Arhive
Caragiale – o carte
Azi, fiind duminică, am pus mîna pe o carte pe care s-o citesc de plăcere, nu din datorie. Stă pe raft de mult şi m-am gîndit s-o pomenesc fiindcă mi-am amintit că astăzi se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale, el însuşi un soi de istorie a literaturii române: grec pîrît, maestru al literaturii române, autoexilat la Berlin, denigrat şi adesea minimalizat cît a trăit, transformat în simbol naţional odată cu trecerea anilor. Ce mai rîde el de noi de-acolo de unde e! De-o sută de ani tot rîde – şi încă mai are de ce.
Cartea pe care m-am pornit s-o citesc e volumul al şaptelea din Operele editate în perioada interbelică de Paul Zarifopol şi apoi, după moartea acestuia, de Şerban Cioculescu. Volumul conţine corespondenţa lui I.L. Caragiale şi a apărut în 1942 la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă.
Exemplarul pe care îl am are şi el, ca obiect, povestea lui, pe care nu am elucidat-o – n-aş putea decît s-o imaginez. Am cumpărat cartea pe internet. Alina s-a apucat să o citească luna trecută şi s-a văzut nevoită să taie foile… îşi mai aminteşte cineva ce înseamnă o carte cu filele netăiate? Ei bine, le-a tăiat cu un coupe-papier improvizat (fiindcă cine mai ţine azi în casă un astfel de obiect, odinioară indispensabil cititorilor?), după care am studiat mai atent volumul.
Am spus că a apărut în 1942. Pe una din pagini scria, dacă am descifrat bine, “Aureliu Antonio Burlacu – 1945″, ceea ce sugera că respectivul domn cumpărase sau primise cartea în acel an. Dar nu o citise, de vreme ce avea filele întregi, netăiate. 1945 n-a prea fost un an prielnic lecturii, cum nu au fost nici următorii.
Mai mult, pe coperta întîi, unde scrie “Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă”, cuvîntul “Regală” fusese înnegrit cu cerneală şi la fel se întîmplase şi cu coroana regală imprimată deasupra. Tot din cauza epocii: după 1947 orice obiect ce amintea de regalitate arunca suspiciuni politice asupra posesorului său. Bănuiesc, aşadar, că obliterarea însemnelor regale s-a făcut după abdicarea regelui Mihai. Dar cartea tot nu a citit-o nimeni. Alina a fost primul ei cititor
Asta m-a pus pe gînduri. După aproape şaptezeci de ani, şaptezeci de ani în care volumul acesta a fost cumpărat sau primit de cineva, a stat cine ştie pe unde, în vreun cufăr, în vreo bibliotecă, pe un dulap plin de praf, şi nu a fost deschis de nimeni, vine cineva, îi taie filele, îl deschide, începe să îl citească şi îi împlineşte în sfîrşit rostul pentru care a fost tipărit. Chiar aşa simţeam: cînd o vedeam pe Alina cum taie filele şi citeşte pagină după pagină, vedeam parcă aievea cum cartea se încălzeşte şi capătă viaţă. După şaptezeci de ani.
Iar în memoria maestrului Caragiale, o să reproduc un fragment dintr-o scrisoare trimisă de la Berlin lui Paul Zarifopol în martie 1906:
“Şi totuşi imposibil să resist la glasul Patriei care mă chiamă. Plec mâne sară, musai! prin Budopeşto, zău lui Dumgnezeu drăguţul! Duminica viitoare, sper să fiu iar expatriat la Berlin.”
Şi a fost.
Arhive
Prea tîrziu pentru revoluţie
http://ioanflorin.wordpress.com/2012/01/22/revolutiile-la-care-am-visat-un-raspuns-lui-vlad-mixich/
Înţeleg atît de bine…
Arhive
Aceeaşi mizerie
Poate că actuala putere va cădea acum, poate că va cădea peste nouă-zece luni, dar eu nu-mi pun mari speranţe în schimbare. Mai degrabă mă tem.
Probabil că toată lumea ştie azi cum au pornit protestele din România: de la reacţia doctorului Raed Arafat faţă de noul proiect de lege a Sănătăţii. Dacă e să-l credem pe doctorul Arafat (şi de ce nu l-am crede?), ar trebui să ne temem şi pe mai departe, cu sau fără PDL.
Iată ce declară el într-un interviu apărut în cel mai recent număr al revistei 22 (17-23.01.2012) în legătură cu modificările propuse în legea incriminată:
“În 2010 vine o propunere din Timişoara, a dlui Tabără” (de la PDL – subl. mea), “care modifică radical legea şi care zice că sistemul de urgenţă privat face asistenţă publică, iar sistemul de urgenţă public face asistenţă privată. Amesteca tot, făcea praf tot sistemul. Interesant e că a preluat-o apoi un domn, care este tot din Timişoara, care este deputat în opoziţie” (subl. mea), “şi a început să o apere în Comisia de Sănătate”.
Ca şi în cazul proiectului de exploatare a aurului din Roşia Montană, culoarea politică nu mai contează demult. Doar culoarea banilor. Aceeaşi mizerie, vorba unor protestatari din Piaţa Universităţii.
Arhive
România, stat laic-ortodox
Consiliul Naţional al Audiovizualului e deranjat de reclama cu colinde de la RomTelecom. Cică lezează convingerile religioase. Se sfătuieşte cu Patriarhia, poate îi excomunică pe eretici.
Iar domnul Dan Grigore e chiar revoltat. Şi are dreptate. Păi, unde s-a mai pomenit aşa o blasfemie într-un stat laic ca al nostru? Să se ia măsuri, ce crucea mea?
Dacă îmi aduc eu bine aminte, tot CNA-ul a interzis şi o reclamă cu călugărul-Batman. Îşi fac casă în ceruri oamenii, nu? Doamne-ajută!
În aceeaşi ordine de idei (statul laic, amintiţi-vă!), n-ar fi bine ca în şcoli să se spună dimineaţa, pe lîngă imnul de stat, şi o rugăciune mică – da’ de-a noastră, ortodoxă, nu de la papistaşi? Zic şi eu, nu dau cu cădelniţa.
Arhive
Duminică, la manifestaţie
Duminică seara am trecut şi noi doi, Alina şi cu mine, prin Piaţa Operei, ca să vedem manifestaţia de protest. Ne rodea curiozitatea şi ne incitaseră informaţiile de pe net, care vorbeau de un protest de amploare, de o mie, chiar două mii de oameni.
Cînd am ajuns noi, adică pe la 19.30, mai erau cîteva sute. Scandau, desigur, “Jos Băsescu, jos dictatorul!”, “Bucureşti, luptă, Bucureşti!”, dar cel mai des strigau “Timişoara, Timişoara!” Nu-i de mirare, dat fiind spiritul localist al timişorenilor. Din cîte ne-am dat seama, nucleul dur îl reprezentau un grup de revoluţionari din 1989 şi o parte nu prea mare din membrii galeriei Poli, dar fără însemnele echipei, fiindcă, aşa cum promiseseră, au venit acolo ca simpli cetăţeni.
Nu erau nici porniţi pe scandal, nici excesiv de înfierbîntaţi. Temperatura (să-i zic aşa) protestului era normală – aşa, de vreo 37 de grade. Dar, în ciuda amestecului de sloganuri, unele antiguvernamentale, altele anticomuniste, exista o unitate, un consens. În linii mari, întreaga manifestare a semănat cu cele din restul ţării (mai puţin, poate, cu cea din Bucureşti).
La un moment dat unul dintre protestatari, care avea un megafon, le-a mulţumit jandarmilor pentru înţelegere, iar în minutele următoare doi tineri au urcat pe clădirea Operei şi au pus un banner uşor confuz, dar care exprima bine starea de spirit a românilor din ultimii douăzeci de ani: “Vrem paradisul promis cînd am ieşit din comunism”.
O voce de lîngă mine a spus cu calm: “Acum se duc jandarmii să îi amendeze”. “Păi da, normal”, a comentat la fel de calm un alt protestatar din grupul mai eterogen din spate. Asta mi-a amintit de o relatare a lui Jerome K. Jerome despre felul în care îşi calculau studenţii germani pînă la ultimul pfennig amenzile pe care urmau să le plătească cînd făceau scandal pe străzi, în funcţie de diversele încălcări ale legii şi cum socoteau ce îşi mai pot permite să rişte de o marcă sau o marcă şi douăzeci: să spargă un geam, să distrugă un scaun sau să fure cascheta poliţistului venit să-i potolească.
Oricum, despre semnificaţia protestelor şi felul în care s-au iscat şi desfăşurat ele o să scriu în numărul de săptămîna asta din “Suplimentul de cultură”. Iar ce-o fi om mai vedea.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]