Arhive
Bine că se termină
Gata cu 2010! Bine că se termină. N-a fost cine ştie ce an.
E drept, în plan literar pot zice că am avut destule motive de încîntare. A apărut Noapte bună, copii!, romanul la care lucram în taină de patru ani, şi – în general – a fost primit aşa cum mi-am dorit.
Din cele 50 de clipuri din volumul anterior, Numele mierlei, cinci-şase au fost traduse (în Irlanda, Serbia, Italia, Muntenegru, Croaţia… ah, Croaţia!). Nu-i un procent rău.
Şi, desigur, am cunoscut şi anul acesta nişte oameni care ne-au plăcut mult şi Alinei, şi mie (traducători, scriitori, cititori – prieteni).
În rest însă a fost un an mizerabil. N-am dus-o bine. S-au întîmplat o mulţime de lucruri urîte şi cam totul a mers prost. A fost un an care, din punctul ăsta de vedere, putea lipsi. Şi îl încheiem aşa cum l-am început: stăm acasă, relativ gripaţi, şi ieşim din păcătoşenia asta de 2010. La mulţi ani!
Arhive
Moş Crăciun există
Cum mîine e Crăciunul, o să reproduc aici un text mai vechi, apărut odinioară în Suplimentul de cultură, text care spune adevărul despre Moş Crăciun:
Moş Crăciun există!
Cînd eram mic, eram convins că Moş Crăciun există şi că le aduce cadouri tuturor copiilor cuminţi. Mai tîrziu mi-am dat seama că uneori o face şi pentru copiii mai puţin cuminţi – după criteriile ciudate ale părinţilor, dar, mă rog… Apoi am crescut mai mare şi am aflat că moşul ăla cu mantie lungă, cu barbă şi mustăţi albe şi un sac fără fund, plin de jucării, moşul ăla atît de impozant şi demn, că de multe ori mă speria… ei bine, Moş Crăciun nu există! A fost un şoc pe de o parte neplăcut, fiindcă îmi fusese ucisă o iluzie, dar pe de altă parte cumva înviorător, fiindcă îmi dovedea că m-am maturizat, că am crescut mare. Descoperisem adevărul.
Ce prostie! Adulţii au o obsesie pentru „adevăr”, dar majoritatea nu sînt în stare să-l pătrundă nici dacă le dai cu el pe la nas. Ei acumulează de obicei un set de reflexe, locuri comune şi clişee, pe care le numesc Adevărul şi pe care adesea nu le mai pot schimba întreaga viaţă ce le-a rămas după copilărie. Din păcate, ei deţin autoritatea şi fiecare copil ajunge odată şi-odată ca ei, aşa că adulţii reuşesc să impună, pas cu pas, modelul lor. Printr-un efect pervers, dezvrăjirea lumii prin banalizare începe să ni se pară un lucru benefic. Şi nu e. Dovadă şi Moş Crăciun.
A trebuit să mai treacă vreo douăzeci de ani pînă să îmi dau seama care e adevărul şi mai ales să pricep că îl ştiam deja din copilărie: Moş Crăciun există. Clar, cert, concret. Logic, pragmatic, raţional şi iraţional. El există în mai multe feluri decît ne putem da noi seama. Vorbesc serios!
Hai să argumentăm. Primul argument ar fi unul pragmatic: Moş Crăciun există consensual, fiindcă o mulţime de oameni – copii, da, şi ce dacă? – îi acceptă existenţa şi fiindcă acţiunile lui există, sînt necesare, eficiente şi inevitabile. Îl vedem în nenumărat forme şi sub nenumărate măşti, dar în esenţă e acelaşi: cu mantie roşie sau verde, cu sau fără reni, e tot el. Ca să fiu mai clar, o să spun că acelaşi tip de realitate o au şi banii. Imaginaţi-vă că de mîine oamenii nu mai vor să recunoască banii, că nimeni nu mai vrea să dea pîine, maşini, computere sau bilete de avion pentru nişte bucăţi de hîrtie ori pentru nişte impulsuri electronice dinspre un card de plastic. Societatea, aşa cum o ştim, nu ar mai funcţiona. S-ar bloca. Scoateţi banii din sistem şi gata, am da lumea peste cap. Iar banii sînt în acelaşi timp o existenţă virtuală, cu valoare simbolică, dar şi una reală, concretă – uitaţi-vă numai în portofelul dumneavoastră sau al altcuiva. E clar?
Ei bine, tot aşa există şi Moş Crăciun. Sau, mai bine zis, e unul din aspectele foarte prezente în lumea noastră, avînd concomitent o valoare simbolică (în primul rînd pentru copii), dar şi o prezenţă materială, concretă. Doar nu vreţi să spuneţi că nu l-aţi văzut niciodată în carne şi oase pe Moş Crăciun?
În aceeaşi ordine de idei, poate că n-ar fi rău să amintesc aici o interogaţie filosofică clasică asupra realităţii: „Cînd se prăbuşeşte un copac într-o pădure şi nu aude nimeni cum cade, copacul acela s-a prăbuşit sau nu în realitate?” Cine a luat la cunoştinţă de realitatea prăbuşirii – sau măcar a existenţei – lui, ca să o poată valida? Invers, de realitatea lui Moş Crăciun luăm cunoştinţă permanent. Aşadar, de ce n-ar exista? Ca şi Tinkerbell, zîna Tilincuţă, care există fiindcă noi, unii, credem în ea.
Cel mai clar argument ar fi acela că dacă admitem existenţa lui Dumnezeu sau a oricărei alte forme de existenţă supranaturală, acceptăm implicit şi posibilitatea existenţei lui Moş Crăciun. Mi se pare ciudat şi ilogic să vezi un om mare care acceptă existenţa divinităţii, a cohortelor de îngeri şi de arhangheli, a diavolilor (chiar cu cozi şi coarne), dar nu mai e în stare să creadă în Moş Crăciun. Care e logica aici?
Pentru agnostici am un alt argument, unul solid: acela că universul e infinit, deci conţine toate lumile posibile, imaginate şi neimaginate încă. Iar universul există. Astfel, zic eu, nimeni nu poate crea ceva ce să nu poată exista. Mintea omului, imaginaţia şi creativitatea lui, toate sînt incluse în univers. Sînt parte din el. Dacă omul ar imagina ceva ce nu poate exista în univers, ar însemna că e mai mare decît universul infinit sau în afara lui, ceea ce e absurd. Moş Crăciun există – sau poate exista – tocmai fiindcă a fost imaginat de cineva cu posibilităţi creative mai mic decît oferă universul. Ergo, Moş Crăciun există.
Şi-acum, dacă mă gîndesc bine, ce argumente avem împotriva existenţei lui Moş Crăciun? Faptul că adulţii cred – repet, cred – că nu există şi îi influenţează şi pe copii cu ideile şi autoritatea lor? Păi, tot adulţii zic că nu e bine să minţi şi după aia mint la telefon că nu-s acasă, îţi spun că vecinul de sus e un ticălos şi după aceea îi zîmbesc dulce şi-i cer cu împrumut bormaşina, îţi spun că dacă-i votezi, or să aibă grijă toată viaţa de tine, după care te privesc sictiriţi din spatele bodyguarzilor şi aşa mai departe. În ăştia vreţi să avem încredere?
Ciudat: trebuie să îmbătrîneşti ca să descoperi ce intuiţii bune aveai în copilărie şi ce clar înţelegeai lumea atunci! Uneori am senzaţia că, de la un anumit punct, scopul vieţii de adult ar fi exact acela de a redescoperi adevărurile de atunci. Printre care şi cel că Moş Crăciun există. Chiar există.
Arhive
Pentru martirii noştri: respect!
Au trecut 21 de ani de atunci. Nici nu-mi vine să cred. În seara aceea am văzut chioşcuri în flăcări, tancuri pe străzile oraşului şi snopi de trasoare pe deasupra clădirilor. Camioane militare şi coloane de manifestanţi, dintre care unii se duceau la moarte. Noaptea, cînd rafalele de mitralieră s-au mai liniştit, a început să plouă. A doua zi în oraş erau bălţi de apă amestecată cu sînge.
Odihnească-se în pace, sărmani eroi! Nu ştiu dacă ţara asta a meritat un asemenea sacrificiu, dar măcar să ne amintim de ei.
Sînt aici, înşiraţi, toţi: etnici români, maghiari, germani, sîrbi. Bănăţeni, moldoveni, olteni, ardeleni. Români. Sînt atîţia care îi plîng, sînt atîţia care le duc dorul.
Şi îţi vine să te întrebi dacă a meritat. Dar asta depinde de noi. Şi n-aş putea da un răspuns. Mi-e doar jale.
Arhive
Povestea paşaportului
De două zile Alina şi cu mine avem paşapoarte noi: biometrice, cu tot felul de cipuri şi numere demonice, dar mai ales cu o copertă pe care – spre ciuda cetăţenilor occidentali – de-acum nu mai scrie doar “Romania”, ci şi “Uniunea Europeană”. Însă nu ne-a fost uşor. Anul petrecut în America ne urmăreşte în continuare. Am rămas însemnaţi pe viaţă şi suspecţi de serviciu pentru serviciile de Interne/Externe ale României democratice. 
Hai să povestesc cum a fost, fiindcă e interesant. Mai întîi ne-am făcut programare online. “Hait, ne-am dat dracului!” am zis. “Ca în ţările civilizate.” Şi, ce-i drept, totul a mers şnur – adică ne-am dus la ora programată, am intrat direct, am dat actele, chitanţele, paşaportul vechi – pînă cînd o tanti de la Paşapoarte a început să frece computerul. Şi l-a frecat, şi l-a frecat, şi la un moment dat mi-a zis: “Dumneavoastră aveţi o problemă!” M-a trecut un fior rece pe şira spinării şi am zis: “Ceva legat de Statele Unite?” “Da, exact. V-aţi repatriat cumva?” “OK, m-am repatriat”, am oftat eu resemnat, fiindcă ştiam că n-are rost să explic prea mult şi să scot funcţionarul de pe şinele pe care îi merge mintea. “Şi a fost şi soţia mea cu mine”, adaug, ştiind că Alina urmează să aibă aceeaşi problemă. “Păi, atunci şi ea are aceeaşi problemă”, mi-a îngînat doamna gîndul.
Altfel, doamna era foarte politicoasă. Eu am gonit după Alina, care ieşise să se plimbe prin mall (în Timişoara Direcţia Paşapoarte îşi are biroul în Iulius Mall 
), şi ne-am proţăpit amîndoi în faţa biroului. Între timp doamna a chemat un şef, un tip mai în vîrstă, cu alură şi atitudine de securist, care ne-a luat direct, tare supărat: “Eu nu ştiu ce-aţi făcut voi pe-acolo şi ce căutaţi aici!” “Păi, vrem paşapoarte”, am explicat eu, fiindcă altceva nici nu se vindea acolo. “Nu se poate!” mi-a retezat-o omul. “La noi figuraţi cu domiciliul în SUA! De ce nu v-aţi fpcut repatrierea?” “Am făcut-o, dom’le, cum să n-o facem?” am insistat eu. Şi aşa era
Ca să fie mai clar: nu doar că aveam buletin făcut în anul întoarcerii, 2002, ci am completat atunci şi nu ştiu ce formulare în faţa sectoristului din zona unde stăm. Mai mult, sectoristul a venit apoi în control la domiciliul nostru, să se asigure că stăm acolo şi nu fugim naibii înapoi în America. Toate astea acum opt ani. Între timp am votat de zeci de ori, ne-am mai făcut un paşaport în 2005 şi acum, fiindcă prinseserăm tupeu, mai voiam unul de la statul român.
I-am spus şi individului: “Dom’le, dar în 2005 tot la voi ne-am făcut paşaportul! Atunci nu era nici o problemă?” “S-a greşit! Nu trebuiau să vi-l facă!” “De ce?” “Pentru că nu sînteţi repatriaţi!” “Ba sîntem!” am insistat eu. “La noi nu figuraţi aşa!” a continuat cu acelaşi ton de reproş şefuleţul. “Şi vina noastră aici care e…?”
Desigur, vina noastră era că ei nu-şi făcuseră treaba. Adică nu ei, ci cei de la Bucureşti. Din cîte am dedus eu, acum există la Bucureşti o bază centrală de date, pe care cei din judeţe o accesează şi văd situaţia fiecărui cetăţean. Doar că la Bucureşti baza de date nu era actualizată din… habar n-am de cînd. Şi era făcută independent de cea a Ministerului de Interne. Nu era coroborată cu nimic. Aşadar, Alina şi cu mine eram vinovaţi.
Ca să nu fiu excesiv de rău, trebuie să spun că doamna de la birou ne-a asigurat că o să se rezolve. Să îi lăsăm noi un număr de telefon şi ne anunţă ea cînd se clarifică “repatrierea” noastră. Şi să venim a doua zi, să intrăm direct, fără să stăm la rînd, şi totul va fi în regulă. Ceea ce s-a şi întîmplat: ne-a sunat, am stabilit, am venit şi gata.
Mi-am dat însă seama încă o dată ce haos administrativ există în România. La Ministerul de Interne figuram ca repatriaţi. La Ministerul de Externe probabil că nu – dar la Direcţia Paşapoarte din Timişoara probabil că da, altfel nu am fi primit paşaport în 2005, cînd încă nu se lucra cu baza de date centralizată la nivel naţional.
Şi-aşa mi-am amintit că am păţit ceva şi la Evidenţa Populaţiei – mai exact la votări. Alina nu apărea niciodată pe listele de votanţi şi vota mereu pe liste suplimentare, deşi amîndoi avem aceleaşi acte, pe aceeaşi adresă etc. Într-un tîrziu, exasperat, am sunat la Evidenţa Populaţiei şi am aflat că atunci cînd se introduseseră datele Alinei în baza lor de date, cineva uitase să bifeze rubrica “Domiciliul în România” sau ceva asemănător. Aşa că eu figuram ca domiciliat în România, iar ea, cu buletinul ei cu tot, era încă rezident american din punctul de vedere al statului român.
Abia aştept să văd cînd o să ne mai ciocnim vreodată de probleme legate de America. Sînt sigur că nu va dura mult. Am avut întotdeauna încredere în capacitatea statului român de a încurca ce-i simplu şi de a complica actul birocratic pînă la nivelul la care nimeni nu-l mai poate descîlci.
Peste un an şi ceva ne expiră buletinele. Ar fi bine să mă pregătesc moral încă de pe acum.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]