Arhive
O nouă carte
Astăzi a fost festivitatea de decernare a premiilor Uniunii Scriitorilor, filiala Timişoara. A fost multă lume, a fost invitat şi primarul Timişoarei, iar eu m-am îmbrăcat pentru a doua oară în 2011 în sacou şi cămaşă, ca să pot onora într-o ţinută cît mai formală premiul pentru proză (adică pentru Noapte bună copii!).
M-a bucurat premiul, m-am bucurat că au fost premiaţi şi alţi cîţiva prieteni (scriitori buni, prieteni buni – de altfel lista integrală se poate găsi aici, pe site-ul USR) şi m-a bucurat foarte tare un cadou primit de la cîteva prieteni, cadou care – după cum se vede – vrea să spună ceva.
Mulţumesc, am priceput aluzia! 
Arhive
O poveste cu România plecată
Textul acesta nu îmi aparţine. L-a descoperit Alina pe site-ul Evenimentului zilei. Nu e nici măcar un articol, ci un comentariu al unei cititoare. Dar ce comentariu! Ne-ar fi plăcut să citim mai mult, mai multe despre această Românie care şi-a luat lumea în cap din pricina faptului că n-am ştiut să ne folosim libertatea.
Nu ştim nici acum.
Iată textul, semnat de Flory din Texas şi preluat de aici:
“La sfarsitul lui iulie, cand am ajuns in Berlin, inca nu se stinsesera ecourile concertului Pink Floyd, The Wall, afisele publicitare inca pastrau reclamele pentru concert, lumea inca umbla nauca pe strazi la orice ora din zi si din noapte si, in toata mareea aceea umana revarsata inspre vest din toate colturile Europei Rasaritene, mii, zeci de mii de romani ca o singura familie vorbind, gandind, simtind la fel: Golani ai Pietei Universitatii la cozi interminabile in Alexanderplatz, la Comisiile Aliate, la intrarile lagarelor pentru azilanti, pe strazi, prin parcuri, la magazine, biblioteci, muzee, sali de spectacole…
Cea mai mare parte a Pietei Universitatii din perioadele decembrie ’89 /aprilie – iunie ’90 batuta, calcata in picioare, gonita de batele mineresti cu doar o luna si jumatate mai devreme… carand bagaje saracacioase, imbracata cam ponosit, cu copiii de mana, cu cate o bruma de bani si cu actele cusute prin te miri ce cotlon al imbracamintii, pleca afara, pleca spre libertate.
Mergeam frecvent in Tiergarten, in centrul Berlinului (in cele doua luni de zile in care am locuit acolo, in lagarul din Spandau, intr-un fost spital de psihiatrie dezafectat, tranformat in lagar pentru azilanti): imaginati-va zona cuprinsa intre Pietele Romana, Universitatii, Unirii, Amzei, Aviatorilor, Dorobanti, Salajan, Bulevardele Ana Ipatescu, Aviatorilor, Balcescu, Magheru, terasele de vara ale restaurantelor din centrul Bucurestiului: Gradinita, Cina, Lido, Ambasador, Trocadero, Athenee Palace, toate locurile in care, in zilele toride de vara, era imposibil sa nu intalnesti, intamplator, prieteni, vecini, colegi de serviciu, cunostinte ocazionale, rude, membri ai propriei familii…
Ei bine, toata lumea, tot centrul Bucurestiului, s-a mutat in vara aceea, cu arme si bagaje, in Tiergarten iar de acolo mai departe, spre U S A, Canada, Australia, Franta, Germania, Anglia
… in vreme ce de la Bucuresti, prin eter, ii parvenea vocea de cioclu a iliescului povestind si cui avea chef si cui nu avea chef sa-l asculte cum ca o mana criminala, ca niste forte obscure, ca Legionarii, ca chestii, nu stiu ce… in fine!
Vara aceea a fost absolut fantastica, comparabila cu nimic din tot ce traisem pana atunci sau imi va mai fi dat sa traiesc vreodata dar senzatia cea mai pregnanta, dincolo de cea comparabila cu nimic, aceea de libertate absoluta, a fost o senzatie de rau cumplit, un rau fizic care a fost la doar un pas sa ma ucida la modul cel mai concret cu putinta: mi se facea rau de la mancare prea buna, de la sucuri naturale, din fructe, de la cafea naturala, de la dulciuri, de la produse de patiserie… i-au fost necesare organismului meu (distrus de foamea indelungata, suferita mai bine de un deceniu) luni de zile, cam pana prin iarna, sa se re invete cu o viata normala, cu mancare de cea mai buna calitate, pe saturatelea.
Nu stiu altii cum sunt dar eu am ramas pentru totdeauna cu convingerea ca datorez enorm Germaniei: ii datorez momentul de respiro pe care mi la acordat in primul meu drum prin viata, de una singura, libera, nedepinzand decat de capacitatea mea intelectuala, de puterea mea de munca si ii mai datorez, de asemenea, felul uman, civilizat in care m-a tratat in cei doi ani de zile cat am locuit acolo.
Danke schön, Deutschland!”
Danke schön, Flory!
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]