Arhive
Cu romanul la Lugoj
…unde merg prea rar, cu treabă, dar şi cu multă-multă plăcere. O să mă întîlnesc cu oameni pe care îi cunosc şi care îmi plac, o să vorbim despre cărţi şi scris. Sigur, oficial e o lansare de carte, dar la Lugoj (ca şi la Iaşi) o să fie mult mai mult de-atît.
Arhive
Cum mi-a fost la Iaşi
Cum putea să fie? În mai multe feluri, desigur. Dar a fost bine. Obositor, ce să zic, şi nu vorbesc aici de drumul de 17 ore – drumul a fost partea cea mai uşoară. După aproape douăzeci de ani, de cînd fac cvasi-naveta asta, cred că pot zice că m-am obişnuit. Aşa cum mă obişnuiesc repede cu locurile şi încep să îmi înşir iar amintiri prin minte.
În Iaşi ţineam neapărat să-mi lansez cartea. N-am reuşit astă-vară, la primul tiraj, aşa că am profitat acum de al doilea. Nu se putea altfel. O bună parte din carte se petrece în Iaşi. Unii mi-au zis chiar că există personaje din carte care li se par preluate din realitatea ieşeană de azi (mai ales personajele literare). Că, de exemplu, X ar fi ăla şi Y ar fi celălalt. Şi-acum dezvălui un secret care nu e de fapt secret pentru nici un scriitor: da, aşa e, unele personaje sînt din Iaşi. Parţial. Sînt, parţial, şi din altă parte. Pe nici unul n-aş putea pune degetul şi spune cu siguranţă că e ăla sau celălalt. Fiindcă nu aşa se fac personajele. Şi eu nu am scris un roman cu cheie, o Istorie ieroglifică cu măşti umane.
De un lucru mi-a părut rău. Cu două zile înainte de a veni în Iaşi era încă destul de cald – urmele acelei toamne prelungi şi superbe care s-a simţit în toată ţara. În ziua lansării însă a scăzut temperatura şi s-a pornit ploaia. Ştiu, ploaia e semn de belşug, aşadar semn bun, dar cînd afară se răceşte, eu intru în panică. de altfel, Alina a remarcat că întreg romanul Noapte bună, copii! se petrece vara, mereu vara, indiferent de epoca în care sare povestea: 1978, 1983, 1986, 1990, 2000, 2008 – e mereu vară, soare şi cald. Cînd şi cînd mai apare cîte o ploaie (una singură, cred) torenţială, de vară, dar atît. E şi normal: cînd e cald, povestea se dezgheaţă şi curge mai bine. Cel puţin în mintea mea.
În fine. Eu de lansare voiam să vorbesc. De fapt de mai multe, pentru că n-a fost numai asta. Trebuie să le mulţumesc în primul rînd Claudiei Fitcoschi, dar şi altora dintre colegii mei de la Polirom, care au pus lucrurile pe roate (George, Bris, Adrian, Ema… se ştiu ei). Fiindcă şi aşa, pe ploaie, tot am gonit dintr-un loc în altul, ca să vorbesc despre ce ştiam eu mai bine: despre cartea mea.
În dimineaţa de 17 afost invitat într-o emisiune matinală la TV Iaşi, cu Horia Gumeni. Plăcut, interesant, dinamic (şi în studio era cald). Apoi, tot atunci, am avut parte de o discuţie lunguţă şi animată cu George Onofrei la Radio Iaşi (pe FM), ocazie cu care am revăzut locurile unde acum vreo zece ani intram eu în direct cu emisiunea “Convorbiri literare”. La un moment dat, cînd căutam studioul potrivit, una dintre fetele de la butoane m-a şi întrebat dacă nu cumva am lucrat şi eu acolo. Cum să nu? Doar făcuserăm destule emisiuni împreună. Atunci, demult. A fost plăcut să-mi amintesc.
După-amiază, la 14.00, aveam programată întîlnirea cu studenţii de la Litere şi Jurnalistică la Universitatea “Al.I. Cuza”, în Sala Senatului. Cred că a fost partea care mi-a plăcut cel mai mult. Recunosc: întotdeauna mi-a plăcut să discut cu studenţii (sau elevii), cu cititorii neprofesionişti (dar avizaţi). Şi m-au impresionat şi cele spuse de Alex Savitescu, cu care de altfel sînt coleg de Supliment de cultură, şi Loredana Opăriuc şi Emanuela Ilie. Interesant a fost că amîndouă au judecat romanul din perspective uşor diferite şi că ambele erau valabile. Şi-apoi discuţiile, discuţiile… Probabil că dacă mai aveam timp, am mai fi stat. Dar n-am avut, aşa că n-am mai stat. 
După întîlnire am rămas doar cît să dau un interviu ceva mai neconvenţional şi am fugit la o cafea la Casa Studenţilor, la cafeneaua Belfast (v-o recomand cu aceeaşi căldură care era acolo, înăuntru, în timp ce afară ploua şi temperatura o lua spre zero grade sau cam aşa ceva).
La şase seara, lansarea de la Avant-Garde. Acolo recunosc că nu am fost chiar în toate apele mele. Motivul principal: mi-era un pic frig (mi se face frig foarte repede şi-atunci neuronii încep să-mi circule mai lent). Din fericire, aici n-am vorbit foarte mult. A vorbit Liviu Antonesei, care – îmi aduc bine minte – mi-a prefaţat acum şapte ani Adio, adio, patria mea… şi cartea n-a mers rău. Iar mai înainte el cu Gabriela Gavril şi cu O. Nimigean m-au invitat (şi) pe mine să particip la re-construcţia revistei Timpul şi nici asta n-a mers rău.
Au mai vorbit şi Antonio Patraş, şi Bogdan Creţu, şi, puţin de tot, eu. Oricum Toni şi cu Bogdan au făcut treaba mai grea, de critică şi interpretare, iar eu am rămas cu autografele şi cu discuţiile post festum. Printre altele, m-am bucurat că am putut vorbi direct cu oameni care m-au citit şi care citesc în general. Cu Daniela Popescul, de exemplu, cu care am schimbat cîteva opinii aici, pe blog, fără să ne cunoaştem. Iată la ce mai foloseşte blogul unui scriitor (dincolo de promovarea propriei persoane 
).
OK. A doua zi, joi, a fost mai lejer. Două intervenţii la TV – una cu George Onofrei, alta cu Bogdan Alecsandru – şi ocazia de a fi văzut în cealaltă parte a ţării de căcoveni (sătenii din Cacova, satul unde stau mama şi sora mea). Mare-i puterea ştiinţei!
În fine, seara la 8 am mers la fostul sediu RomTelecom, care acum e al Universităţii “Al.I. Cuza”, ca invitat la serile revistei “Timpul”. Altă întoarcere (cumva) acasă. Mai ales că m-am reîntîlnit, după foarte multă vreme, cu Gabriela Gavril şi am văzut sediul de azi al revistei. Aşa mi-am amintit de vremurile cînd aveam sediul pe unde apucam (uneori nicăieri) şi iar mi-am dat seama cum trece timpul. Şi mai ales cît a trecut – deşi Gabriela Gavril (Codruţa A.) era neschimbată.
Oricum, am citit şi a fost bine. Sau sper că a fost bine. Eu aşa m-am simţit.
Arhive
Boicotaţi OMV dacă vă pasă!
După cum se poate citi aici, astăzi OMV Petrom Gaz a lăsat oraşul Timişoara fără apă caldă şi căldură. Justificările companiei sînt destul de dubioase pentru oricine ştie cum merg lucrurile în România. Deocamdată însă preiau şi eu sugestia unui comentator de pe site-ul citat şi vă invit pe toţi cei care cumpăraţi benzină ori motorină să boicotaţi cu veselie benzinăriile OMV! Pentru că e singurul lucru de care ar putea să le pese. Altfel, dacă o să dăm impresia că înghiţim orice… ştiţi ce spune un slogan faimos: “azi în Timişoara, mîine în toată ţara”.
Aşa că mai bine boicotaţi OMV. Şi boicotaţi Petrom.
Am văzut că se insinuează pe ici, pe colo, că ar fi vorba şi de o luptă politică. Sper să nu fie aşa. Nu e recomandabil să te joci cu traiul cetăţenilor pentru orgolii de căcat pesedisto-pedelisto-liberale.
Atunci cînd loveşti aşa, la întîmplare, nu ştii unde crapă. Nu crapă niciodată unde te-ai aştepta. În perioadele cînd lucrurile merg prost, se caută vinovaţi şi se exacerbează tendinţe altfel anodine. Iar aici, în Banat, există un curent care, în mod neliniştitor, capătă în ultimii ani tot mai multă pregnanţă. Îl ilustrează un comentariu ca acesta:
Rusine PUTERII din Romania. V-ati batut joc de Timisoara si timisoreni. Sigur se va “rupe” matza odata. Miticii sa fie pregatiti. Sigur ii vom “parasi”. Si atunci isi vor bate joc unii de altii!
Sună apocaliptic şi pretenţios, doar că de o vreme încoace întîlnesc de sute de ori acelaşi gen de comentarii la ştiri legate de vestul ţării. Şi am auzit aceeaşi idee – “Separare! Separare!” -, spusă pe un ton glumeţ sau mai serios, dar repetată mereu, mereu, de o mulţime de oameni. Se creează un curent de opinie. Şi n-aş vrea să fiu în pielea celor care vor răspunde dacă se întîmplă ceva nesăbuit.
Aşa că mai bine boicotaţi OMV şi Petrom. Nu poate fi aşa greu – nu mai greu decît să stai în frig în apartament, la sfîrşit de noiembrie.
PS: Vreau să scriu şi despre zilele petrecute în Iaşi, la lansare, dar nu pot acum. Mi-e frig. Boicotaţi OMV şi Petrom!
Arhive
Miercuri, 17 noiembrie, cu cartea la Iasi
Mi-am dorit mult sa fac o lansare la Iasi cu Noapte buna, copii!. In primul rind pentru ca o buna bucata din actiune se petrece in Iasi, oras de care ma leaga multe si unde am croit o vreme planuri (si o revista, Timpul) impreuna cu un grup de scriitori de prima mina. Asa ca iata-ma, miercuri, mai intii la universitate,
si dupa aceea, seara la 6, la Avant-Garde:
Arhive
Cum a fost la Caransebeş
După cum anunţasem deja, ieri, joi, am fost la Caransebeş împreună cu Otilia Hedeşan (decanul Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie), Corina Popa şi Raluca Selejan, la o lansare de carte/întîlnire cu un grup mai mare decît mă aşteptam de liceeni din oraş. Întîlnirea a pornit de la un proiect comun al Editurii Polirom şi al facultăţii timişorene. Dar n-o să mă întind cu asta: detaliile se găsesc aici.
Cum am mai spus, mie mi-a plăcut întotdeauna să mă întîlnesc cu cititorii (sau potenţialii cititori), mai ales cu cei tineri. Îmi dau seama că vin dintr-o (deja) altă epocă şi sînt curios să aflu cum gîndesc ei, ce îi interesează şi – o curiozitate măruntă – cum reacţionează la o întîlnire cu un scriitor care mai trăieşte şi mai scrie. Îmi aduc aminte că acum cîţiva ani, cînd am fost invitat la o întîlnire asemănătoare în satul timişean Dudeştii-Vechi (sau Star Bîşnov, sat de etnici bulgari catolici), una din întrebările puse în particular de elevi profesorului care m-a invitat (şi mi-a deconspirat nedumerirea lor) a fost cît de moş sînt. Asta pentru că în mintea lor scriitorii sînt nişte fiinţe care au texte în manuale şi sînt fie morţi, fie foarte bătrîni. Tineri sînt doar fotbaliştii şi, eventual, poeţii.
Uite, de-aia e păcat că nu se fac mai multe lansări de carte în licee şi şcoli. Sau nu lansări; să nu folosesc un termen atît de limitativ. Întîlniri cu scriitori. Întîlniri din care ambele părţi ar putea avea de cîştigat: se cunosc, discută şi îşi ajustează concepţia despre realitate.
Nu ştiu dacă liceenii din Caransebeş şi-au ajustat-o, dar eu am încercat să fiu permanent ochi şi urechi, să văd ce întreabă, ce îi interesează, dacă le pasă sau dacă abia aşteaptă să plece de la o întîlnire unde au fost aduşi de profesorii lor de română.
Mi s-a părut că le-a plăcut – adică, desigur, aşa aş vrea să cred. Oricum, am văzut acolo nişte profesori pasionaţi şi mi-a fost ruşine de ţara în care trăiesc, ţara în care astfel de oameni sînt plătiţi mizerabil ca să facă o treabă cît mai bună. Cei din Caransebeş o făceau. Şi am cunoscut doi preoţi cum mi-aş dori să fie toţi: părintele Alic şi părintele Pătruţ. După doar cîteva minute, mi-am dat seama că pot vorbi cu ei natural, fără fariseism, că avem ce discuta şi că e foarte uşor să detectezi la ei credinţa autentică (fără bigotism), cea care emană înţelegere, nu încrîncenare. Să zic numai că, neştiind dinainte că la lansare vor participa şi elevi de la Seminarul Teologic din Caransebeş, laolaltă cu cei sus-numiţi, alesesem pentru lectura din Noapte bună, copii! un fragment de început, în care un preot dintr-un sat din Moldova îşi face un clip electoral, fiindcă e prins în focul campaniei electorale: vrea să devină primar în comună. Şi a fost în regulă.
Iar liceenii… ce să zic? Am avut parte de mai multe întrebări decît la o lansare de oameni mari. Unele din ele poate chiar mai incitante, fiindcă gîndirea lor nu repsectă normele cu care te obişnuieşti cînd te mişti în lumea literară. Scriitorii ştiu cum trebuie să scrie ca să îi înţeleagă criticii şi ceilalţi scriitori. Dar cititorul e şi în altă parte.
La început, ca întotdeauna, au fost şi ei timizi, fiindcă la noi e mai sigur să taci decît să întrebi o prostie – ceea ce e greşit: e mai bine să întrebi, fiindcă dintr-o întrebare fără sens poate ieşi ceva mai mult decît dintr-una sigură, adică una clişeistică.
În totului tot, întîlnirea asta a fost pentru mine o gură de aer proaspăt, o revigorare. Energia tinerilor e un combustibil puternic. Dacă o asemenea întîlnire le foloseşte şi lor la ceva, e bine. Scriitorilor sigur le foloseşte.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]