Mi-a plăcut, cum de nu! Cu o asemenea prezentare, şi eu m-aş fi repezit să cumpăr cartea dacă n-aş fi citit-o deja . Conţine spoilere, da, dar şi cîteva teasere solide.

Bine, n-aş fi pomenit despre asta (sau poate că da?) dacă nu mi-aş fi amintit de o istorioară măruntă de pe vremea cînd făceam emisiunea “Convorbiri literare” la Radio Iaşi – adică în Iaşi. Trebuie să fi fost prin 1999 sau 2000.

Tocmai îl intervievasem pe Dan C. Mihăilescu (cred că la un colocviu “G. Călinescu”, la Oneşti) şi eram în studioul radioului. Mă apucasem să editez banda, ca să folosesc interviul în emisiune. Am ascultat un pic, am derulat banda şi m-am lansat într-o discuţie cu şefa mea şi cu încă un coleg. Cum eu eram mai tînăr, cu doar vreun an sau doi de experienţă, voiam să cer şi părerea unora mai pricepuţi.

Care era problema? Mă întrebam – sau îi întrebam – dacă ar trebui sau nu să scot acele “bîlbe” audio ale lui Dan C. Mihăilescu. Opinia mea e, oricum, că nu sînt tocmai bîlbe în sensul strict al cuvîntului, ci un fel de “ezitări fertile”, căci individualizează şi, într-un fel ciudat, dau farmec discursului acestuia. Dar, de dragul perfecţiunii, la radio le puteam scoate, desigur.

Pe vremea aceea nu aveam reportofoane digitale. Înregistram interviul cu un reportofon cu casetă, apoi acesta era transpus (copiat) pe o bandă specială, ce seamănă cu cea de magnetofon, doar că e mai groasă şi se înregistrează pe o singură parte. Banda aceea groasă se “fonoteca”, adică bucăţile inutile, bîlbele sau pauzele se tăiau cu o foarfecă banală (dar bine ascuţită), iar banda se lipea pe partea inactivă, astfel încît dintr-un interviu de zece minute, plin de “ăăăă…” şi “hm, să vedeţi, hm-hm” ieşea unul de cinci minute în care omul părea că a vorbit ca şi cum ar fi citit de pe hîrtie. Înregistrarea era făcută la o asemenea turaţie, încît de pe bandă se puteau scoate cu foarfeca inclusiv foneme, sunete, ba chiar jumătăţi de sunete din mijlocul cuvîntului. (Printre altele, eu m-am folosit de aparatul respectiv ca să derulez banda invers şi să transcriu exact nişte fraze din “limba întoarsă” a unui personaj din romanul meu fantasy Fairia.)

Ei, asta mi-a amintit mie emisiunea despre care am pomenit. Deznodămîntul e, cred, previzibil: nu am atentat la nici una din pauzele trade mark ale criticului, care îi individualizează discursul oral. Şi a fost bine. Dar mă gîndesc cîteodată ce interesant ar fi fost dacă aş fi transformat interviul într-unul cu replici perfecte, fără pauze şi ezitări. Oare l-ar mai fi recunoscut ascultătorii pe fermecătorul critic?

Asta este o istorioară pe care mi-a povestit-o Alina şi s-ar putea ca eu să nu fi reţinut foarte exact toate detaliile, dar e adevărată, ca toate lucrurile urîte din România.

Povestea e următoarea: o tînără doctoriţă lucrează ca rezident la un spital din Timişoara împreună cu o colegă şi prietenă. Se specializează amîndouă în neonatologie şi, după numărul de ani necesari (parcă cinci sau şase, oricum destul de mulţi), iată-le pe amîndouă medici specialişti. Li se scot la concurs două posturi la spitalul unde lucrau pînă atunci şi, evident, cele două se bucură că vor lucra în continuare acolo – şi împreună.

La un moment dat cineva mai curios o întreabă pe doctoriţa despre care povestesc dacă a dat “dreptul” acolo unde trebuie. “Ce drept?” se miră ea. “Păi, pentru concurs!” îi răspunde binevoitorul curios. Tînăra înalţă din umeri. Cui să dea dreptul? Şi de ce? Doar lucra în spital de atîta vreme, toţi medicii o cunoşteau, ea îşi făcea meseria bine, iar spitalul avea nevoie de ea şi de colega ei. Aşa că nu-şi mai bate capul cu suspiciuni, nu se interesează nici cui să dea “dreptul” (frumoasă exprimare românească!), nici cît e dreptul, ci doar aşteaptă concursul.

Şi, desigur, inevitabilul se întîmplă: pînă la urmă la concurs se scoate un singur post. Acum, nu ştiu dacă prietena ei va fi dat sau nu dreptul, dar cert e că acum rămăsese un singur post pentru două concurente. Şi cine credeţi că a cîştigat concursul?

Dacă vă gîndiţi că prietena şi colega doctoriţei care nu a dat “dreptul”, vă înşelaţi. Nu cunoaşteţi România suficient de bine. N-aţi citit Scrisoarea pierdută a lui Caragiale sau, dacă aţi citit-o, aţi uitat-o. Postul a fost cîştigat, evident, de o a treia persoană, care a venit din afara spitalului, cu recomandări serioase de Sus.

Urmează etapa a doua, mai scurtă: doctoriţa în cauză rămîne fără slujbă pe specializarea ei. Putea, eventual, să rămînă în acelaşi spital, dar nu ca medic angajat pe specializarea ei, ci doar începînd un nou ciclu, într-o altă specializare. Adică luînd-o de la capăt.

O altă variantă era să-şi caute un post pe specializarea ei în alt spital. Aşa că s-a apucat să se intereseze dacă există vreun post liber în oraş. Bănuiesc că nu voia să plece din Timişoara sau cel puţin nu voia să se mute în alt colţ de ţară. Oricum, la un moment dat, pe undeva pe la Forţele de Muncă, cineva dintre funcţionari îi spune, cu acea superioritate binevoitoare pe care o cunosc foarte bine: “Dar dumneata ce mai cauţi de fapt aici, în ţară? Nu ştii că aproape toţi colegii dumitale au plecat în Franţa? Vrei să mori de foame cu salariul de medic de spital românesc?”

Tînăra şi-a luat actele şi a făcut cum i s-a sugerat. Acum e medic neonatolog la Paris.

Astfel putem bifa o nouă reuşită a şcolii româneşti de medicină. Şi a sistemului autohton de selecţie a valorilor.

Îmi vine să zic şi eu ca şi funcţionarul de mai sus: de ce naiba ar mai rămîne cineva în România? În ultimii douăzeci de ani m-am convins de un lucru – că în România lucrurile nu au mers, nu merg şi nu vor merge niciodată bine. Singurele soluţii viabile sînt, din păcate, parţiale şi mai ales anticonstituţionale, aşa că nici nu le scriu. Există ţări care au dus-o prost de cînd se ştiu şi o vor duce prost şi pe mai departe. România e una din ele. Nu e ceva demonstrabil, dar o va demonstra timpul.

Voi, cei fără pile, fără relaţii, fără chef de compromisuri şi ploconire, fără ticăloşie în sînge şi fără spirit manelar, plecaţi cît mai aveţi timp! Graniţele sînt încă deschise. Eu trebuie să rămîn să sting lumina.

Aici ar trebui să citesc: în 1 iulie la Kikinda, în 2 iulie la Beograd. Din Numele mierlei.

Sper să ajung pînă acolo. Şi să nu mă prindă potopul în Serbia. Cu încălzirea asta globală, cred că o să-mi iau cu mine şuba şi izmenele.

Mi-ar plăcea să ajung la Beograd – n-am fost niciodată. Nici măcar aşa.

Revin şi continui cu tabieturile de scriitor, pe care descopăr că, atunci cînd am timp, le descriu cu plăcere.

Aşa cum spuneam că există un timp al scrisului (adică noaptea, ca acum), eu, personal, am şi

locul scrisului.

Sigur, texte scurte sau schiţe şi idei de texte pot nota oriunde: pe tren, pe autobuz, la o cafea… Dar pentru ca să scriu aşezat, să elaborez şi imaginez o poveste coerentă, am nevoie neapărat de locul meu, unul anume, în care noaptea pot să fiu singur şi izolat de lume, indiferent de ce se întîmplă în apartament. Locul acela e bucătăria. Bănuiesc că mi se trage tot de pe vremea cînd stăteam la cantonul CFR despre care povesteam în postarea despre timpul scrisului. În dormitor nu se putea, fiindcă acolo dormea mama (dacă nu era la serviciu) şi, oricum, acolo nu se putea fuma. În schimb în bucătărie puteam să fumez, îmi făceam cafea, mai şi mîncam dacă îmi era foame…

De fapt bucătăria unei case e un univers independent, un fel de casă autonomă în casa propriu-zisă. Poate de aceea îmi place aşa de mult. Stau acolo, scriu la masa de lemn, iar alături am aragazul pe care fierbe cafeaua. Dacă îmi e frig, las ochiurile de la aragaz aprinse. Dacă vreau să mănînc ceva, mă întind spre frigider sau bufet. Golesc (adică goleam – cînd fumam) scrumiera, ca s-o pot umple iar. Mă întind spre ibricul de ceai. Sau iar spre cel de cafea. Încălzesc cafeaua răcită. Şi scriu. Şi scriu. Şi nu mă deranjează nimeni. Fiindcă, spre deosebire de dormitor, sufragerie ori baie, în bucătărie nimeni n-are treabă noaptea. Doar scriitorul.

Pînă acum am avut şase sau şapte astfel de “birouri de scriitor”, adică şase sau şapte bucătării în care am scris. În unele m-am simţit mai bine, în altele mai rău – şi am impresia că şi rezultatul, produsul, a depins de ospitalitatea bucătăriei. Bucătăria de acum, de la apartamentul nostru din Timişoara, e cea mai primitoare dintre toate (poate cu excepţia bucătăriei originare, cea de la cantonul CFR 37 Grădinari). Sigur, asta şi fiindcă e în sfîrşit acasă.

Din bucătăriile apartamentelor în care am stat în chirie, cea mai plăcută a fost tot una din Timişoara, de pe strada Luceafărul. Asta în ciuda fatului că stăteam pe un scaun şchiop, care se prăbuşea cu tot cu mine la cea mai mică mişcare nepotrivită – dar am învăţat repede cum să stau şi în scurt timp o făceam deja inconştient. Şi în ciuda faptului că acolo aveam un frigider vechi, rotunjit, burduhănos şi cu mîner cu arc, frigider care se închidea printr-o mişcare triplă, adică trei mişcări compuse: împingeai maneta cu mîna, apăsai concomitent partea de sus a uşii cu umărul şi pocneai – tot concomitent – partea de dedesubt a uşii cu piciorul, ca să intre în cadru. Dar a fost plăcut. Acolo am scris prin 1995 nuvela care a stat la baza romanului dezvoltat în 2000 şi apărut în 2004: Fairia – o lume îndepărtată.

Biroul meu de lucru de-acum arată cum se vede mai jos. Adică arăta acum vreo trei ani, pe vremea cînd începusem să scriu Noapte bună, copii!:

Zic “arăta” fiindcă între timp, din motive medicale, m-am lăsat de fumat. Am început romanul ca fumător şi l-am terminat ca nefumător. Dar am rămas consumator de nicotină: am o ţigară electronică şi mă ajut de ea. Doar că de-acum pachetul de Marlboro, cel de Pall Mall şi scrumiera nu mai apar în peisaj. Bricheta da, fiindcă o folosesc ca să aprind ochiurile de la aragaz şi să încălzesc cafeaua din ibric. Stiloul, foile, cerneala au rămas.

Dar despre obiectele scrisului sper să apuc să tastez altădată.

În rezumat:

Alina, după ce a vorbit la lansarea romanului Scotch al Ioanei Bradea, cu Ioana, Claudia Fitcoschi şi criticul Ion Bogdan Lefter (de la dreapta la stînga, ladies first).

Apoi:

Ora 13.30: la lansarea romanului lui Cormac McCarthy Nu există ţară pentru bătrîni, cu Alexandra Olivotto, Bogdan Stănescu şi Costi Rogozanu.

Mai pe la ora 2 (14.00) eram la lansarea unei serii de cărţi de la Millennium Press, printre care aia pe care o ţin în mînă şi se cheamă Povestiri fantastice. E de Michael Haulică, e foarte mişto şi i-am scris prefaţa. Din păcate, n-am poze cu mine cu gura deschisă (şi vorbind).

În fine:

ora 15.30: lansarea romanului Noapte bună, copii! Încadrat de Costi Rogozanu şi Bogdan-Alexandru Stănescu.

Mai am vreo sută de fotografii, dar nu-s mult diferite. Am mai vorbit la lansarea unei cărţi care mi-a plăcut: Patru femei, patru poveşti, a Aurorei Liiceanu (cu un text scris de Antoaneta Taneva-Nandriş). Şi am discutat, cum ziceam, cu zeci de oameni, prietenii pe care îi întîlnesc o dată sau de două ori pe an. Cred că de-aia şi obosesc aşa: încerc să vorbesc cu fiecare într-o jumătate de oră cît aş fi vorbit dacă ne-am fi îtnîlnit măcar săptămînal.

Aşa. Am bifat momentul. Ce-ar mai fi de zis? Cea mai plăcută amintire: că s-au vîndut toate exemplarele din Noapte bună, copii! aduse la tîrg. Cea mai urîtă amintire: drumul cu trenul, duminică după-amiaza/noaptea, pînă la Timişoara. Cu un sistem de aer condiţionat leneş sau sadic, cu o întîrziere de o oră şi cu scaunele alea înguste de InterCity, făcute parcă pentru pitici cu picioare scurte. Cele cîteva vînătăi pe ţurloaie îmi vor mai aminti o vreme de înţeleapta investiţie a CFR-ului.

În compensaţie,pun aici linkuri la două interviuri pe care le-am dat Alinei Purcaru pentru revista Corso şi Oanei Olariu pentru Opinia veche din Iaşi. E mai uşor cu linkul decît cu scrisul. De altfel, au ieşit două interviuri interesante   Întrebările m-au făcut să povestesc lucruri pe care nu cred să le mai fi spus altădată. De unele abia ce mi-am amintit atunci, pus în faţa întrebării.

Sîmbătă ar trebui să fiu la tîrg, la Bookfest, adică în Bucureşti. Sper să ajung. Căci, printre altele, trebuie să particip la lansarea propriei mele cărţi. Ar fi nepoliticos să lipsesc.

M-am simţit măgulit cînd am văzut pe site-ul editurii că, după o lună, romanul apare ca fiind epuizat. Sigur, ştiu că asta nu înseamnă că s-a vîndut tot tirajul, ci doar că librăriile au cerut suficient de multe exemplare ca să goleacă depozitul de la Iaşi. Dar tot m-am simţit Au şi scriitorii nişte orgolii… să ferească Dumnezeu pe cineva să se încurce cu unul!

De exemplu, la Adio, adio, patria mea… am scris fiecare text cum am putut, cum am avut timp, cu un sentiment al urgenţei. Scriam între slujbe, schiţam idei şi aruncam fraze pe un carneţel (pe care îl purtam mereu cu mine şi îl păstrez şi acum) fie pe autobuz, fie la o masă de cafenea (de obicei Starbucks şi afară, fiindcă înăuntru nu se fuma).

Fairia a fost rescrisă, pornind de la o nuvelă de vreo treizeci de pagini la care am lucrat prin 1995-1996. DEX-ul şi sexul şi Românii e deştepţi sînt totuşi antologii de texte – selectate tematic, dar tot antologii. La clipurile din Numele mierlei nu am lucrat regulat: scriam fie unul pe lună, fie trei într-o săptămînă.

Abia cînd am început să lucrez la Noapte bună, copii!, am intrat într-un ritm şi mi-am putut observa tabieturile. M-am privit din afară, le-am văzut, le-am judecat şi am conturat tiparul, care e vechi, tare vechi: de pe vremea cînd am început să scriu “matur” (îmi displace sintagma “scris matur”, dar alta nu-mi vine la îndemînă). Şi mi-am reamintit.

Sînt multe – tabieturile, rutinele, obiceiurile scrisului. Destul de multe ca să nu le înşir într-o singură postare. Le-am enumerat pe fugă şi într-un interviu pentru Mediafax, şi într-unul apărut în Adevărul de seară, pe care l-a realizat Lavinia Bălulescu şi despre care Alina zice că e unul din cele mai naturale interviuri pe care le-am dat.  Aşa că deocamdată pomenesc doar de

timpul scrisului.

Există un timp al scrisului la mulţi scriitori. Dimineaţa, după-amiaza, orele dintre micul dejun şi prînz, noaptea.

Eu sînt scriitor de noapte. E drept, textele eseistice sau de opinie le pot concepe şi scrie aproape oricînd. Dar cînd e vorba de ficţiune, de proză, scriu exclusiv noaptea. De obicei între orele 12 şi 2, iar în weekenduri, cînd nu trebuie să mă trezesc dimineaţa, chiar pînă la 3 sau 4. Rareori mă întind pînă pe la 5 şi mi s-a întîmplat să stau şi pînă la 6 şi să văd zorii. Dar asta s-a întîmplat cînd începeam să lucrez pe la 2-3-4 (fiindcă se întîmplă şi aşa ceva).

Ca să scriu, am nevoie de singurătate, de un timp şi un spaţiu al meu, în care să fiu doar eu. Pentru mine noaptea e timpul personal cel de creaţie, aşa cum bucătăria e spaţiul de creaţie (dar despre asta scriu altădată). Noaptea, cînd toată lumea se culcă, zarva cotidiană piere, afară e întuneric şi, dacă vreau, îmi poţi imagina că tot universul a dispărut temporar, rămîn acolo, în lumina becului, doar eu şi ceea ce imaginez. E linişte,  foaia şi stiloul stau în faţa mea,  nimeni şi nimic nu mă tulbură şi nu mă poate întrerupe. Mă pot concentra exclusiv pe scris. E momentul ideal şi e starea ideală pentru scris.

(Mai e însă ceva: am nevoie de izolare, dar şi de conştiinţa apropierii de lume, de civilizaţie şi de societate. Vreau să ştiu că mă pot retrage, dar şi că pot reveni oricînd în lume. Simt acut nevoia asta.)

Obiceiul ăsta mi l-am format într-un loc şi mai apropiat de starea de izolare de care am nevoie ca să scriu decît este un apartament dintr-un oraş. Acum aproape douăzeci de ani ani stăteam vara, în vacanţe, la un canton CFR, unde locuia mama pe atunci. Cantonul era undeva pe un cîmp, între dealuri, la trei kilometri de cel mai apropiat sat. Într-o parte, la vreo cincizeci de metri, era o şosea, iar lîngă canton era, desigur, linia ferată, pe care treceau trenurile, cu zdrăngănitul lor înfundat şi liniştitor. Astea erau legătura cu civilizaţia şi, dacă e ceva care îmi lipseşte acum, noaptea, cînd scriu, acel ceva e zgomotul trenurilor care trec.

Acolo, la canton, stăteam noaptea în bucătărie (nici nu aveam alte opţiuni: cantonul avea doar bucătărie, dormitor şi camera de serviciu propriu-zisă). Stăteam şi scriam. Uneori ieşeam în curte, ca să-mi limpezesc mintea şi să mai aerisesc încăperea îmbîcsită de fumul de tutun, şi mă uitam la un cer aproape albit de strălucirea stelelor. După aceea reveneam şi treceam iar la scris. Uneori mai venea şi mama să mă întrebe dacă nu mă culc, eu spuneam că nu încă, iar ea mergea înapoi în canton, unde stătea de veghe la trenuri. Cred că de atunci mi se trage. Deşi bănuiesc că dintotdeauna mi-a plăcut să stau noaptea, ca să veghez cumva atunci cînd totul în jur se linişteşte şi cerul se întunecă.

Am spus că stau de la 12 la 2-3, rareori mai tîrziu. De regulă scriu două-trei ore. Dacă stau mai mult, nu rezolv mare lucru: după trei ore simt că imaginaţia îmi slăbeşte, pofta de scris îmi piere şi mîna îmi oboseşte. Ideile şi evenimentele devîn dezlînate, creierul începe să se mişte greoi, de parcă ar înainta prin mîl, şi îmi dau seama că e momentul să mă opresc.

Mai există şi un al doilea moment, cel de dimineaţa, cînd mă trezesc. Atunci culeg foile scrise în noapte, le recitesc pe fugă şi fac o primă corectură rapidă, cu pixul. Tot atunci îmi reamintesc multe din lucrurile scrise cu cîteva ore înainte. Fiindcă, oricît de desuet ar suna, există un soi de inspiraţie stranie, care face uneori să-mi răsară în minte scriu scene, pasaje sau idei ce nu existau în momentul în care m-am aşezat să scriu o anumită parte a romanului/povestirii. Bucăţile respective nu îmi sînt “în plan”.

Cînd scriu, ştiu cum urmează să evolueze povestea mea pe termen scurt (şi întotdeauna am şi un plan general pe termen foarte lung). Dar scenele respective sînt altceva: îmi răsar în minte chiar cu cîteva secunde înainte de a începe să le scriu febril, iar dimineaţa nu mi le mai aduc aminte. Îmi amintesc doar vag că am scris ceva cu pasiune şi avînt. Le revăd a doua zi, dimineaţa, şi le descopăr în vreme ce le citesc, ca şi cum ar fi fost scrise de o mînă străină. Aşa au apărut, de exemplu, în Noapte bună, copii! scena cu jocul de cărţi şi personajul LePendu. Şi destule altele.

Starea respectivă, de inspiraţie nepămînteană, n-am trăit-o niciodată ziua. Poate şi de aceea prefer să scriu noaptea.

Sper să ajung acolo, să nu se inunde Transilvania, să nu se rupă liniile de cale ferată şi să nu cadă podurile din munţii noştri auriferi. Şi să nimeresc Clujul, unde am fost o singură dată pînă acum.

Later edit: Şi nici n-or trece două zile şi o să alerg cu cartea după mine înapoi în Timişoara.

După aceea o să mă odihnesc un pic. Că apoi vine tîrgul de carte de la Bucureşti…

OK. Deci de-acum înainte scriem cu majuscule orice substantiv comun care ni se pare important. Scriem, de exemplu, că “sîntem de Părere că Redactorii TVR nu au nevoie de examen de Bacalaureat sau de Capacitate ca să scrie cu Litere Mari”. Sau, parafrazînd un vechi Proverb Românesc, că “TVR-ul nu ştie Carte”. Şi nici nu-i trebuie.

Zilele trecute a apărut la Editura Polirom volumul clasic al lui De Quincey Confesiunile unui opioman englez. Cum am redactat cartea, o să spun aşa, ca insider, că volumul ar fi trebuit să poarte o indicaţie de genul “ediţie integrală” sau “prima ediţie integrală”. Pe de altă parte, din punct de vedere editorial, indicaţia respectivă nu se putea pune. Sună încîlcit, aşa că o să explic.

În timp ce redactam cartea, cu originalul englezesc alături, am descoperit că din ediţia românească anterioară, care a apărut în 1969 la Editura pentru Literatură Universală, lipsesc ultimele douăzeci de pagini. De ce? Nu pricep. Paginile respective nu conţineau nimic care să păteze prestigiul orînduirii socialiste, iar detaliile despre consumul de opiu, deşi includ nişte cantităţi exacte, nu sînt mai corupătoare decît cele din paginile anterioare, care au apărut. Şi atunci cum de s-a întrerupt cartea brusc, cu douăzeci de pagini înainte de final?

Cea mai simplă explicaţie ar fi eroarea umană. Cum pe vremea aceea textul se culegea în tipografie de pe foi dactilografiate, parcă îl văd pe tipograf sau pe curier scăpînd ultimele douăzeci de foi pe jos, într-o gălăgie infernală, şi apoi călcîndu-le în picioare, fără să observe. Sau punînd teancul pe nu ştiu ce poliţă, la grămadă cu altele, şi apoi recuperînd doar o parte din dactilogramă.

Cineva care a lucrat într-o editură înainte de 1989 s-ar putea să ştie cum se pot întîmpla asemenea scăpări. Aş fi curios.

Iată de ce nu se putea scrie că e prima ediţie integrală (fiindcă oficial ediţia anterioară nu a fost cenzurată sau scurtată), deşi e prima ediţie integrală.

Aş vrea să ştiu ce-o fi fost acolo în 1969. Mă fascinează poveştile cu cărţi.

(M-a stîrnit V., cu comentariul de mai jos. Şi mi-a făcut plăcere. )

truda şi obsesia nopţilor mele vreme de patru ani.

Săptămîna asta s-a transformat în modul acela miraculos care le place scriitorilor şi cititorilor şi a devenit

De săptămîna viitoare în librării!

Sigur că sînt încîntat. Şi mulţumit… Apropo de mulţumiri, nu puţine îi datorez (cum se va vedea şi pe la sfîrşitul cărţii) “Teroristei”, adică lui luciat, de-ar fi şi numai pentru faptul că ea mi-a sugerat titlul cărţii. Dar şi pentru că i-a plăcut (cred şi sper).

Cîteva fragmente din carte se găsesc aici, aici, aici şi aici, a apărut şi în Dilemateca o bucată extrasă din partea cu America (nu, nu-i Adio, adio, patria mea… şi nu-s eu acolo). S-ar putea să nu pară că se leagă, dar asta e şi din cauză că acolo sînt pînă la urmă patru poveşti într-una singură. Adică trebuie citită cartea

Scriu şi eu ca să scriu… Adevărul e că abia aştept să văd şi eu cartea-obiect, să o cîntăresc în mînă. Doar că obiectul e deocamdată la Iaşi, adică la vreo mie kilometri de mine. Vine, vine…

Later update: Cristi Pătrăşconiu şi Costi Rogozanu au pus şi ei cîte un fragment din roman pe blogurile lor. Unul cu o parte de road movie (de fapt fiction) autohton, celălalt cu o bucată din epilogul moldovenesc. Mulţumesc, Cristi, mulţumesc, Costi!

11 martie 2010.

Anul ăsta, pe 11 martie, numărul zilelor pe care le-am trăit în perioada comunistă a devenit egal cu numărul zilelor trăite după căderea comunismului. De atunci încoace talgerul balanţei a înclinat definitiv înspre viaţa în libertate. Aşa cum o fi ea, cu toate păcatele ei, e totuşi libertate. N-am uitat şi nu uit cum era odinioară.

Ştiu, calculul ăsta pare un joc nesemnificativ, dar nu pot să nu mă gîndesc că o mulţime de oameni şi-au trăit aproape toată viaţa în comunism. Unora le-a otrăvit sîngele şi mintea, iar apoi bieţilor oameni le-a venit greu să se adapteze.

Am avut noroc. Nu întru totul. Aş fi preferat ca anii trăiţi în comunism să fie mai puţini. Partea de bine din răul de atunci e că ştiu despre ce e vorba în propoziţie cînd cîte vreun stupid vorbeşte despre egalitarism şi societatea fără clase sau fără exploatare.

Am încercat totuşi o investigaţie mediocră, pe bază de Google, folosindu-mă de numele de ofiţeri care apăreau în dosarul meu. Şi am găsit ceva – dar nu mare lucru.

Un personaj care are acelaşi nume cu locotenentul-major de Contrainformaţii de la unitatea unde am făcut armata este doctor în ştiinţe strategice sau ceva de genul ăsta. Şi-a făcut un doctorat pe tema managementului operaţional al Forţelor Aeriene. E citat prin tot felul de studii ale colegiilor şi universităţilor de apărare. Şi da, ar putea să fie acelaşi om, fiindcă (n-am spus asta în postarea anterioară) eu am făcut armata într-o unitate de radiolocaţie de lîngă Bucureşti, unitate care ţinea de Forţele Aeriene.

Dacă e el, pare să fi avut un destin frumos. Eu nu am aflat decît că, printre alte activităţi cărturăresco-militare, a scris un studiu despre sprijinul logistic în Forţele Aeriene şi despre managementul operaţional pentru Forţele Aeriene în condiţiile aderării României la NATO. NATO, de ce nu?

Un al doilea nume, cel al şefului său, căruia îi raporta acţiunile întreprinse, coincide cu al unui fost ofiţer în Direcţia a IV-a a Securităţii. După revoluţie a devenit colonel şi şef al serviciului Forţe Aeriene din cadrul Direcţiei Generale de Informaţii a Armatei. Ar putea fi acelaşi? Căci sînt tot Forţe Aeriene, bag eu de seamă…

Dacă ar fi aşa, pot fi mîndru (n-o luaţi chiar aşa cum o zic) . Am fost urmărit de un doctor în ştiinţe strategice care elaborează strategii pentru România din NATO şi de un şef de direcţie a Securităţii comuniste. Dacă ignor factorul timp, aş zice că şi Pactul Nord-Atlantic, şi Tratatul de la Varşovia stăteau cu ochii lor ofiţereşti pe mine. Şi pe încă cinci puşti necăjiţi din mizeria optzecismului comunist. Aşa se cîştigă marile victorii – în bătălii mici!