Arhive
Gabriela Adameşteanu la Timişoara
…adică un eveniment literar de anvergură, cu o carte şi invitaţi pe măsură. O să vedeţi.
Arhive
Tata
Alina dixit:
“Ajungem în dreptul lui Y4, e deja un fel de lumină cenuşie şi un ger de facem aburi la gură cînd rîdem. Nu-mi vine să cred ce-mi văd ochii: în faţa alimentarei Pescăruşul zac înşirate pungi de un leu cu sticle de lapte şi, între ele, cîte o umbră nemişcată, care le păzeşte şi aşteaptă să se deschidă… e totuşi duminică! Cine ştie, şi-or fi luat pescăruşii angajamentu’ să facă cincinalu-n trei zile, iar amărîţii ăştia au şi aflat. Dragoş, care tocmai îmi povesteşte ce-a văzut la video şi hăhăie, se opreşte brusc; mă opresc şi eu şi mă mai uit o dată. Acolo, cu o sacoşă de rafie la picioare, ne zîmbeşte zgribulit tata.”
(O zi din viaţa Alinei Viktorovna, în volumul Tovarăşe de drum, coord. Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu, Editura Polirom, Iaşi, 2008)
VICTOR SCUTARU, 13.02.1938-09.10.2010
Arhive
De ce preţuiesc opiniile cititorilor
Dintotdeauna m-au interesat în cel mai înalt grad părerile celor care îmi citesc cărţile, a cititorilor aşa-zis “obişnuiţi”. Nu aş putea spune dacă mai mult sau mai puţin decît opiniile criticilor literari – mai corect ar fi să spun “altfel” -, dar m-au interesat şi m-au stîrnit mereu. Internetul, invenţia asta mare, m-a ajutat mult – fiindcă, fără el, cum aş fi putut descoperi păreri spuse în grupuri de discuţii despre care nici n-aveam cum să aflu altfel? Cum aş fi putut comunica direct cu oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată personal (şi nici n-aş fi avut cum, resursele fizice ale fiecăruia fiind, inevitabil, limitate)?
Mai recent, m-au bucurat laudele aduse romanului Noapte bună, copii!. Am citit cu sufletul la gură polemicile declanşate de Adio, adio, patria mea… sau de cîte un text din Românii e deştepţi. Am tresărit cînd una din propunerile mele legate de ortografia limbii române a fost luată în discuţie de Wikipedia. Şi aşa mai departe…
Cînd am pus pe coperta a IV-a a unei cărţi de-ale mele, Numele mierlei – cincizeci de clipuri vesele şi triste, în locul clasicelor citate din cronici literare, un grup de comentarii ale unor cititori, n-am făcut-o din teribilism. A fost un fel de manifest personal, o declaraţie de interes: îmi pasă în cel mai înalt grad de părerile celor care citesc nu ca profesionişti, în cadrul unei profesii asumate, ci de plăcere.
Dar de ce?
Nu din cauză că nu m-ar interesa criticii literari. Opinia profesioniştilor e întotdeauna relevantă. Sigur, aş putea spune că domeniul criticii literare, ca orice ţine de lumea literară, poate fi influenţat de slăbiciunile şi orgoliile breslei – atît de numeroase şi atît de inevitabile! Că există afilieri şi antipatii personale sau, la un alt nivel, de grup. Că un critic apropiat Editurii Polirom va avea tendinţa să laude volumele apărute aici, iar un altul, apropiat altei edituri, va înclina să le critice (deşi, măcar că lucrez la Editura Polirom, n-am întîlnit critic care să fi lăudat permanent apariţiile de aici sau care să nu fi lăudat şi cărţile altor edituri). Că există o tendinţă localistă ce influenţează judecata critică: clujenii sînt ispitiţi să-şi supraliciteze autorii clujeni în dauna celor din alte părţi, timişorenii îşi laudă (că doar n-or să-şi critice!) scriitorii bănăţeni, ieşenii pe ieşeni ş.a.m.d. Paradoxal, tocmai “oraşul prăbuşirilor”, capitala, presupune un grad mai sporit de obiectivitate, graţie diversităţii sale – dar nici el nu exclude micile coterii literare. Şi-apoi mai sînt şi micile păcate omeneşti, printre care animozităţile existente între critici. Ceea ce unul laudă adversarul lui e înclinat să critice. Şi invers.
Dar nu e vorba de asta. Pînă la urmă, critica literară e o profesie care, ca orice profesie, poate fi făcută bine sau prost. În timp, lucrurile astea se văd. Şi-apoi un critic poate fi subiectiv şi cînd vrea să fie obiectiv, ca oricare cititor, aşa că poate aprecia o carte slabă fiindcă lui i-a transmis ceva sau poate critica o carte bună fiindcă nu i s-a potrivit.
Ceea ce eu nu pot să uit este că de fapt şi scriitorii, şi criticii se adresează cititorilor. Iar criticii sînt… uite, o să folosesc o comparaţie cu un domeniu diferit. Scriitorul produce ceva, un bun spiritual, la fel cum un muncitor la o fabrică de mănuşi produce un bun material. Criticii literari sînt un fel de controlori de calitate – CTC-ul -, cei care verifică produsul şi îi atestă sau contestă valoarea. Dar cei cărora le este destinată cartea – ca şi mănuşile – sînt cumpărătorii/cititorii. Ei sînt, pînă la urmă, cei care contează.
Mai mult, în România numărul celor care citesc cărţi este unul foarte mic. Ei reprezintă o elită spirituală. Sînt în general oameni educaţi, cu gusturi formate şi pentru care cultura de calitate reprezintă o nevoie spirituală. Astfel, judecata lui este una avizată. Un cititor de cărţi nu poate fi comparat cu un cititor de tabloid. Şi-atunci cum să nu te intereseze opiniile lui?
Sigur, lucrurile sînt mai complexe decît am spus eu aici. De exemplu, eu scriu gîndindu-mă la cititor, dar nu îmi adaptez niciodată scrisul la ceea ce mi-aş imagina că ar plăcea publicului larg. Ceea ce scriu trebuie să îmi placă şi mie, să nu strîmb din nas şi să zic “Ăsta-i cîrlig ieftin pentru cititor”. Fiindcă şi eu sînt, bănuiesc, cam acelaşi soi de cititor ca şi cei ce mă citesc pe mine. Cititorul, seamăn şi frate.
Arhive
Jurnalismul care este
Nu e mare lucru şi nu spun nimic nou, dar tot m-a mirat felul ciudat în care se leagă lucrurile în mintea omului.
Cum mă uitam la postarea mea anterioară, cu Croaţia, mi-am amintit de o discuţie de-a Alinei cu mine despre presa românească de azi, discuţie pornită de la un reportaj excelent, Fantoma care bîntuie la Institutul Cantacuzino.
Discuţia era centrată pe dezastrul care bîntuie (vorba titlului de mai sus) prin presa de la noi. Mai ales prin cîteva posturi de televiziune, unde poţi să vezi pe viu cum funcţionează propaganda – propaganda aceea vulgară, din topor, care încalcă toate regulile jurnalistice, inclusiv pe cele ale jurnalismului de opinie. Am văzut “presari” care ar fi făcut cinste aparatului propagandistic al PCR. Ştiri trunchiate, opinii servite pe post de informaţie, agresivitate şi aroganţă în loc de obiectivitate şi detaşare. Totul îmi dădea senzaţia de însăilare, de cîrpeală şi improvizaţie. De lipsă de cultură şi talent jurnalistic. Reguli, profesionalism, bun-simţ, toate astea devin invizibile. Nici presa scrisă nu stă mai bine. Îmi amintesc doar de bufeul menstrual de mai an al Cotidianului lui Nistorescu. Te întrebi atunci dacă mai există jurnalişti adevăraţi, de calitate, şi unde se ascund ei.
Şi totuşi am conchis pînă la urmă că există presă de calitate. Am remarcat cu surprindere (zic “cu surprindere” doar fiindcă orizontul de aşteptare mi-e format de diverse Realităţi) că Adevărul lui Dinu Patriciu este unul din cele mai obiective (sau cel mai obiectiv) cotidian de la noi. Mai mult, în vreme ce unii cîntă prohodul reportajului profesionist, noi urmărim de cîte ori putem reportajele realizate de ProTV la emisiunea România, te iubesc.
Discuţia mea cu Alina a pornit, cum ziceam, de la un alt reportaj de calitate, cel citat mai sus. Autorul lui e Vlad Mixich. Pe Vlad Mixich l-am remarcat mai demult şi mi se pare unul din jurnaliştii de elită de la noi. Îmi amintesc şi reportajul lui despre Dan Puric, o mostră de obiectivitate, talent şi profesionalism. Fraze bine scrise, construcţie solidă, spirit de observaţie şi luciditate.
Dar de toate astea mi-am amintit, cum ziceam, pornind de la Croaţia. Procesul s-a desfăşurat cam aşa: mai întîi ne-am întrebat de unde poate veni un om cu numele Mixich. Singurul Mixich pe care l-am cunoscut e un fost coleg de-al Alinei de la Radio Vest, de prin 1995: Iosif Mixich-Heavy, care era din Checea, un sat din Timiş, de la graniţa cu Serbia, şi creştea – parcă – porumbei călători. În Checea există o veche comunitate croată, iar Mixich era croat. Alina a fost foarte impresionată de paşaportul lui croat, care la acea vreme, cînd românii aveau nevoie de vize mai peste tot în Europa, lui îi permitea să circule liber şi chiar să muncească în străinătate. Mi-am amintit apoi că într-un alt text Vlad Mixich pomenea ceva de copilăria lui într-un sat de la graniţă. Probabil Checea croată, mi-am zis eu. Aşa se leagă lucrurile. De la Croaţi, prin Checea, la Institutul Cantacuzino. Lumea e mică. Deşi astfel de inducţii nu duc neapărat la o concluzie validă.
Arhive
Croaţia, Hvar – satul Rudina
Afară s-a făcut frig, în apartament nu se dă deocamdată căldură, aşa că, înfofolit în halatul de molton, îmi amintesc de vremuri mai calde, de pe alte meleaguri. Meleagurile de vacanţă: Croaţia. Continui rememorarea traseelor de pe insula Hvar. Azi cu un sat de pe deal, fără ieşire directă la mare. Dar cît de frumos!
Ca de obicei, din fotografii nu se vede nici a zecea parte din frumuseţea locului. Dar ceva tot se vede. Ne-am plimbat prin sat ore în şir, aşa că pînă la urmă am făcut şi o bine-meritată insolaţie.
Satul are case de piatră, acoperite odinioară cu ardezie, iar acum în general cu ţiglă. Mai peste tot creşteau leandri, bougainvillea, alte specii de flori mediteraneene pe care nu le cunosc, dar şi cîte un lămîi.
Am găsit chiar şi o casă în care ne-am fi mutat (sau poate că nu…). Satul ar fi fost condamnat la moarte – mai trăiau în el doar vreo 20-30 de localnici -, dar, odată cu explozia turismului în Croaţia şi în insula Hvar, a devenit un loc interesant – mai mult vara, dar tot e ceva.
Pe Alina, care observă mereu tot felul de detalii, a mai impresionat-o şi o pătură întinsă pe un gard şi care era exact ca una din păturile cunoscute din copilăria ei, de la Iaşi. Pături comuniste? Ea ştia că pătura ei de-acasă era folosită pe masa de călcat şi se întreba dacă nu cumva şi cea de aici avea o arsură de fier de călcat pe dos. M-am întrebat şi eu dacă pătura aia n-o fi ajuns cumva acolo din România, pe traseul lung şi întortocheat al micului trafic. Ţin minte că prin anii ’80 mama vindea, printre altele, pături în piaţa românilor din Vrsac.
Tot aici am văzut şi casa cu cei mai mulţi pitici de grădină din cîte cunosc eu. Iar în fotografie nu apar decît o parte din ei. E o întreagă armată – şi încă una corectă politic, pentru că undeva în stînga există şi un pitic negru… pardon, afroamerican. Sau african? Uite că nu l-am întrebat.
În fine, la un moment dat am pornit-o înapoi, spre Stari Grad, am ieşit din sat şi, curioşi cum eram, am luat-o pe un drum pieziş, care ne-a dus înspre mare, în partea opusă Stari Gradului şi la cel mai straniu complex rezidenţial pe care l-am văzut vreodată. Acolo totul era pregătit pentru viitorii proprietari (sau chiriaşi): casele de vacanţă, unele cu piscină şi toate cu antenele satelit montate, aveau orice îi trebuie unei case, inclusiv tabloul electric. Se aşezaseră şi dalele de trotuar, iar şoseaua era nouă şi netedă. Şi totuşi locul, de la alei pînă la peluze, era părăsit, pustiu şi năpădit de buruieni, ca şi cum totul ar fi fost părăsit în fugă imediat după ce lucrările s-au terminat. Eram singurii oameni care călcau pe-acolo şi vorbeam în şoaptă, ca şi cum ne-am fi temut să nu fim surprinşi în acel oraş-fantomă nou-nouţ, iar în spatele nostru se profila marea aceea albastră-albastră.
Apoi ne-am întors în Stari Grad şi ne-a apucat insolaţia. Sau să fi fost blestemul acelui loc părăsit, deşi isprăvit?
PS: Fotografiile pot fi deschise în fereastră separată cu click dreapta, View Image – şi apoi se pot mări. Astfel şi piticii de grădină par mai impozanţi.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]