Arhive
Puiul fericit
Inventivitatea producătorilor de branduri nu cunoaşte limite. Am văzut asta recent, cînd am cumpărat dintr-un supermarket următorul produs – bio, după cum se vede:
Pe rafturile magazinului erau caserole întregi cu pui fericiţi şi congelaţi. Mai exact, cu aripi, pulpe şi piepturi de pui fericiţi. N-am putut să nu mă gîndesc cum puiul fericit alerga prin curte (pardon, ca prin curte!), cum se hrănea fericit şi apoi cum i s-a tăiat gîtul şi a fost tranşat în bucăţi fericite. Iar noi l-am mîncat (fericiţi, cred).
Puiul fericit e puţin mai scump decît puiul nefericit din caserolele de alături, fiindcă fericirea costă. Dar merită. E ceva mai mult decît o simplă carne ecologică sau bio. E shiny happy chicken!
Arhive
Tabieturi de scriitor: uneltele scrisului
În urmă cu mai multă vreme, stimulat de cîţiva cititori, am început să îmi analizez şi sistematizez ritualul scrisului. Am apucat să pomenesc despre timpul scrisului şi despre locul scrisului – dar n-am uitat că mai aveam ceva de adăugat.
O fac acum. Nu neapărat (sau nu doar) pentru că s-ar putea ca unii să fie interesaţi de tot felul de obsesii, superstiţii sau ritualuri ale scrisului, ci şi fiindcă în felul ăsta le conştientizez eu însumi, pentru mine, într-o formă ordonată şi coerentă. Căci, gîndindu-mă la ele, mi-am dat seama că se constituie într-un fel de ritual bine aşezat, care s-a elaborat în timp, fără ca eu să îmi dau seama că mă îndrept spre aşa ceva.
Fotografia de aici sintetizează, iconic, esenţialul:
Între timp însă (adică pe parcursul scrierii romanului Noapte bună, copii!) dintre uneltele indispensabile scrisului au dispărut ţigara, scrumiera şi bricheta. Odinioară, cînd încă fumam, ele trebuiau să fie pe masă, chiar dacă nu îmi aprindeam ţigară de la ţigară. Simţeam nevoia să le văd acolo, la îndemînă.
Ce a mai rămas? Păi, în primul rînd trebuie să am un ibric de cafea cît de cît plin pe aragaz (odinioară pe cuptor) şi o cană cu cafea caldă pe masă, chiar lîngă mine. Masa perfectă pentru scris e, desigur, cea din bucătărie. În rest ar mai fi cam aşa: stiloul, călimara cu cerneală şi foile de hîrtie.
Dar, dacă stau să mă gîndesc, şi aici s-au dezvoltat mici fixaţii. Folosesc forma asta impersonală pentru că nu pot spune că mi le-am dezvoltat eu. Habar n-am cînd m-am trezit cu ele – sau, mai exact, cÎnd am început să nu mă mai simt confortabil în lipsa lor.
Aşadar:
1) Hîrtia. Scriu întotdeauna pe coli de hîrtie format A4 (pe vremuri le spuneam coli ministeriale) şi niciodată pe coli albe pe ambele feţe. Una din feţe este mereu scrisă sau imprimată cu ceva. E vorba de fapt de foi pe care le recuperez din diverse locuri. Iniţial bănuiesc că a fost vorba de un impuls ecologist, dar acum a devenit o necesitate. Ca să fiu sigur că nu rămîn fără foi, le adun ca un hîrciog filolog. Am un teanc de cel puţin o mie de coli, pe al căror dos (sau faţă folosită) se poate citi o întreagă istorie, căci sînt acolo facturi de la bancă, fragmente literare imprimate, tabele, file de fax, copii de acte, liste de nume, cereri scrise de mînă… orice. Şi cum, de exemplu, pentru roman (care în forma tipărită are 500 de pagini) am folosit vreo 230 de coli, cele o mie şi mai bine pe care le-am strîns deja îmi dau o stare de confort: chiar dacă mai scriu, pot supravieţui unei crize de hîrtie cel puţin cinci-zece ani.
A, mai e ceva: ficţiunea o scriu pur şi simplu pe coală, de sus pînă jos. Cînd scriu eseuri sau texte critice, îndoi foaia la jumătate şi scriu pe un format A5 – dar pe ambele jumătăţi, ca să nu risipesc nici o bucată utilă de hîrtie.
2) Cerneala. Scriu cu cerneală. De fapt eseistica şi critica le pot scrie şi cu pixul – şi nu întotdeauna la masa din bucătărie… Dar proză scriu numai şi numai cu stiloul şi cu cerneală. Iar cerneala trebuie să fie neapărat neagră. Nici asta nu ştiu de ce o fac sau de cînd o fac. Ştiu însă că, deşi am scris sute de pagini (de fapt cred că peste o mie), folosesc aceeaşi călimară cu cerneală neagră de peste zece ani. Ba chiar am lăsat-o în România cînd am plecat în State şi am recuperat-o cînd m-am întors.
Ştiu însă că nu e o călimară din basme, care nu mai trebuie umplută niciodată – deşi am turnat de cîteva ori un pic de apă în ea, cînd mi s-a părut că s-a mai uscat cerneala dinăuntru. Deocamdată are suficient lichid, dar, pentru orice eventualitate, acum vreo opt-nouă ani am cumpărat şi o călimară nouă, identică, tot cu cerneală neagră. Ca rezervă.
3) Stiloul. Scriu cu acelaşi stilou chinezesc auriu de mai bine de douăzeci de ani. Stilou auriu şi cerneală neagră. E unul din stilourile acelea “cu peniţă de aur”, cum li se spunea înainte de 1989. În anii liceului mi-am dorit teribil de mult să am şi eu unul, dar nu am avut. Primul stilou “cu peniţă de aur” l-am primit în toamna lui 1989, în primul semestru de facultate, fiindcă de-acum eram student şi aveam nevoie de un instrument mai distins pentru scris, nu? E stiloul din fotografie, stiloul auriu cu care scriu şi azi.
Desigur, după vreun an mi-am cumpărat unul identic (doar că nu auriu). Stă şi el în rezervă, în caz de ceva, alături de călimara intactă cu cerneală neagră.
Cam atît, cred. Deşi, cînd recitesc ce am scris, mi se pare patologic de mult.
Arhive
Azi a venit primăvara!
Azi a venit primăvara! Azi a venit primăvara!
Arhive
O antologie în Croaţia
Zilele trecute am primit exemplarul de autor al antologiei de după 1989 Nabokov u Brašovu, apărută în Croaţia, în Zagreb, la Editura Meandar. Cum interesul (şi pasiunea) mea pentru spaţiul acela a rămas la fel de mare, am răsfoit-o cu multă nerăbdare, curiozitate şi bucurie. Mi-am citit – Ei, e-un fel de-a spune! Dar m-am uitat peste – textele traduse în croată şi m-am convins iarăşi că îmi place teribil sonoritatea limbii.
Antologia (care, apropo, a apărut cu sprijinul ICR) m-a impresionat şi ca filolog, şi ca redactor de carte, şi ca scriitor. Volumul include la început, după cuprins, un ghid de pronunţie al cuvintelor româneşti, care au fost lăsate în forma lor originală (opţiune pe care o aprob întru totul, ca traducător).La sfîrşitul fiecărui text există note explicative pentru diverşi termeni (locuri, nume proprii etc., cum ar fi Bucegi, ADAS, TR-ist) şi fiecare autor beneficiază de o prezentare biobibliografică cuprinzătoare. Pe ansamblu, e o realizare editorială profesionistă şi mă bucur că a fost aşa.
Aş putea spune cîteva lucruri şi despre calitatea traducerilor. Pe coperta apar numele celor trei traducători; nu o ştiu pe Marina Gessner, dar cei care o ştiu o elogiază. În ce-i priveşte pe Ivana Olujic şi Luca-Ioan Frana, despre ei pot spune cîte ceva. I-am cunoscut astă-vară: ne-am întîlnit la Split, în timpul concediului nostru, iar ei ne-au prezentat oraşul acela minunat, Spalatumul lui Diocleţian şi al lui Hajduk Split (care, tocmai cînd eram noi prin zonă, i-au cadorisit pe cei de la Dinamo Bucureşti cu un 3-0 scurt şi sec 
).
Luca este croat din Caraşova, judeţul Caraş-Severin (deci conjudeţean de-al meu 
); a făcut liceul în Timişoara şi facultatea în Zagreb. A crescut cu limba croată, apoi cu româna, şi a făcut studii în ambele. Mai are rost să povestesc despre competenţa lui lingvistică?
Ivana în schimb a învăţat româna în facultate şi la cursurile organizate de ICR. Şi, cît am stat cu ei, am vorbit permanent în română, fără să am vreo clipă senzaţia că vorbesc cu un străin. Ba la un moment dat, cînd ne explica ceva şi am auzit-o pomenind de “foişor de foc”, am tresărit, fiindcă acest cuvînt, “foişor” – românesc, dar atît de rar folosit -, nici măcar nu se afla în vocabularul meu activ de român şi nu văd cum şi cînd l-aş fi folosit. Şi mi-am dat seama încă o dată cît de fertile au fost cursurile pentru traducători străini organizate în ultimii ani de ICR.
Čestitam vam, Marina, Ivana i Luca!
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]