răzbată într-o lume aşa cum e ea, fiindcă n-aveau altă şansă şi nici timp de pierdut. Cei ce au reuşit văd în asta un motiv de mîndrie personală, aşa că ar fi absurd să renege tocmai sistemul care le-a permis reuşita. Ei sînt mai degrabă de dreapta.
Ceştilalţi, stîngiştii, provin însă din familii educate şi (cum ziceam) nu foarte sărace, care s-au bucurat de o relativă bunăstare chiar şi în anii comunismului, n-au fost nevoiţi să lupte foarte tare pentru supravieţuire şi… nu ştiu, poate din cauza asta, poate pentru că totul le-a venit relativ uşor, au avut nevoie de o cauză care să-i mobilizeze. Au nevoie de o gaşcă de cartier cu care să epateze burghezul. Gaşca lui Marx. Sau gaşca lui Che Guevara, care e şi mai cool. Ştiu că sună condescendent, dar asta e opinia şi percepţia mea: nu-i urăsc, nu-i admir, nu-i invidiez. Îi compătimesc. Ştiu că dacă, printr-un miracol, Europa ar deveni un continent după dorinţa lor, ei ar fi primii care ar înfunda puşcăriile. Sau printre primii.
Interesant e că, dacă e să judec după superficialele etichete politice, şi eu aş fi de stînga. Sînt adeptul unui stat social (cu anumite reguli şi restricţii, dar da, vreau ca statul să-i poată ajuta pe cei ce nu se pot ajuta singuri), al asistenţei medicale gratuite, cu contribuţii procentuale din veniturile individuale, şi al învăţămîntului gratuit la toate nivelele. Dar cred că aici mă opresc. Mai departe fiecare trebuie să-şi valorifice şansele. Atît cît poate.
Însă cum poţi justifica “revoltele” iscate de împuşcarea unui traficant de droguri? Ce urmează? Justificarea violului? La urma urmei, defavorizaţii sorţii din cartierele sărace nu au parte decît în mod accidental de parteneri rafinaţi, îmbrăcaţi elegant şi cu maniere alese. De ce să aibă doar bogaţii parte de aşa ceva? De ce să nu îşi ia fiecare ce vrea?
Şi încă un lucru: numeroşi defavorizaţi din Tottenham sau de altundeva din Anglia beneficiază de un ajutor social minimal şi de locuinţe subvenţionate. Banii care se cheltuie lunar pentru ca un astfel de cetăţean să nu facă nimic sînt mai mulţi decît banii pe care îi cîştigă un român (sau alt străin oarecare) ce munceşte în Anglia, la ţară, 10-12 ore pe zi. Şi-atunci care sînt defavorizaţii, victimele capitalismului, copiii săraci (nu şi sceptici) ai plebei proletare?
Mie problema nu mi se pare capitalismul, ci, dimpotrivă, excesul de asistenţialism al statului britanic, care le permite unor tineri plini de energie să stea şi să clocească idei. Dar problematice mi se par şi ieşirile stîngiştilor, care nu pierd nici o ocazie de a ataca – practic – civilizaţia umană. Fiindcă actuala societate, fie că o numim capitalism, modernitate sau oricum altcumva, e rezultatul curgerii normale a civilizaţiei umane. Dar, cum spuneam, stînga marxistă europeană e acea stîngă caviar formată din idioţi utili rămaşi fără obiectul muncii. Şi care au ajuns să justifice orice infracţiune în numele luptei împotriva capitalismului putred. Iar asta mi se pare periculos, fiindcă există lucruri care nu se pot justifica prin nici un fel de volute ideologice.
P.S.: Cică printre “revoltaţii” londonezi s-ar fi aflat, pe lîngă tot felul de cetăţeni dubioşi, şi numeroşi inşi din clasa de mijloc. Ba chiar şi o fiică de milionar, acuzată că ar fi furat produse electrocasnice în valoare de 5000 de lire.
Fata asta e, cumva, din aceeaşi specie cu stîngiştii ce-i apără pe “dezmoşteniţi”. Evident, putea să-şi cumpere liniştită obiectele alea. Dar e mai cool să fii revoltat.
Arhive
Un quiz literar
De plăcerea jocului, mai pun aici un quiz, de data asta literar.
Mai jos e un scurt dialog între două personaje dintr-o carte. Ar fi aiurea să pretind că s-ar putea ghici cartea, autorul sau personajele, dar dacă are cineva chef, ar putea să încerce să presupună din ce cultură şi, eventual, din ce epocă vine scrierea din care am preluat citatul.
“- Cheamă fetele să ne facă o cîntare!
- Ai picat cam tîrzior, meştere; sînt amîndouă ocupate.”
Ştiu că e cam puţin, mai ales că e vorba de o traducere – deci şi adaptare. Dar e un joc, nu?
Ca informaţii suplimentare, să mai zic că în acea lume oamenii mănîncă seminţe şi din cînd în cînd mai scuipă cojile în capul trecătorilor şi că se adresează unii altora cu “cîine spurcat”, “tîlhar” sau “carne împuţită”.
Arhive
Quiz: răspuns
A fost uşor, aşa-i? (Deşi o zic doar aşa, fiindcă eu n-aş fi ghicit.)
Silvia a avut dreptate: clădirea e – sau urmează să fie – o biserică. Mai exact, şi o biserică. Din cîte am înţeles noi atunci cînd am întrebat, este o mănăstire (franciscană, mi se pare) cu biserică şi chilii. Probabil că ferestrele de pe laterală sînt exact ferestrele chiliilor, chiar dacă nu se potrivesc cu imaginea tradiţională a încăperilor de retragere şi meditaţie monastică.
Aş zice că şi Pisicîinele are dreptate, fie şi parţial, fiindcă e imposibil ca într-o mănăstire catolică să nu existe şi o bibliotecă.
Pe mine m-a impresionat forma modernă a unui locaş care, prin definiţie, e destinat recluziunii. Mi-ar plăcea să văd şi o mănăstire ortodoxă mai cuplată la contemporaneitate.
Aşa cum mi-a (ne-a) plăcut şi blocul de locuinţe de mai jos. Aş sta oricînd în aşa ceva – şi nu doar fiindcă e aproape de Adriatica ) .
Iar dacă măriţi imaginea, s-ar putea să se vadă puţin în colţul din stînga sus numele unui sfînt, Sveti Dujam, şi un ceas solar. Un detaliu care înviorează şi personalizează construcţia.
Arhive
Quiz: arhitectură contemporană
E vară, e cald, oamenii pleacă în concediu, blogurile se moleşesc şi ele şi cititorii le înlocuiesc (sper) cu cărţi masive, de hîrtie, aduse pe nisipul sau pietrele încălzite sub un braţ umbrit de pălăria de paie. Aşadar, nu e momentul să vorbesc despre arhitectura contemporană, despre ce înseamnă ea la noi, în România, şi ce înseamnă în alte ţări, unde nu se face exces de oţel cu termopane şi prost gust.
Totuşi, pentru a stîrni curiozitatea, o să lansez o întrebare: ce credeţi că adăposteşte clădirea din fotografie, construită – şi aproape terminată – în ultimii ani?
Clădirea se află în Split – ca să rămîn sincronizat cu atmosfera de vacanţă -, iar premiul constă în satisfacţia de a fi ghicit :devil: . Oricum, peste două-trei zile o să-mi dau şi eu cu părerea.
(Fotografia se poate mări, dar nu cred că detaliile ajută prea mult.)
Cautare
Pagină oficială facebook
facebook.com/radupavelgheoBio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiţă). Scriitor. Român din România, bănăţean din Banat şi, în esenţă, ticvăneanţ(-mic) şi cetăţean universal. [Continuare]
Comentarii recente
{ @A Reader: Întru totul de acord. Dar mă tem că o să supăraţi pe cineva de prin blogosfere
} – { Domnule, chiar m-ai facut sa rad. Dumneata nu esti interesat sa afli adevarul, ce aiureli , ce dacism, ce Savescu etc. Dumneata esti interesat doar... } –
{ Intr-adevar se stiu atat de putine despre daci, dar chiar alea putine sunt suficiente ca sa infirme teoria asta: 1. Dacii erau blonzi cu ochi... } –