Cartea mea uitată – Străin în țară străină

Am tot zis că de-acum, după Disco Titanic, o să mai treacă ani buni pînă o să mai public o carte – dacă. Uitasem de cărămiduța de 500 de pagini despre literatura națională, Herta Müller și Andrei Codrescu, care așteaptă de vreo patru ani în computer. A apărut, apare sau e pe cale să apară la Editura Universității de Vest din Timișoara.
Ieri am primit primul exemplar din carte. Chiar primul, cred.
Cu restul, cine știe, poate o să ajung la București, la tîrgul de carte Gaudeamus.
Oricum, un scurt teaser nu strică. Despre Herta Müller și limba română din limba germană a scrisului ei:

Titlul romanului din 1984, Animalul inimii (Herztier), ne oferă un exemplu la fel de interesant. Ambele titluri cu care a apărut cartea (în germană şi în română) sînt – păstrînd terminologia propusă anterior – structuri de suprafaţă. Structura de profunzime, adică titlul originar, este cu totul altul. E ceea ce remarcă Lyn Marven, care observă şi problema pe care o pune relaţia strînsă dintre limba română şi limba germană în opera scriitoarei: „Titlul Herztier provine dintr-un joc de cuvinte în limba română – Müller a inventat termenul «inimal», de la «inimă» şi «animal»“. Aşadar, Herta Müller şi-a conceput titlul cărţii în limba română; mai mult, a inventat un cuvînt telescopat, un cuvînt-valiză în română, iar apoi l-a tradus în limba germană. Titlul românesc cu care a apărut romanul este (caz, poate, unic în literatura română) o retraducere, şi încă una „trădătoare“, nu pentru că ar fi greşită din punct de vedere lexical ori gramatical, ci pentru că toate elogiile aduse limbajului folosit de H. Müller – forţă, seducţie lingvistică, poeticitate, concreteţe, unicitate stilistică – se răsfrîng şi asupra limbii române. Pierderea prin traducere, atîta cîtă a fost, s-a petrecut la trecerea de la „inimal“ la „Herztier“ – retraducerea în română n-a făcut altceva decît să ofere o altă sintagmă „de suprafaţă“, echivalentă celei germane.

Tiuk! – Cartea Anului 2016

Hai să încep ziua cu ceva plăcut: am aflat (e drept, ceva mai demult) că revista Tiuk! a declarat romanul Disco Titanic Cartea Anului 2016.
Mi-am amintit că acum șase-șapte ani aceași revistă unică în România, originală, inspirată și mereu surprinzătoare, mi-a acordat premiul pentru proză. Pentru Noapte bună, copii!. Și știu ce cititori pretențioși sînt pe-acolo.
Mulțumesc Tiuk!-ului (c-avem chef!), îi mulțumesc lui Mihai Vakulovski și, iaca, mă mîndresc.

FeSTMar – Festivalul „Sorin Titel”, la Margina

De cîțiva ani Sebastian Capotescu și asociația ECOTOPIA România organizează la Margina un festival dedicat lui Sorin Titel, cel mai important scriitor bănățean de limbă română și, zic eu, unul din cei cîțiva mari scriitori români din ultima jumătate de secol.
E un proiect ușor donquijotesc, deci frumos, cu bani puțini, entuziasm mult și oameni faini, generoși și iubitori de literatură. E important și pentru că e una din puținele manifestări ce păstrează vie amintirea lui Titel, scriitor care a avut partea lui (mare) de ghinion, fiindcă a murit prea repede și a intrat într-un con de umbră.
Se numește FeSTMar, anul acesta se desfășoară în 2 septembrie și e dedicat – în secțiunea sa pur literară – romanului meu Disco Titanic. Așa că m-aș bucura să mă întîlnesc acolo cu cît mai mulți prieteni. Sună aproape ca o invitație, nu?

Hai la Disco Titanic!

În Republica Moldova, unde se scrie literatură română minunată și unde apare „Contrafort”… de fapt aici voiam să ajung, la revista asta care își păstrează ținuta parcă mai bine decît multe reviste literare din România.
În cel mai recent număr al „Contrafortului” Alexandru Tabac scrie un text-cronică empatic și fain structurat despre „Disco Titanic”.
În paranteză fie spus, eu cred că evaluările critice venite dinspre Chișinău sînt o probă de foc pentru scriitorii români. Din motive diverse, ce ar merita o discuție. Dar deocamdată prefer să mă bucur. Mulțam pentru lectură, Al. Tabac!

(Între timp am văzut pe site-ul Poliromului că „Disco Titanic” apare ca epuizată. Asta înseamnă că mai sînt câteva zeci de exemplare prin unele librării din țară, dar nu multe. Ceea ce nu-i rău.)

O librărie bănățană

Zilele trecute fac un tur cu bicicleta la cumpărături în Timișoara – căci de vreo lună m-am mutat înapoi la veșnicia de la sat. Mă întorc în comuna Giroc prin satul Chișoda și, de cum intru binișor în miezul satului, văd un indicator mare, ce anunță: „LIBRĂRIE”.
„Hopa!” îmi zic eu. „Ia uite cum supraviețuiește etosul bănățean al învățăturii! Păi cum, sînt orașe mari din România care nu mai au nici o librărie și, uite, aici răsar librăriile la sate!” Un pic mîndru, un pic curios, urmez indicatorul, urmat de încă unul și încă unul, pînă ce ajung la o casă cu librăria la stradă, cum scrie și pe firmă.
Intru în încăperea aranjată modern și mă uit pe rafturi: hîrtie, pixuri, capsatoare, agrafe de birou, mape, dosare… Frumos, nu-i vorbă, dar parcă nu-i tocmai etosul ăla. Ei, dar locul pare nou-nouț, poate că abia au deschis, încă se mai organizează.
Vînzătoarea mi-a văzut, cred, privirea nedumerită, fiindcă mi-a sărit amabilă în ajutor:
– Vă pot ajuta cu ceva?
– Nu, nu, e în regulă… zic eu repede.
După ce mă gîndesc o clipă, îndrăznesc:
– Dar cărți… cărți nu aduceți?
– A, nu! răspunde ea ferm. Cărți nu.
Deci cărți nu. Nu aici, la librărie. Tac încurcat.
– Piuneze aveți? întreb.
– Sigur că da, îmi zice fata.
Uite ce bine s-a nimerit! Chiar aveam nevoie de o cutie cu piuneze.

Un focus în „Timpul”

De revista ieșeană Timpul mă leagă multe lucruri, multe amintiri frumoase. Am fost odinioară, în 2000, în redacția cu care Liviu Antonesei a deschis seria nouă a revistei și, ca de obicei, Liviu a avut mînă bună: erau acolo cam toți scriitorii numiți încă tineri (și de ce nu?) din cenaclul Outopos și Clubul 8, de la O. Nimigean și Dan Lungu pînă la Florin Lăzărescu și Lucian-Dan Teodorovici. De fapt mulți prozatori, poeți, critici buni, azi cunoscuți la nivel național – și, un pic, internațional. Și eu, timișorean rătăcit norocos printre ei. Dar asta e o poveste mai lungă.
Acum, în februarie, Radu Vancu mi-a făcut bucuria de a coordona în Timpul un dosar dedicat romanului Disco Titanic, despre care el zice că ar demonstra „en beauté că romanul e capabil de aceleași performanțe superlative ca poezia sau eseul”.
Mulțumesc, Radu! Și le mulțumesc și celor care au scris: Tudor Crețu, Marius Miheț, Andrei C. Șerban și Ioan Șerbu.

Au mai scris şi alţii

Între timp, de cînd n-am mai trecut pe aici, au mai scris şi alţii despre Disco Titanic – şi au scris foarte fain (sau măgulitor, dacă vreţi):

În Orizontul din ianuarie au apărut o cronică a lui Alexandru Orăviţan şi un text al lui Viorel Marineasa (revista se găseşte în format pdf la revistaorizont.ro) şi cred că mai sînt cîteva cronici, însă nu mai apuc să le găsesc acum.

Adevărul e că nu mai am timp. Nu mai am deloc timp. Dar nu-mi pare rău.

 

Despre „Disco Titanic”, pe Digi 24

Mi-a dat de veste un prieten că „Disco Titanic” a fost prezentat de Radu Paraschivescu la emisiunea „Dă-te la o carte” de pe Digi 24 (pentru că televizorul meu primitiv nu prinde Digi).
Radu Paraschivescu, care a vorbit şi la lansarea romanului, la Gaudeamus.
Radu Paraschivescu, scriitorul foarte-foarte profesionist, care se pricepe la arta asta păcătoasă.
Aşa că de ce nu m-aş bucura, pînă nu trece vremea mea?

 

Vorbe de şefi

Din gîndirea şi vorbirea noului ministru al Educaţiei (e un citat care merită să circule):
”La nivel preşcolar educaţia este poate tot atît de dificilă ca şi educaţia care se întîmplă la nivelul de sus, la nivel universitar. De ce? Pentru că populaţia care este educată, care este supusă procesului de educare, sînt oameni care înţeleg mai greu lucrurile şi în care trebuie să procedăm cu foarte mare atenţie.”
Păi, nu?
Aici se vede şi partea bună a noului guvern: nu e elitist, snob, cu nasul pe sus. Impune nişte standarde aşa, mai româneşti, mai poporale – cum ar veni, mai democratice. Adică orice Gigi de la sculărie sau Olguţa de la primărie poate deveni ministru. Doar să fie de la sculăria potrivită.