P.S.: Şi vreau înapoi becurile cu filament!

Cartea pe care m-am pornit s-o citesc e volumul al şaptelea din Operele editate în perioada interbelică de Paul Zarifopol şi apoi, după moartea acestuia, de Şerban Cioculescu. Volumul conţine corespondenţa lui I.L. Caragiale şi a apărut în 1942 la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă.

Exemplarul pe care îl am are şi el, ca obiect, povestea lui, pe care nu am elucidat-o – n-aş putea decît s-o imaginez. Am cumpărat cartea pe internet. Alina s-a apucat să o citească luna trecută şi s-a văzut nevoită să taie foile… îşi mai aminteşte cineva ce înseamnă o carte cu filele netăiate? Ei bine, le-a tăiat cu un coupe-papier improvizat (fiindcă cine mai ţine azi în casă un astfel de obiect, odinioară indispensabil cititorilor?), după care am studiat mai atent volumul.

Am spus că a apărut în 1942. Pe una din pagini scria, dacă am descifrat bine, “Aureliu Antonio Burlacu – 1945″, ceea ce sugera că respectivul domn cumpărase sau primise cartea în acel an. Dar nu o citise, de vreme ce avea filele întregi, netăiate. 1945 n-a prea fost un an prielnic lecturii, cum nu au fost nici următorii.

Mai mult, pe coperta întîi, unde scrie “Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă”, cuvîntul “Regală” fusese înnegrit cu cerneală şi la fel se întîmplase şi cu coroana regală imprimată deasupra. Tot din cauza epocii: după 1947 orice obiect ce amintea de regalitate arunca suspiciuni politice asupra posesorului său. Bănuiesc, aşadar, că obliterarea însemnelor regale s-a făcut după abdicarea regelui Mihai. Dar cartea tot nu a citit-o nimeni. Alina a fost primul ei cititor

Asta m-a pus pe gînduri. După aproape şaptezeci de ani, şaptezeci de ani în care volumul acesta a fost cumpărat sau primit de cineva, a stat cine ştie pe unde, în vreun cufăr, în vreo bibliotecă, pe un dulap plin de praf, şi nu a fost deschis de nimeni, vine cineva, îi taie filele, îl deschide, începe să îl citească şi îi împlineşte în sfîrşit rostul pentru care a fost tipărit. Chiar aşa simţeam: cînd o vedeam pe Alina cum taie filele şi citeşte pagină după pagină, vedeam parcă aievea cum cartea se încălzeşte şi capătă viaţă. După şaptezeci de ani.

Iar în memoria maestrului Caragiale, o să reproduc un fragment dintr-o scrisoare trimisă de la Berlin lui Paul Zarifopol în martie 1906:

“Şi totuşi imposibil să resist la glasul Patriei care mă chiamă. Plec mâne sară, musai! prin Budopeşto, zău lui Dumgnezeu drăguţul! Duminica viitoare, sper să fiu iar expatriat la Berlin.”

Şi a fost.

Înţeleg atît de bine…

Probabil că toată lumea ştie azi cum au pornit protestele din România: de la reacţia doctorului Raed Arafat faţă de noul proiect de lege a Sănătăţii. Dacă e să-l credem pe doctorul Arafat (şi de ce nu l-am crede?), ar trebui să ne temem şi pe mai departe, cu sau fără PDL.

Iată ce declară el într-un interviu apărut în cel mai recent număr al revistei 22 (17-23.01.2012) în legătură cu modificările propuse în legea incriminată:

“În 2010 vine o propunere din Timişoara, a dlui Tabără” (de la PDL – subl. mea), “care modifică radical legea şi care zice că sistemul de urgenţă privat face asistenţă publică, iar sistemul de urgenţă public face asistenţă privată. Amesteca tot, făcea praf tot sistemul. Interesant e că a preluat-o apoi un domn, care este tot din Timişoara, care este deputat în opoziţie” (subl. mea), “şi a început să o apere în Comisia de Sănătate”.

Ca şi în cazul proiectului de exploatare a aurului din Roşia Montană, culoarea politică nu mai contează demult. Doar culoarea banilor. Aceeaşi mizerie, vorba unor protestatari din Piaţa Universităţii.

Iar domnul Dan Grigore e chiar revoltat. Şi are dreptate. Păi, unde s-a mai pomenit aşa o blasfemie într-un stat laic ca al nostru? Să se ia măsuri, ce crucea mea?

Dacă îmi aduc eu bine aminte, tot CNA-ul a interzis şi o reclamă cu călugărul-Batman. Îşi fac casă în ceruri oamenii, nu? Doamne-ajută!

În aceeaşi ordine de idei (statul laic, amintiţi-vă!), n-ar fi bine ca în şcoli să se spună dimineaţa, pe lîngă imnul de stat, şi o rugăciune mică – da’ de-a noastră, ortodoxă, nu de la papistaşi? Zic şi eu, nu dau cu cădelniţa.

Cînd am ajuns noi, adică pe la 19.30, mai erau cîteva sute. Scandau, desigur, “Jos Băsescu, jos dictatorul!”, “Bucureşti, luptă, Bucureşti!”, dar cel mai des strigau “Timişoara, Timişoara!” Nu-i de mirare, dat fiind spiritul localist al timişorenilor. Din cîte ne-am dat seama, nucleul dur îl reprezentau un grup de revoluţionari din 1989 şi o parte nu prea mare din membrii galeriei Poli, dar fără însemnele echipei, fiindcă, aşa cum promiseseră, au venit acolo ca simpli cetăţeni.

Nu erau nici porniţi pe scandal, nici excesiv de înfierbîntaţi. Temperatura (să-i zic aşa) protestului era normală – aşa, de vreo 37 de grade. Dar, în ciuda amestecului de sloganuri, unele antiguvernamentale, altele anticomuniste, exista o unitate, un consens. În linii mari, întreaga manifestare a semănat cu cele din restul ţării (mai puţin, poate, cu cea din Bucureşti).

La un moment dat unul dintre protestatari, care avea un megafon, le-a mulţumit jandarmilor pentru înţelegere, iar în minutele următoare doi tineri au urcat pe clădirea Operei şi au pus un banner uşor confuz, dar care exprima bine starea de spirit a românilor din ultimii douăzeci de ani: “Vrem paradisul promis cînd am ieşit din comunism”.

O voce de lîngă mine a spus cu calm: “Acum se duc jandarmii să îi amendeze”. “Păi da, normal”, a comentat la fel de calm un alt protestatar din grupul mai eterogen din spate. Asta mi-a amintit de o relatare a lui Jerome K. Jerome despre felul în care îşi calculau studenţii germani pînă la ultimul pfennig  amenzile pe care urmau să le plătească cînd făceau scandal pe străzi, în funcţie de diversele încălcări ale legii şi cum socoteau ce îşi mai pot permite să rişte de o marcă sau o marcă şi douăzeci: să spargă un geam, să distrugă un scaun sau să fure cascheta poliţistului venit să-i potolească.

Oricum, despre semnificaţia protestelor şi felul în care s-au iscat şi desfăşurat ele o să scriu în numărul de săptămîna asta din “Suplimentul de cultură”. Iar ce-o fi om mai vedea.

Aşadar, anul trecut n-am scris mai nimic, n-am publicat mai nimic consistent în zona ficţiunii. Doar două povestiri mai lungi, cu care totuşi nu mi-e ruşine: una în Dilemateca din august, în seria “Povestea vieţii”, intitulată Manifestele, şi una în antologia Primul meu porno, apărută la Editura ART (Adevărul despre şampanie). Ambele sînt, în linii generale, autobiografice, iar o astfel de orientare ar putea părea sugestivă pentru cariera unui scriitor, dar nu e: pur şi simplu aşa s-au cerut: biografice. Sau măcar cvasi-.

Apropo, în Primul meu porno are şi Alina un text, intitulat Nu vreau porno. Şi asta sună sugestiv, dar zău că nu e.

În rest… da, am cules roadele pentru Noapte bună, copii!, care a apărut în 2010 (iniţial scrisesem “anul trecut”). A fost Premiul Naţional de Proză “Ziarul de Iaşi”, pe care, fiindcă e de Iaşi, speram foarte tare să-l iau. A mai fost premiul USR – filiala Timişoara, pe care voiam să-l iau fiindcă e de Timişoara. A mai fost şi premiul onorific oferit de Clubul Intelectualilor din Oraviţa. Şi titlul de “cel mai bun roman al anului”, acordat de revista Tiuk!.

(În paranteză şi cu modestie – după cum se vede – o să mai spun că Tiuk! a acordat şi titlul de “cea mai bună carte a anului” romanului lui O. Nimigean Rădăcina de bucsau. Şi că nici romanul lui O. Nimigean, nici Provizorat, romanul Gabrielei Adameşteanu, n-au concurat la premiul acordat de Ziarul de Iaşi, fiindcă îl luaseră într-un an anterior.)

Apoi Noapte bună, copii! şi Rădăcina de bucsau al lui Ovidiu nu au fost selectate pentru premiul naţional al USR de juriul preliminar al Uniunii Scriitorilor. Juriul final a transmis un comunicat ce a semănat a protest sau, oricum, măcar a corecţie, iar ce pînă la urmă, dat fiind scandalul iscat în breaslă, absenţa nominalizării a însemnat aproape cît un premiu.

Mi-au apărut şi două traduceri din engleză, două romane despre care am citit vorbe bune prin reviste: Nemesis al lui Philip Roth şi Masa pisicii sl lui Michael Ondaatje. Şi cred că asta e tot. Desigur, pe lîngă textele săptămînale din Suplimentul de cultură ieşean şi cele lunare din Orizont-ul timişorean (din care n-o să fac un volum, deşi unele îmi plac destul de mult).

Şi-atît.

Ba nu: a apărut în Italia, la Sandro Teti Editore, Compagne di viaggio, traducerea în italiană a volumului coordonat de Dan Lungu şi de mine, Tovarăşe de drum. A avut ceva succes – chiar mai mult decît m-aş fi aşteptat. Dar, pe de altă parte, textele sînt foarte bune, tema comunismului e parcă iar actuală (mai ales în Italia), aşa că de ce nu?

În fine, textul meu cel mai tradus de pînă acum, eseul Bila jednom jedna zemlja, a apărut şi în Polonia, în revista Herito, în poloneză şi engleză.

Şi-atît. Ajunge.

Ba chiar mai mult: anul acesta nu o să public nici o carte – sau cel puţin nici o carte nouă. Mai ales că am senzaţia că acum, cu toată înşiruirea asta de realizări literare, încerc să compensez ceva.

Adevărul e că 2011 a fost un an de rahat. Şi aş da toate chestiile de mai sus, numai să-l pot şterge. Sau măcar ultima lună din el.

A, încă ceva! În august am fost cu Alina în Croaţia: pe insula Hvar, în Jelsa, şi apoi în Split. Asta aş păstra.

Şi cu o imagine dintr-un anotimp mult prea îndepărtat:

La mulţi ani – în lumea pe care şi-o doreşte fiecare!

Lenea minţii, preţiozitatea şi graba de a adopta fără a adapta vorbe din alte părţi a adus în România o inovaţie unică (după ştiinţa mea): substantivul cu trei pluraluri şi două genuri. E vorba de item, din englezescul item, care nu apare în DEX-ul din 1998, dar răsare în DOOM-2 cu următoarele forme la plural: iteme (neutru, nu?), itemi (masculin) şi itemuri (iar neutru). Ce înseamnă nici nu mai contează.

Îmi pare rău că nu pot scorni acum un al patrulea plural românesc la item. Ca să batem cu el toate recordurile, toţi recorzii şi mai ales toate recoardele.

Spun asta pornind de la un substantiv des folosit azi: locaţie. Mă întreb dacă mai ştie cineva, în afară de specialişti, sensul dat de dicţionarele limbii române, cel de “închiriere” sau “chirie plătită pentru anumite lucruri luate temporar în folosinţă”. Mă întreb retoric, desigur. Substantivul locaţie, cu sensul de “loc”, “amplasament” etc., popularizat de agenţii imobiliari şi apoi de reporteri TV, jurnalişti şi politicieni, a început să apară sistematic şi în revistele de cultură.

Aşadar de acum înainte locaţie înseamnă, evident, loc. Fiindcă limba e vie. Şi vom spune “ne trebuie decît doi oameni”, cum aud sistematic la televizor, marele educator al populaţiei. Fiindcă limba care este este vie.

Următoarea victimă va fi verbul “a asuma”, care începe să fie folosit, inclusiv de intelectuali rafinaţi, la diateza activă, cu sensul de ” a presupune”: “Asum că vom reuşi să implementăm programul de reconversie prefigurativă a performativităţii expectative conform standardelor comunitare”. Parol!

M-a bucurat premiul, m-am bucurat că au fost premiaţi şi alţi cîţiva prieteni (scriitori buni, prieteni buni – de altfel lista integrală se poate găsi aici, pe site-ul USR) şi m-a bucurat foarte tare un cadou primit de la cîteva prieteni, cadou care – după cum se vede – vrea să spună ceva.

Mulţumesc, am priceput aluzia!

Nu ştim nici acum.

Iată textul, semnat de Flory din Texas şi preluat de aici:

“La sfarsitul lui iulie, cand am ajuns in Berlin, inca nu se stinsesera ecourile concertului Pink Floyd, The Wall, afisele publicitare inca pastrau reclamele pentru concert, lumea inca umbla nauca pe strazi la orice ora din zi si din noapte si, in toata mareea aceea umana revarsata inspre vest din toate colturile Europei Rasaritene, mii, zeci de mii de romani ca o singura familie vorbind, gandind, simtind la fel: Golani ai Pietei Universitatii la cozi interminabile in Alexanderplatz, la Comisiile Aliate, la intrarile lagarelor pentru azilanti, pe strazi, prin parcuri, la magazine, biblioteci, muzee, sali de spectacole…

Cea mai mare parte a Pietei Universitatii din perioadele decembrie ’89 /aprilie – iunie ’90 batuta, calcata in picioare, gonita de batele mineresti cu doar o luna si jumatate mai devreme… carand bagaje saracacioase, imbracata cam ponosit, cu copiii de mana, cu cate o bruma de bani si cu actele cusute prin te miri ce cotlon al imbracamintii, pleca afara, pleca spre libertate.

Mergeam frecvent in Tiergarten, in centrul Berlinului (in cele doua luni de zile in care am locuit acolo, in lagarul din Spandau, intr-un fost spital de psihiatrie dezafectat, tranformat in lagar pentru azilanti): imaginati-va zona cuprinsa intre Pietele Romana, Universitatii, Unirii, Amzei, Aviatorilor, Dorobanti, Salajan, Bulevardele Ana Ipatescu, Aviatorilor, Balcescu, Magheru, terasele de vara ale restaurantelor din centrul Bucurestiului: Gradinita, Cina, Lido, Ambasador, Trocadero, Athenee Palace, toate locurile in care, in zilele toride de vara, era imposibil sa nu intalnesti, intamplator, prieteni, vecini, colegi de serviciu, cunostinte ocazionale, rude, membri ai propriei familii…

Ei bine, toata lumea, tot centrul Bucurestiului, s-a mutat in vara aceea, cu arme si bagaje, in Tiergarten iar de acolo mai departe, spre U S A, Canada, Australia, Franta, Germania, Anglia

… in vreme ce de la Bucuresti, prin eter, ii parvenea vocea de cioclu a iliescului povestind si cui avea chef si cui nu avea chef sa-l asculte cum ca o mana criminala, ca niste forte obscure, ca Legionarii, ca chestii, nu stiu ce… in fine!

Vara aceea a fost absolut fantastica, comparabila cu nimic din tot ce traisem pana atunci sau imi va mai fi dat sa traiesc vreodata dar senzatia cea mai pregnanta, dincolo de cea comparabila cu nimic, aceea de libertate absoluta, a fost o senzatie de rau cumplit, un rau fizic care a fost la doar un pas sa ma ucida la modul cel mai concret cu putinta: mi se facea rau de la mancare prea buna, de la sucuri naturale, din fructe, de la cafea naturala, de la dulciuri, de la produse de patiserie… i-au fost necesare organismului meu (distrus de foamea indelungata, suferita mai bine de un deceniu) luni de zile, cam pana prin iarna, sa se re invete cu o viata normala, cu mancare de cea mai buna calitate, pe saturatelea.

Nu stiu altii cum sunt dar eu am ramas pentru totdeauna cu convingerea ca datorez enorm Germaniei: ii datorez momentul de respiro pe care mi la acordat in primul meu drum prin viata, de una singura, libera, nedepinzand decat de capacitatea mea intelectuala, de puterea mea de munca si ii mai datorez, de asemenea, felul uman, civilizat in care m-a tratat in cei doi ani de zile cat am locuit acolo.

Danke schön, Deutschland!”

Danke schön, Flory!

Interviul, care a apărut săptămîna trecută în “Observator cultural”, mi-a fost luat de Mihai Vakulovski şi mi s-a părut unul din cele mai reuşite interviuri la care am răspuns, dacă nu cumva cel mai reuşit. Nu ştiu de ce. A fost ceva acolo, în întrebări, care m-a stîrnit sistematic. Mulţumesc, Mihai!

(A, interviul se găseşte şi pe net, chiar aici. Se poate verifica dacă exagerez sau nu.)

În strictă legătură – fiindcă e vorba de Mihai Vakulovski şi oricine se va gîndi imediat şi la revista Tiuk! -, am aflat că revista amintită a acordat premiile Tiuk! pe anul 2010, iar Noapte bună, copii! a fost numit “Romanul anului”.  Să zic că mă bucur? Da, mă bucur mult. Multiuk.

Aşa m-am gîndit cînd am auzit o ştire pe TVR2. Suna cam aşa: “De la anul vom face două ore şi jumătate cu trenul pînă la mare”. Iupiii!

Uite, aşa o să pot merge şi eu la mare în România. Dacă ajung acolo în două ore (OK, şi jumătate…), pot merge chiar şi în weekenduri, nu?

Asta cît înseamnă că o să dureze drumul de la Timişoara pînă la Bucureşti? Dacă pînă la mare vor fi două ore şi jumătate, pînă la Bucureşti probabil că ar dura doar vreo două ore, nu mai mult. Altă veste bună!

Şi vă daţi seama că “vom face” două ore şi jumătate pînă la mare din orice colţ al ţării. Ce realizare măreaţă!

Deşi poate cei de la TVR s-au referit doar la ei, la angajaţii postului naţional: “[Noi] vom face două ore şi jumătate cu trenul pînă la mare. [Voi nu.]” Sună mai credibil.

Update (despre pseudo-soluţiile provinciei): E drept că uneori, privind de la Bucureşti, ai impresia că provincia e un maidan din jurul Bucureştiului, pe unde nu se întîmplă mare lucru – sau nu se întîmplă fără voie de la centru.

Între timp provincia se descurcă centrifug. Tot mai centrifug. Chiar pînă în pînzele albe (sau aproximativ), fiindcă iată ce citesc în Opinia Timişoarei, sub titlul “Ungurii ne ard morţii” (24.10.2011):

În România există un singur crematoriu uman, în Bucureşti. Firmele de pompe funebre din vestul ţării nu apelează însă la acesta şi aleg să meargă la unguri, unde sistemul este mai uşor şi mai serios. „Noi facem incinerările în Ungaria, pentru că este mai aproape şi mai ieftin şi serviciile sînt mai de bună calitate. Măcar acolo avem garanţia că ducem decedatul care trebuie şi luăm cenuşa aceluiaşi decedat, nu ducem pe unul şi luăm pe altul [WTF?], asta e diferenţa. Mie nu mi s-a întâmplat, dar ştiu multe cazuri. Nu mi se pare deloc moral. În plus, cei de la Bucureşti nici nu fac programări telefonice, aşteaptă şpăgi, te poartă de colo-colo”, ne-a dezvăluit… [un] reprezentant de la Casă Funerară Eternă din Timişoara.”

Şi aici mi-am amintit cum invoca Goga rîul Olt pe vremea cînd privirile ardelenilor şi bănăţenilor erau orientate spre Bucureşti: “Cenuşa trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară,/ Şi să-ţi aduni apele toate, /Să ne mutăm în altă ţară”. Am parafrazat eu puţin: era “ţărîna”, nu “cenuşa”, dar al doilea substantiv se potriveşte mai bine.

În ceea ce priveşte mutatul în altă ţară, cu morţi cu tot… încet-încet, se rezolvă. Doar semnele sînt puse astăzi invers decît pe vremea lui Goga.

N-am refuzat să răspundem la nici o întrebare din formular. La “Religie” am decis totuşi să ne declarăm creştini. Creştini, atît. Fără confesiune. Şi Alina, şi eu am fost botezaţi în ritul ortodox, dar biserica ortodoxă de la noi e asociată prea puternic cu puterea lumească (ba o mai şi întruchipează), aşa că nu ne mulţumeşte întru totul. Şi am preferat să ne asociem unei credinţe, nu unei instituţii.

Cu ocazia asta mi-am amintit şi de stupidul scandal legat de codul numeric personal, declanşat de PSD. Chipurile, declararea lui ar sluji la crearea unei baze de date cu ajutorul căreia actuala putere ar putea frauda alegerile viitoare. De parcă, dacă şi-ar dori, actuala putere nu ar putea obţine toate CNP-urile din România din bazele de date existente la Evidenţa Populaţiei. De fapt oricine ar vrea ar putea obţine liste întregi de CNP-uri. Sînt sute de locuri în care cetăţenii României depun copii ale buletinelor sau cărţilor de identitate, cu tot cu CNP-ul afişat acolo.

Mă gîndesc cu groază că un partid cu un IQ atît de modest se pregăteşte să administreze ţara. Şi îmi amintesc de un banc cu avocaţi, care, adaptat la politicieni, se potriveşte binişor: Cînd spune gogomănii un om politic? Cînd îşi mişcă buzele.