Arhive
Un quiz literar
De plăcerea jocului, mai pun aici un quiz, de data asta literar.
Mai jos e un scurt dialog între două personaje dintr-o carte. Ar fi aiurea să pretind că s-ar putea ghici cartea, autorul sau personajele, dar dacă are cineva chef, ar putea să încerce să presupună din ce cultură şi, eventual, din ce epocă vine scrierea din care am preluat citatul.
“- Cheamă fetele să ne facă o cîntare!
- Ai picat cam tîrzior, meştere; sînt amîndouă ocupate.”
Ştiu că e cam puţin, mai ales că e vorba de o traducere – deci şi adaptare. Dar e un joc, nu?
Ca informaţii suplimentare, să mai zic că în acea lume oamenii mănîncă seminţe şi din cînd în cînd mai scuipă cojile în capul trecătorilor şi că se adresează unii altora cu “cîine spurcat”, “tîlhar” sau “carne împuţită”.
Arhive
Quiz: răspuns
A fost uşor, aşa-i? (Deşi o zic doar aşa, fiindcă eu n-aş fi ghicit.)
Silvia a avut dreptate: clădirea e – sau urmează să fie – o biserică. Mai exact, şi o biserică. Din cîte am înţeles noi atunci cînd am întrebat, este o mănăstire (franciscană, mi se pare) cu biserică şi chilii. Probabil că ferestrele de pe laterală sînt exact ferestrele chiliilor, chiar dacă nu se potrivesc cu imaginea tradiţională a încăperilor de retragere şi meditaţie monastică.
Aş zice că şi Pisicîinele are dreptate, fie şi parţial, fiindcă e imposibil ca într-o mănăstire catolică să nu existe şi o bibliotecă.
Pe mine m-a impresionat forma modernă a unui locaş care, prin definiţie, e destinat recluziunii. Mi-ar plăcea să văd şi o mănăstire ortodoxă mai cuplată la contemporaneitate.
Aşa cum mi-a (ne-a) plăcut şi blocul de locuinţe de mai jos. Aş sta oricînd în aşa ceva – şi nu doar fiindcă e aproape de Adriatica 
.
Iar dacă măriţi imaginea, s-ar putea să se vadă puţin în colţul din stînga sus numele unui sfînt, Sveti Dujam, şi un ceas solar. Un detaliu care înviorează şi personalizează construcţia.
Arhive
Quiz: arhitectură contemporană
E vară, e cald, oamenii pleacă în concediu, blogurile se moleşesc şi ele şi cititorii le înlocuiesc (sper) cu cărţi masive, de hîrtie, aduse pe nisipul sau pietrele încălzite sub un braţ umbrit de pălăria de paie. Aşadar, nu e momentul să vorbesc despre arhitectura contemporană, despre ce înseamnă ea la noi, în România, şi ce înseamnă în alte ţări, unde nu se face exces de oţel cu termopane şi prost gust.
Totuşi, pentru a stîrni curiozitatea, o să lansez o întrebare: ce credeţi că adăposteşte clădirea din fotografie, construită – şi aproape terminată – în ultimii ani?
Clădirea se află în Split – ca să rămîn sincronizat cu atmosfera de vacanţă -, iar premiul constă în satisfacţia de a fi ghicit 
. Oricum, peste două-trei zile o să-mi dau şi eu cu părerea.
(Fotografia se poate mări, dar nu cred că detaliile ajută prea mult.)
Arhive
Split, Croaţia
Anul trecut, pe cînd rememoram vacanţa din Croaţia, m-am oprit pe la jumătate, adică în Rudina. S-au întîmplat destule (de la lansările la Noapte bună, copii! şi munca la traduceri pînă la… în fine, obişnuitele mele căderi de potenţial din timpul toamniernii), aşa că am lăsat deoparte frumoasa săptămînă splitană.
Acum, de vreme ce e vară, îmi vine să-mi reamintesc de locurile acelea superbe şi, de ce nu, să mai fac puţină reclamă Adriaticii, Jadransko More, marea de care Alina şi cu mine ne-am îndrăgostit.
Asta e, în drumul nostru de pe insula Hvar înapoi pe continent, adică în Split.
În Split am găsit cu greu cazare, fiindcă nu ne rezervaserăm nimic şi mizam, ca de obicei, pe o cazare într-un apartament particular. Ne-a fost însă aşa de greu să găsim ceva, mai ales la un preţ decent! Peste tot unde am mers, printr-o căldură teribilă, am auzit numai preţuri de 40, 50, 80 şi chiar 100 de euro pe noapte.
Am ajuns să trecem chiar şi pe la nişte agenţii locale. La una din ele omul de la birou, un nene cu mustaţă, vorbea sigur pe el la telefon. Neştiind că îi pricep un pic limba, i-a explicat celui cu care vorbea că trebuie să închidă, că are în birou nişte pîrliţi (mă rog, el a zis, cu un ton evident ironic, ceva de genul “neki bogatasici”). După aceea ne-a prezentat nişte oferte atît de umflate, că am icnit: de la 80 de euro în sus pentru un “studio”, o garsonieră relativ dotată. “Ce, credeţi că găsiţi mai ieftin în Split?” a întrebat el cu un rînjet superior. Noi tocmai găsiserăm altundeva la aproape jumătate de preţ, doar că tot ni se păruse mult. Am zis că da. “As you wish”, a zis omul şi nu ne-a mai văzut.
(Agenţia se cheamă Kekez Exclusive, e pe Biankinijeva Ulice, pe lîngă plaja Bacvice, şi vă sfătuiesc cu răutate să o evitaţi dacă ajungeţi prin Split.)
Pînă la urmă am găsit ceva la un preţ mai mic, chiar dacă nu foarte mic: 250 de kune pe noapte, adică aproape 35 de euro. Doar cazarea, desigur. Croaţia nu e extraordinar de ieftină. Splitul cu atît mai puţin. Am mîrîit un pic, dar după aceea locul ne-a rămas la inimă. Era o mansardă încîntătoare, aproape de palatul lui Diocleţian şi de plajă, iar de-acolo de sus se vedea chiar şi o bucată de mare.
Splitul e un oraş minunat. L-am colindat în lung şi în lat, de la dealul Marjan pînă înspre un cartier de blocuri despre care Alina mi-a zis apoi că se cheamă Znjan.
(Dacă doriţi, măriţi.)
Dar cea mai şocantă impresie am avut-o în Trogir, unde am mers într-o vizită de o zi. Nu ne-a impresionat neapărat oraşul fiindcă era frumos (încep să cred că adjectivul ăsta asociat litoralului croat e pleonasm pur). Că era frumos.
Numai că, în timp ce stăteam acolo la o cafea, pe o terasă, am văzut un ins bărbos, cu o capelă de bosniac, dar care îmi părea teribil de cunoscut. Iar Alina l-a văzut pe bosniac articulînd în româneşte “Nu se poate”.
După aceea a apărut şi Cristina Lazurcă, soţia lui – adică a lui Cătălin Lazurcă. Şi apoi şi Marius, fratele lui, cu familia. Cam cîte şanse erau să ne întîlnim exact atunci, exact acolo, după ce în România nu ne văzuserăm de vreun an?
Apropo de întîlniri, în Split ne-am întîlnit cu doi prieteni pe care îi ştiam doar prin corespondenţă: Ivana Olujic şi Luca-Ioan Frana, doi dintre cei care au tradus şi îngrijit antologia de proză românească apărută în Croaţia Nabokov u Brašovu.
Ei ne-au plimbat prin oraş, ne-au arătat unele şi altele şi am povestit atîtea, încît se băteau turcii la gura noastră. Dar se băteau în româneşte.
Şi cam asta a fost. Mă rog, pe lîngă minunata Prokurative, pe lîngă plimbările prin Varos, pe lîngă farmecul Jadranei, pe care n-aş da-o nici pe Hawaii. Cred…
Arhive
Tovarăşe de drum în Italia
E timpul să revin la treburile mele, cele despre care trebuia să scriu şi am promis că o să scriu, dar încă n-am făcut-o. Am povestit mai demult, pe scurt şi pe fugă, despre lansarea la Salonul Internaţional de Carte de la Torino a ediţiei italiene a volumului Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism. Cartea arată aşa
şi a fost tradusă de Anita N. Bernacchia, Maria Luisa Lombardo şi Mauro Barindi.
Am aflat ulterior că la salonul de carte amintit Compagne di viaggio a fost traducerea cea mai vîndută de la standul de carte al României. (Şi, dacă am pomenit de superlative, cartea cea mai vîndută a unui autor român a fost Născut în URSS a lui Vasile Ernu, tradusă tot de Anita Bernacchia.)
Între timp au apărut deja şi cîteva cronici şi comentarii în presa italiană, ceea ce înseamnă ceva. Mai întîi a fost pomenită pe ici, pe colo.
A apărut apoi un material extins despre autorii români prezenţi în mai la Torino, material elaborat de Anita Bernacchia şi Maria Luisa Lombardo – pe care le pomenesc mereu în ordine alfabetică, dar îmi sînt la fel de dragi. (În paranteză spun: există în Italia nişte traducători de prima mână română . )
Ieri am primit de la Anita un link la o cronică apărută în Osservatorio – balcani e caucaso. M-am bucurat iar. Şi le mulţumesc încă o dată celor şaptesprezece autoare care au făcut de fapt cartea. Măcar sînt liniştit: n-a fost o idee rea şi aceşti doi bărbaţi care le-au pus (de fapt rugat) să scrie nu le-au făcut de rîs.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]