Arhive
Cernobîl – după 25 de ani
După douăzeci şi cinci de ani, un fragment de istorie a URSS, statul care a pus omul mai prejos de orice:
Accidentul de la centrala atomică se petrecuse sîmbătă. Adică pe 26 aprilie, o zi care va rămîne însemnată cu litere groase în istoria secolului douăzeci, dar care pentru oamenii din zonă însemna în momentul respectiv doar „sîmbătă” sau „sîmbăta trecută”. La început, bineînţeles, ruşii nu anunţaseră nimic oficial. Şi nici autorităţile din România n-au suflat o vorbă despre explozia de la Cernobîl, deşi secretul păstrat cu străşnicie a ajuns cunoscut foarte repede de toată lumea, fiind chiar exagerat mult dincolo de limitele reale ale dezastrului. Mii de morţi. Ba nu, zeci de mii! Numai la prima explozie au murit pe loc cîteva mii. Păi, ce crezi? Doar era treaba aia atomică, exact ca şi bomba. Şi mai e şi norul radioactiv (orice va fi însemnînd el), care e dus de vînt şi, oriunde ajunge, omoară oamenii ca pe muşte. Cînd o să plouă, o să plouă cu radiaţii. Cînd bate vîntul, aduce radiaţiile. Să vezi ce-o să fie dacă norul ăla vine în România! Da, sigur că vine, doar se împrăştie în toate părţile, ca la orice explozie… Măcar dacă l-ar omorî şi pe Ceauşescu! Nu, că el cu nevastă-sa s-au băgat demult în buncăr, sub pămînt, la ei în Bucureşti, şi-şi transmit ordinele de-acolo.
Antenele aeriene ale televizoarelor din zona de vest a ţării erau orientate demult în aşa fel încît să prindă transmisiile televiziunii iugoslave. Dacă tijele acelea lungi, cu elemenţi metalici la capăt, ce semănau cu nişte greble uriaşe, cocoţate pe case, ar fi fost oameni cu mîini şi cu picioare, ai fi văzut un grup de uriaşi întorşi cu fundul spre ţara lor şi cu faţa spre Iugoslavia, ce urmăresc avizi ce se petrece Dincolo, în republica socialistă şi liberală a lui Tito. Aşa se face că locuitorii din Oraviţa – şi mulţi alţii asemenea lor – aflaseră de accident încă din prima zi. Au aflat de la jurnalele de ştiri de pe TV Beograd.
[...] În cele din urmă a apărut şi un comunicat oficial, redactat în aşa fel încît să pară o completare la nişte informaţii anterioare (doar că inexistente). Orăviţenii l-au descoperit în ziarul judeţean. La baza paginii, sub o imagine cu nişte muncitori care se străduiau să realizeze planul cincinal în faţa aparatului de fotografiat, fusese înghesuit un text scurt, uşor de trecut cu vederea.
De la Comandamentul central de supraveghere şi control al calităţii mediului înconjurător
În legătură cu avaria produsă la centrala atomoelectrică de la Cernobîl din U.R.S.S., staţiile şi laboratoarele din reţeaua naţională de control al radioactivităţii mediului înconjurător, care desfăşoară o activitate permanentă de măsurare şi supraveghere a nivelelor radioactivităţii aerului, apei şi solului din ţara noastră, nu au constatat nici o creştere a acestor nivele, care se situează în limitele normale.
Măsurile continuă conform programului stabilit.
Dar, după cum se ştia, textele din presă nu erau scrise ca să te informeze, ci ca să fie interpretate. Totul se interpretează.
(extras din Noapte bună, copii!)
Arhive
Cine a scris Biblia?
Sîntem un popor credincios. Sîntem în Săptămîna Mare şi ne rugăm cu toţii. Sîntem creştini şi sărbătorim învierea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.
Citesc un text încîntător al domnului Andrei Pleşu şi descopăr stupefiat ceva ce nu ştiam: că noi, mai abitir decît alte popoare, avem motivele noastre să o facem. Doar noi am scris Biblia. Cel puţin aşa se vorbeşte prin popor, printre acele doamne în vîrstă despre care vorbea şi Petre Ţuţea.
Desigur, nu tocmai noi, adică nu noi, toţi românii, am scris Biblia (sau “Blibia”?), ci românii mai cu carte. Probabil că Eminescu. Sau Alecsandri? Vedeţi şi vă minunaţi, că, în adevăr, mare minune este!
Arhive
Premiul naţional pentru proză “Ziarul de Iaşi”
Probabil că sînt printre ultimii care anunţ, dar am avut o zi prelungită şi voiam neapărat să marchez evenimentul.
Azi-dimineaţă am aflat (de la Alina, care a aflat de la Ovidiu Nimigean, care a aflat de pe net) că am primit premiul naţional pentru proză “Ziarul de Iaşi”. Detalii se găsesc şi aici, şi aici, şi în alte părţi – de-aia ziceam că sînt printre ultimii care (mă) anunţ.
Sigur că m-am bucurat. E unul dintre cele cîteva (nu foarte multe) premii naţionale de proză. Şi e din Iaşi, adică:
- locul unde (cred eu) s-a născut literatura română – în secolul al XIX-lea;
- oraşul unde se petrece o bună parte din Noapte bună, copii! Partea literară. Am vrut neapărat ca pasajele respective să se desfăşoare în Iaşi, iar paginile de descriere a oraşului şi a lumii literare de-acolo sînt şi ele un fel de rememorare tandru-ironică a acelui loc;
- locul unde am început să fac publicistică, adică exact la cotidianul Monitorul, azi Ziarul de Iaşi;
- sediul revistei Timpul, unde, sub directoratul lui Liviu Antonesei, cîţiva scriitori tineri şi tinerei, dar nu foarte cunoscuţi, ne-am manifestat oarecum în grup. Între timp ne-am mai împrăştiat, fiindcă am crescut, dar epoca aceea rămîne. Şi a contat mult pentru toţi.
În Iaşi am cunoscut îndeaproape cîţiva scriitori minunaţi. Îmi sînt dragi şi îi admir şi azi.
În fine, Iaşi e şi locul unde s-a născut Alina şi unde am stat împreună mai bine de trei ani.
Din toate motivele astea (şi altele încă), un premiu oferit acolo nu mă poate lăsa indiferent.
Şi-apoi un premiu e un premiu.
Arhive
Bila jednom jedna zemlja – în “Herito”
Luna trecută unul din eseurile la care ţin mult, Bila jednom jedna zemlja, care e inclus în Românii e deştepţi, a apărut în revista Herito din Polonia – mai exact, din Cracovia.
Am primit şi eu un exemplar. Tiparită pe hîrtie cretata, cu 200 de pagini full colour, revista arată superb. Cam ca revistele de arhitectură sau artă plastică de înaltă ţinută de la noi. Textele sînt publicate în poloneză şi, în paralel, într-o traducere engleză, ceea ce deschide revista spre un public mai larg. Şi o merită din plin.
Textul meu e despre războiul din fosta Iugoslavie, temă la care sînt sensibil şi azi. De aceea m-am bucurat că a fost inclus în dosarul realizat de Herito, care se cheamă “Imagined Identities”. Cum în Bilo jednom… e vorba despre războiul din ex-Iugoslavia văzut din imediata (şi empatica) vecinătate, eseul fusese publicat pînă acum în ţările de-acolo: în Serbia, Bosnia, Slovenia. Altundeva nici nu mi se părea că ar stîrni foarte mult interes.
Dar nu era aşa. Am aflat cu surprindere că în anii comunismului polonezii erau la fel de interesaţi de Iugoslavia cum eram şi noi, cei de la graniţa de vest a României. Şi au urmărit războiul din fosta Iugoslavie cu aceeaşi emoţie. Nu aş fi ştiut-o nici pînă azi dacă nu aş fi aflat chiar de la ei – adică de la unul dintre coordonatorii redacţiei de la Herito, Lukasz Galusek.
Noi, cei din Europa de Est, nu am ştiut şi nu ştim nici azi mare lucru unii despre alţii. Poate că şi autismul ăsta face să nu contăm prea mult.
Arhive
O săptămînă de ieşiri culturale
Săptămînile trecute, cum tot s-a străduit să se facă primăvară şi afară e din ce în ce mai frumos, simt că încep să ies din hibernare. Am avut parte şi de cîteva ieşiri culturale care m-au înviorat. De altfel, în ultima vreme, odată cu încălzirea locală (pe-aia globală o las pentru ClimateGate), întîmplările astea culturale s-au înmulţit.
Pe 18 martie ne-am reîntîlnit cu Marius Chivu, venit la lansarea volumului Aerobiciclete al lui Bogdan O. Popescu, publicat de Editura Brumar. Cu ocazia asta i-am cunoscut şi pe autor, şi pe Florina Pîrjol, m-am revăzut cu Robert Şerban şi Lavinia Bălulescu, iar Marius Chivu ne-a reamintit – Alinei şi mie – de un deadline pentru o antologie intitulată (excitant) Primul meu porno. Din fericire, deşi m-am mai lungit, pînă la urmă am terminat la timp 
.
Prin 19 martie, de “Zilele Helion”, m-am întîlnit cu prietenii mei buni din zona SF, Mike Haulică, Horia Ursu, Florin Dănilă, Florin Pîtea, Cătălin Badea-Gheracostea, Lucian Ionică, Lucian Szabo… Îi înşir cum mi-i amintesc. Partea interesantă e că unii dintre ei sînt timişoreni, dar îi văd mai rar decît dacă ar sta în Bucureşti. Timpul, timpul e scurt. Timpul liber – şi mai şi.
Săptămîna trecută, miercuri, am fost la librăria Cărtureşti, la lansarea traducerii lui Şerban Foarţă din George Perec, Dispariţia (un roman apărut la Editura Art). Cartea lui Perec are o mică particularitate, care o face, printre altele, aproape imposibil de tradus: e un roman lipogramatic, iar litera care îi lipseşte complet e vocala “e”. Mă întreb şi acum cui îi va fi fost mai greu: autorului să scrie un roman fără litera “e” sau traducătorului să îl transpună în română fără litera “e” (cea mai utilizată vocală după “a”) şi să nu trădeze nici conţinutul cărţii.
Şerban Foarţă m-a fermecat cît a explicat intenţiile demersului lui Perec (fiindcă nu e vorba doar de un simplu joc lingvistic ori grafic), cu trimiteri spre absenţă, spre Melville, spre moarte şi, desigur, dispariţie. Ce mi se pare evident acum e că la premiul pentru traducere al USR pe anul 2010 nu se mai pune problema concurenţilor. Dispariţia lui Perec de Foarţă e un tur de forţă inegalabil în domeniu.
Vineri seara, adică de 1 aprilie, că aşa s-a nimerit, am făcut eu o lansare a romanului Noapte bună, copii! în Timişoara, la barul Kafka. De fapt n-a fost tocmai o lansare (deşi s-au vîndut şi cărţi), ci o întîlnire şi o discuţie între prieteni şi cunoscuţi. Marius şi Lulu, patronii cafenelei Kafka, au venit de fapt cu ideea încă de astă-iarnă, iar eu am încercat să fac o întîlnire un pic mai altfel. Că tot eram între prieteni, cum ziceam, deci nu riscam mare lucru. Aşa că am combinat clasicele discuţii şi lectura din carte cu o prezentare audio/video, unde am folosit diverse materiale ce apar şi în carte şi mi-au folosit la construirea lumii de-acolo. De la Angela Similea şi Partidul, Ceauşescu, România la A-ha cu Take on Me, Prince şi Little Red Corvette, dar şi Lasă-mă, papa, la mare sau imagini din Wild Goose Chase (not recommended under 18 
).
Mi-a plăcut cum a decurs toată seara. A fost plăcut, amuzant şi interesant. A fost, în cel mai rău caz, o ieşire din rutină. Poate mai încerc şi altădată.
În fine, ieri am fost fotomodel 
. Adică m-am întîlnit cu Mircea Struţeanu, care lucrează la un proiect amplu, intitulat “Scriitori români. Chipuri şi taine”. O parte din proiect a fost deja realizată, vernisată şi admirată. Şi, cum ieri a fost într-adevăr o zi de primăvară superbă, iar oraşul era plin de flori şi agitaţie, Alina şi cu mine ne-am plimbat cu Mircea şi doi prieteni de-ai lui prin jumătate din oraş, adică din Piaţa Unirii pînă la gara mică, la Timişoara Est.
Acum avem un pic de febră musculară. Cine a zis că e uşor să umbli după cultură?
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]