Arhive
Un interviu tare şi un premiu asemenea (promo)
De obicei nu-mi vine să pomenesc de interviurile pe care le-am dat (m-aş mîndri mai degrabă cu cele pe care le-am luat odinioară), dar de data asta nu mă pot răbda.
Interviul, care a apărut săptămîna trecută în “Observator cultural”, mi-a fost luat de Mihai Vakulovski şi mi s-a părut unul din cele mai reuşite interviuri la care am răspuns, dacă nu cumva cel mai reuşit. Nu ştiu de ce. A fost ceva acolo, în întrebări, care m-a stîrnit sistematic. Mulţumesc, Mihai!
(A, interviul se găseşte şi pe net, chiar aici. Se poate verifica dacă exagerez sau nu.)
În strictă legătură – fiindcă e vorba de Mihai Vakulovski şi oricine se va gîndi imediat şi la revista Tiuk! -, am aflat că revista amintită a acordat premiile Tiuk! pe anul 2010, iar Noapte bună, copii! a fost numit “Romanul anului”. Să zic că mă bucur? Da, mă bucur mult. Multiuk.
Arhive
Repede la mare – şi un update mortal
Repede la mare, stau cu burta la soare…
Aşa m-am gîndit cînd am auzit o ştire pe TVR2. Suna cam aşa: “De la anul vom face două ore şi jumătate cu trenul pînă la mare”. Iupiii!
Uite, aşa o să pot merge şi eu la mare în România. Dacă ajung acolo în două ore (OK, şi jumătate…), pot merge chiar şi în weekenduri, nu?
Asta cît înseamnă că o să dureze drumul de la Timişoara pînă la Bucureşti? Dacă pînă la mare vor fi două ore şi jumătate, pînă la Bucureşti probabil că ar dura doar vreo două ore, nu mai mult. Altă veste bună!
Şi vă daţi seama că “vom face” două ore şi jumătate pînă la mare din orice colţ al ţării. Ce realizare măreaţă!
Deşi poate cei de la TVR s-au referit doar la ei, la angajaţii postului naţional: “[Noi] vom face două ore şi jumătate cu trenul pînă la mare. [Voi nu.]” Sună mai credibil.
Update (despre pseudo-soluţiile provinciei): E drept că uneori, privind de la Bucureşti, ai impresia că provincia e un maidan din jurul Bucureştiului, pe unde nu se întîmplă mare lucru – sau nu se întîmplă fără voie de la centru.
Între timp provincia se descurcă centrifug. Tot mai centrifug. Chiar pînă în pînzele albe (sau aproximativ), fiindcă iată ce citesc în Opinia Timişoarei, sub titlul “Ungurii ne ard morţii” (24.10.2011):
În România există un singur crematoriu uman, în Bucureşti. Firmele de pompe funebre din vestul ţării nu apelează însă la acesta şi aleg să meargă la unguri, unde sistemul este mai uşor şi mai serios. „Noi facem incinerările în Ungaria, pentru că este mai aproape şi mai ieftin şi serviciile sînt mai de bună calitate. Măcar acolo avem garanţia că ducem decedatul care trebuie şi luăm cenuşa aceluiaşi decedat, nu ducem pe unul şi luăm pe altul [WTF?], asta e diferenţa. Mie nu mi s-a întâmplat, dar ştiu multe cazuri. Nu mi se pare deloc moral. În plus, cei de la Bucureşti nici nu fac programări telefonice, aşteaptă şpăgi, te poartă de colo-colo”, ne-a dezvăluit… [un] reprezentant de la Casă Funerară Eternă din Timişoara.”
Şi aici mi-am amintit cum invoca Goga rîul Olt pe vremea cînd privirile ardelenilor şi bănăţenilor erau orientate spre Bucureşti: “Cenuşa trupurilor noastre/ S-o scurmi de unde ne-ngropară,/ Şi să-ţi aduni apele toate, /Să ne mutăm în altă ţară”. Am parafrazat eu puţin: era “ţărîna”, nu “cenuşa”, dar al doilea substantiv se potriveşte mai bine.
În ceea ce priveşte mutatul în altă ţară, cu morţi cu tot… încet-încet, se rezolvă. Doar semnele sînt puse astăzi invers decît pe vremea lui Goga.
Arhive
Recensămînt
Azi a trecut pe la noi recenzorul, ca să culeagă datele pentru recensămîntul naţional. Foarte eficient, rapid, politicos – în cinci-şase minute formularele erau completate.
N-am refuzat să răspundem la nici o întrebare din formular. La “Religie” am decis totuşi să ne declarăm creştini. Creştini, atît. Fără confesiune. Şi Alina, şi eu am fost botezaţi în ritul ortodox, dar biserica ortodoxă de la noi e asociată prea puternic cu puterea lumească (ba o mai şi întruchipează), aşa că nu ne mulţumeşte întru totul. Şi am preferat să ne asociem unei credinţe, nu unei instituţii.
Cu ocazia asta mi-am amintit şi de stupidul scandal legat de codul numeric personal, declanşat de PSD. Chipurile, declararea lui ar sluji la crearea unei baze de date cu ajutorul căreia actuala putere ar putea frauda alegerile viitoare. De parcă, dacă şi-ar dori, actuala putere nu ar putea obţine toate CNP-urile din România din bazele de date existente la Evidenţa Populaţiei. De fapt oricine ar vrea ar putea obţine liste întregi de CNP-uri. Sînt sute de locuri în care cetăţenii României depun copii ale buletinelor sau cărţilor de identitate, cu tot cu CNP-ul afişat acolo.
Mă gîndesc cu groază că un partid cu un IQ atît de modest se pregăteşte să administreze ţara. Şi îmi amintesc de un banc cu avocaţi, care, adaptat la politicieni, se potriveşte binişor: Cînd spune gogomănii un om politic? Cînd îşi mişcă buzele.
Arhive
Butonul de politician
Mă gîndeam şi eu la povestea cu Chauncey Hardy şi la ghinionul lui de a nimeri în lumea cu Butoane. În lumea noastră.
Conform modelului napoleonian, orice soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal.
Conform modelului românesc contemporan, orice interlop poartă în buzunar butonul de politician, cu care poate manevra cîte un om politic important, fără discriminări pe linie de partid. Cu cît interlopul e mai puternic, cu atît mai important e politicianul acţionat de buton. Cam ca djinii cu diferite puteri din 1001 de nopţi. Ca bonus, la butonul de politician se mai adaugă şi butoane de judecători, poliţişti şi butonaşe de funcţionari de rînd – bune şi ele la nevoie.
Ergo, România postrevoluţionară e mai tare decît Franţa napoleoniană.
Arhive
La Alba Iulia, în Ardeal
Uite că a trecut mai bine de o săptămînă de atunci. Weekendul trecut am fost la prima ediţie a festivalului “Dilema veche”, care s-a ţinut la Alba Iulia, în vechea cetate. Despre festival au scris şi povestit frumos chiar organizatorii în numărul de săptămîna trecută al revistei. Şi sper să scriu şi eu mai pe larg în Orizont (care, după cum se ştie, dar e bine să se mai repete 
, se găseşte şi pe internet, în format .pdf: http://www.revistaorizont.ro/ )
Din Timişoara am fost invitaţi Robert Şerban şi cu mine. Aşa se face că eu, unul, am avut parte de o companie foarte plăcută încă de la început. El, nu ştiu.
Odată ajunşi în Alba Iulia, am dat de mai toţi cei de la Dilema veche, în păr, cum se zice. Laolaltă cu o mulţime de nume mari ale culturii româneşti contemporane. Literatură, film, muzică clasică, muzică rock, artă grafică, antropologie… ce mai, un regal de trei zile, din care noi n-am prins, din păcate, decît una şi jumătate.
Da, m-a impresionat echipa celor de la Dilema veche. Tocmai fiindcă i-am siţit ca pe o echipă, pornită pe un proiect coerent. Şi fiindcă ştiu să fie prieteni. Nu doar prietenoşi, ci prieteni.
Dar m-a impresionat mult Alba Iulia. Eram pentru prima oară acolo, în oraş. Şi în cetate. Am văzut cum poate arăta o cetate renovată după toate regulile. Dacă tot facem comparaţii cu Europa de Vest, uite că la Alba Iulia cetatea Vauban restaurată de acolo arată aşa cum ne-am imagina că arată o cetate occidentală restaurată: cu bun-simţ şi bun-gust.
Apoi a mai fost ceva. Ana-Maria Sandu, Robert Şerban, Florin Iaru şi cu mine aveam misiunea să vorbim despre Plăcerea de a citi – ceea ce am şi făcut. Mai mult sau mai puţin, fiindcă întrebările din public n-au fost doar despre asta, ci mai degrabă despre plăcerea (noastră) de a scrie. Şi ce scriitor rezistă tentaţiei de a vorbi despre el şi scrisul lui?
Dar cel mai impresionant lucru (cel puţin pentru mine) a fost acela că întîlnirea s-a desfăşurat în Sala Unirii din cetate. Acustica nu era cea mai bună, dar oamenii care ne-au ascultat şi ne-au vorbit au compensat totul. Iar pe mine m-a emoţionat locul. N-am puseuri naţionaliste, sînt în favoarea unei regionalizări şi autonomizări accentuate a României, dar nu pot fi insensibil la forţa simbolică a trecutului zonei de care aparţin, indiferent dacă e legat de Eugeniu de Savoia sau de marele avînt unionist din decembrie 1918.
M-aş mai întoarce la Alba Iulia. Tot în nişte zile minunate, cu soare de vară indiană. Şi nici încă un festival Dilema veche (unu, două, nouă…) n-ar strica. N-ar strica deloc.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]