Arhive
Un premiu de la Oraviţa
Zilele acestea am aflat că în ianuarie, la Oraviţa, în cadrul festivalului “Eminescu la Oraviţa”, pe care îl organizează de peste douăzeci de ani Clubul Mitteleuropa, Clubul Intelectualilor şi Cenaclul Mihai Eminescu din oraş, am primit premiul pentru proză “Eminescu – 1868 – Oraviţa” pentru romanul Noapte bună, copii!
Premiul acesta m-a bucurat teribil din cel puţin două motive. Unul ar fi pur localist. Păi, da, doar şi eu sînt născut în Oraviţa, în orăşelul acela plin de farmec, de care mă leagă destule amintiri. Şi mi-aş dori să îl văd înflorind iarăşi, ca în vremurile demult apuse. Ar merita.
Al doilea motiv e acela că Oraviţa este în Noapte bună, copii!. E unul din locurile importante ale poveştii, aşa că un premiu primit într-unul din teritoriile cărţii mă entuziasmează şi, în egală măsură, mă înduioşează. Îmi stîrneşte o senzaţie de “acasă”, pe care o caut şi eu, ca orice om.
Acum aş vrea să ajung acolo. N-am mai fost în Oraviţa de cel puţin zece ani!
Arhive
Un sfat pentru tineri: emigraţi!
Îmi permit să le dau un sfat românilor tineri, în putere şi cu dorinţa de a trăi decent, într-o lume decentă: emigraţi! Plecaţi din România cît mai aveţi timp. Aici n-o să reuşiţi mare lucru şi o să nenorociţi viitorul copiilor pe care, dacă sînteţi naivi, îi veţi naşte în România.
Nu scriu asta aşa, într-un moment de furie sau dezamăgire. Am chibzuit mult. Sînt unul dintre cei care au avut şansa să se stabilească în Statele Unite şi ştiu la ce am renunţat, ştiu la ce am venit. (Din diverse motive, explicate parţial într-o carte, m-am întors şi, probabil, o să rămîn aici – sau cel puţin pe continentul european. Însă susţin în continuare că America e o ţară bună pentru cetăţenii ei, iar România una execrabilă pentru ai săi.)
Gîndiţi-vă şi voi: România nu a oferit niciodată, în toată existenţa ei, măcar două decenii de trai decent. Eu aş zice că nici un deceniu, orice ar spune nostalgicii anilor ’70. Aşadar, de ce să trăieşti într-o ţară în care vor exista întotdeauna şapte vaci slabe, dar nu şi vacile grase? Pentru că aici nu s-a putut, nu se poate şi nu se va putea construi niciodată ceva durabil. Nici măcar pe termen mediu. Niciodată.
Nu o să analizez acum situaţia politică sau economică, să aduc argumente pro sau contra. Invoc doar tradiţia şi istoria. România e o ţară în care lucrurile au mers mereu prost, iar cînd s-au îmbunătăţit cît de cît, minunea nu a durat mai mult de cîţiva ani. Mulţi s-au ratat rămînînd aici, cu speranţa că vor vedea cum, brusc, din bubele şi mucegaiurile locale răsar trandafirii ce vor fermeca Europa. Din bube şi mucegaiuri au răsărit bube şi mucegaiuri, care vor da alte bube şi mucegaiuri.
Aşadar, dacă nu aveţi şansa unor rude, părinţi sau prieteni care să vă asigure traiul decent şi postul călduţ şi dacă nu sînteţi iremediabil tîmpiţi ori idealişti, plecaţi cît mai apucaţi. Există ţări în care s-a trăit cam tot timpul bine şi ţări în care s-a trăit cam tot timpul prost. Ghiciţi din ce fel de ţară scriu eu acum?
Arhive
O lansare la Szeged
Pe 8 februarie, adică marţi după-amiază, am avut parte de o lansare inedită – adică inedită pentru mine. Am lansat, am citit şi am vorbit despre Noapte bună, copii! în Ungaria, la Szeged, la Institutul Pedagogic Juhasz Gyula.
Sigur, am mai avut lansări cu public românesc, aşa cum am avut şi întîlniri literare în Ungaria, dar nu cu ambele elemente combinate: cu public românesc din Ungaria şi în Ungaria. A fost interesant, plăcut şi, într-o bună perioadă de timp, chiar amuzant. Din cauza vameşilor – dar nu a celor din Cenad, pe unde am ajuns în ţara vecină, ci a vameşilor ficţionali din romanul meu. Povestesc imediat.
Întîlnirea a fost programată şi pregătită în detaliu de Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din Timişoara, în cadrul unui program de colaborare cu Editura Polirom. Eu am mers la Szeged (ca şi anul trecut la Caransebeş) ca scriitor şi ca alumnus al Facultăţii de Litere timişorene, cu noua/vechea mea carte.În acelaşi timp, eram şi însoţitor, fiindcă în maşină mai erau Otilia Hedeşan, decan al Facultăţii de Litere, şi Corina Popa.
Mai întîi am făcut o plimbare prin oraş, împreună cu Ulrich, un lector german nimerit prin Timişoara şi pornit apoi spre Cracovia, unde preda Drept – deşi preda şi în Kiev şi venea şi la şcoala de vară din Timişoara, ca să înveţe română, aşa că am vorbit cu el în română… mă rog, o poveste încîlcită şi interesantă, de Europă fără vize. De condus ne-a condus o doamnă profesoară de la Institutul Pedagogic din Szeged, Maria Gavra, fiindcă noi nu prea ştiam oraşul. Şi nu ştiam nici maghiară. În afară de socraticul “Nem tudom” – ştiu că nu ştiu nimic.
Szeged, oraş frumos. Europa, cum ziceam. Oraş plin de biciclete şi de piste de biciclete. Curat. Cu o Piaţă a Domului impresionantă – şi cu nişte ziduri pe care am văzut stemele tuturor judeţelor Ungariei. Ale Ungariei Mari, cu Maramoros, Temes ş.a. Nu m-am inflamat însă: istoria e istorie.
Seara, la lansare, m-am simţit dintru început cam stînjenit. Odată pentru că nu prea ştiam cu ce public o să am de-a face. Erau românii din Ungaria, adică oameni de toate vîrstele, unii dintre ei născuţi şi crescuţi în Ungaria, alţii mutaţi mai demult sau mai recent acolo, unii bănăţeni, alţii ardeleni… Am vorbit o vreme şi cu doamna Mihaela Bucin, lector doctor la Institutul Pedagogic din Szeged, şi cu ceilalţi profesori de acolo, m-am mai lămurit cumva, dar nu întru totul.
Şi-apoi, cînd a început totul, după prezentările elogioase (cum puteau fi altfel?) făcute de prof. dr. Otilia Hedeşan şi de Corina Popa, m-am trezit că trebuia să citesc. Ce? Ce putea fi relevant pentru toţi cei adunaţi acolo? O experienţă comună – şi care în ultima vreme e prilej de mari scandaluri în România. Vama!
Există în Noapte bună, copii! o scenă, cea în care unul din personaje, Marius, intră în ţară cu maşina prin vama Nădlac şi are o ciocnire cu un vameş, ciocnire care se lasă cu o şpagă de o sută de dolari. Era o scenă bună pentru lectură, fiindcă avea o oarecare independenţă, nu dezvăluia aproape deloc poveştile centrale şi mai ales se referea la ceea ce ştiau toţi cei de acolo: trecerea frontierei cu Ungaria, aşa cum se desfăşura ea acum zece-cincisprezece ani.
Bun, din punct de vedere diplomatic poate că trebuia să evit asemenea scene. Mai ales că la lansare au participat şi consulul şi viceconsulul României la Szeged, Radu Florea şi Răzvan Ciolcă. Dar am descoperit cu plăcere că amîndoi au şi simţul umorului, şi tact. Şi-apoi asta era o poveste, nu realitate. Şi o poveste veche, din anul 2000 al romanului.
Recunosc: cînd am citit-o, am urmărit şi reacţiile celor din sală. Au rîs mult, ceea ce m-a încîntat. Dar au şi comentat minunat: “Ăsta care vameş era? Îl ştiu! Şi cum, chiar aşa? Da, asta era formula lor!” Vameşul ăla din roman, ficţionalul domn Tiberiu, grăsuţ şi cu mustaţă, le-a stîrnit tuturor amintiri despre nişte vameşi mult mai reali. Care nu mai există azi, nu? Cel puţin la graniţa cu Ungaria.
Ca o încununare a întregii lansări, cu dom’ Tiberiu adus la viaţă în multiple forme de comentariile celor veniţi la Institutul Pedagogic din Szeged, cînd am revenit în România, noaptea tîrziu, am auzit de razia de la vămile Naidăş şi Moraviţa, unde fuseseră arestaţi zeci de vameşi şi poliţişti de la frontieră. Sau, ca să-l citez pe un vameş din Noapte bună, copii!, fiindcă ficţiunea nu se poate desprinde aşa uşor de realitate: “Se-nvîrtea fiecare cum putea. Dar dumneata vorbeşti de sîrbi! La sîrbi da. La sîrbi se făcea. La Stamora, la Naidăş… Milioane s-au făcut atunci! Mi-li-oa-ne!”
Dar, desigur, la vamă la Cenad n-a trebuit să dăm nici o şpagă.
Arhive
Şpaga la vamă
Aş fi vrut să scriu cîteva comentarii despre vameşii arestaţi în ultimele zile, dar mi-am amintit că am scris demult un ditamai textul, care a apărut în revista 22 în vara lui 2007.Se poate găsit aici şi aici (a apărut în două părţi).
Şi, dacă ţin eu bine minte, l-am scris tot într-o perioadă de avînt justiţiar şi de spectacole publice anticorupţie, de care s-a ales praful. Şi s-a sădit şpaga viitoare. Căci ce a fost este şi va mai fi – aici, în the Carpathian Garden.
Arhive
Un blog fermecător
Simt nevoia să recomand tuturor cititorilor de bloguri unul dintre cele mai fermecătoare site-uri întîlnite de mine: Un bocanc în gură, site-ul Luanei Zosmer, scriitoare de origine evreiască, plecată din România şi stabilită în Israel.
Scriu asta cu duioşie şi părere de rău, fiindcă, la scurt timp după ce l-am descoperit (de fapt l-a descoperit Alina) şi după ce începuserăm să citim şi însemnările la zi, şi pe cele din trecut, Luana Zosmer a murit. La sfîrşitul anului trecut. Ne-am întristat ca şi cum am fi cunoscut-o – şi, cumva, îndrăznesc să zic că am şi cunoscut-o.
Site-ul ei este o fereastră spre o lume despre care nu ştim mare lucru, iar fiecare postare e scrisă cu talent şi un umor nebun. Nebun şi, uneori, trist. Dacă o să vă placă, sigur vă vor plăcea şi povestirile de aici.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]