Arhive
Sexul e relativ
Azi-dimineaţă, în staţia de autobuz, aud o liceancă de vreo treişpe-paişpe ani, exasperată de aşteptare: “Să-mi bag pwla în el de autobuz! Hai pe jos!”
Mi-amintesc că acum vreo cîteva zile o auzeam pe o vecină de pe palier, o tînără de puţin peste douăzeci de ani, cum explica la telefon cuiva ce are de gînd să-i facă unui individ care o supărase: “Păi, dar nu-mi bag eu pwla în gura lui? Uite-aşa: o bag şi-o scot, o bag şi-o scot!” O spunea cu atîta sete, că parcă erai gata să vezi scena în faţa ochilor, dacă n-ar fi fost un mic detaliu, pe care îl învăţăm cînd sîntem copii mici undeva la joacă înainte de a-l învăţa la anatomie.
O altă fetişcană, ce arăta binişor sub vîrsta majoratului, vorbea tot azi pe stradă cu o prietenă şi îşi vărsa nervii asupra cuiva absent, pe care, zicea ea, “Îl fwt în gură, ştii? Îl fwt în gură!”
Trec apoi prin faţa unui liceu respectabil o blondă în sacou vişiniu îi striga alteia, veselă nevoie mare şi pe un ton cumva drăgăstos: “Băi Laura, îmi bag pwla în gura ta!”
OK, recunosc că anii trec repede. Pe vremea mea era altfel. Din cîte am văzut eu, fetelor nu le creştea niciodată acel detaliu atît de pomenit în frazele de mai sus. Ce surprins trebuie să fie vreun ins de vîrsta mea, doritor de lolite, cînd dezbracă o făptură din asta, din noua generaţie!
Am notat însă: de-acum sexul e ceva relativ. Nici anatomia nu mai e ce-a fost. Nici nu ştii de unde răsare chestia aia, în pula mea!
Arhive
Ura, sînt geamgiu!
Blocul în care stau are un coridor comun lung, ce trece prin faţa tuturor apartamentelor de pe etaj, ca la casele de raport din perioada interbelică. Coridorul e închis cu geamuri prinse în rame de metal, ca să mai ferească de ploaie holul comun.
Zilele trecute s-a spart unul din geamuri. Mai exact, unul din dreptul apartamentului nostru. Era crăpat demult, aşa că, oricît l-am cîrpit, s-a întîmplat ceea ce trebuia să se întîmple – şi ştiam că o să se întîmple odată şi-odată. Drobul de sare de pe horn tot pică pînă la urmă. Geamul s-a spart şi jumătate din el a căzut pe hol, făcîndu-se ţăndări. Restul a rămas bine înfipt în chit şi în rama de metal pe jumătate ruginită, veche de vreo douăzeci (poate chiar treizeci) de ani.
Nu-i mare lucru de povestit: am scos cu grijă restul geamului, reuşind să nu mă tai decît puţin, în podul palmei, am curăţat rama de rugină, ocazie cu care i-am redus grosimea la jumătate, am vopsit-o. A doua zi am luat o bucată de plexiglas tăiată pe măsură încă de acum vreo trei ani (cum ziceam, ştiam că drobul de sare tot pică odată şi-odată) şi am pus-o în locul ferestrei vechi. Am lipit-o cu silicon, m-am mînjit, am transpirat şi am terminat. Izbîndă: geamul ţine. Şi nu mai e crăpat şi lipit cu scotch pe mijloc, pe margini şi pe la colţuri.
Ştiu că nu pare mare lucru. Poate că pentru un geamgiu (sau plexiglagiu?) ar fi fost un fleac, ceva ce face din cîteva flexări de muşchi între două treburi serioase, dar eu am trăit momente de satisfacţie nebănuite.
Asta e: trebuie să adaptăm realizările la mijloace. Şi, din perspectiva asta, m-am simţit la fel de entuziasmat ca un geamgiu căruia tocmai i s-a publicat un text în Dilemateca.
O, plăcerile muncii fizice! Ce satisfacţie îţi dau cînd nu le pratici prea des! Ştiu ce zic: mai am pe hol un geam la fel de crăpat, lipit cu scotch maroniu în cruciş şi-n curmeziş. De-ar mai duce-o pîn’ la vară…
Arhive
e-Noapte bună, copii!
Mda, m-am întors din concediu. Astfel de întoarceri sînt întotdeauna apăsătoare. Mai ales cînd vii din Croaţia.
Şi-atunci ce faci? Cauţi motive de bucurie în exterior. Un scriitor le caută pe cele legate de scris – de scrisul lui, căci rar e artistul lipsit de narcisism.
Am văzut că în Dilemateca de luna asta a apărut la “Povestea vieţii mele” chiar o poveste a vieţii mele – Manifestele. Pentru cei care au citit-o, trebuie să zic că e 80% autentică. Adică în datele ei esenţiale. O s-o recitesc eu însumi, ceva mai detaşat, ca să pricep mai bine cum amestec realitatea (şi aceea rememorată – totuşi!) cu liantul de imaginaţie care leagă povestea mai bine decît se lega ea în realitate.
E un fenomen interesant: ce şi cît pui într-o poveste reală ca s-o faci funcţională ficţional? Fiindcă realitatea nu e întotdeauna coerentă narativ aşa, în sine – deşi tocmai ea curge de-adevăratelea.
OK, o să văd cînd pun mîna pe revistă. Cum am venit în ţară la o săptămînă după apariţia ei, n-am mai găsit nici un exemplar nicăieri. Să fie aşa de citită? M-ar bucura.
În fine, o bucurie personală a fost (este) şi aceea că, într-un fel, am debutat iar: Noapte bună, copii! a apărut în format electronic. Eu aşa o simt: ca pe un fel de debut. Pe vremea cînd am început să scriu, nici măcar nu îmi imaginam că aş putea vedea vreodată e-book, darmite să fiu publicat în formatul ăsta. Sigur, citeam o groază de SF-uri şi unii autori îşi imaginaseră asta, dar de acolo pînă aici… E ca un fel de salt în viitor. Un Back to the Future şi-napoi – ba chiar şi mai încurcat de-atît. Mă văd pe mine cel de acum privindu-l pe cel de atunci, care stă cufoaia în faţă la lampa cu petrol şi se uită la cel de acum şi la e-book. Asta e – aşa simt.
Arhive
A fost frumos
A fost.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]