Arhive
Omul care aduce cartea mea
Zilele trecute, la Omul care aduce cartea, criticul Dan C. Mihăilescu a vorbit despre Noapte bună, copii!
Mi-a plăcut, cum de nu! Cu o asemenea prezentare, şi eu m-aş fi repezit să cumpăr cartea dacă n-aş fi citit-o deja 
. Conţine spoilere, da, dar şi cîteva teasere solide.
Bine, n-aş fi pomenit despre asta (sau poate că da?) dacă nu mi-aş fi amintit de o istorioară măruntă de pe vremea cînd făceam emisiunea “Convorbiri literare” la Radio Iaşi – adică în Iaşi. Trebuie să fi fost prin 1999 sau 2000.
Tocmai îl intervievasem pe Dan C. Mihăilescu (cred că la un colocviu “G. Călinescu”, la Oneşti) şi eram în studioul radioului. Mă apucasem să editez banda, ca să folosesc interviul în emisiune. Am ascultat un pic, am derulat banda şi m-am lansat într-o discuţie cu şefa mea şi cu încă un coleg. Cum eu eram mai tînăr, cu doar vreun an sau doi de experienţă, voiam să cer şi părerea unora mai pricepuţi.
Care era problema? Mă întrebam – sau îi întrebam – dacă ar trebui sau nu să scot acele “bîlbe” audio ale lui Dan C. Mihăilescu. Opinia mea e, oricum, că nu sînt tocmai bîlbe în sensul strict al cuvîntului, ci un fel de “ezitări fertile”, căci individualizează şi, într-un fel ciudat, dau farmec discursului acestuia. Dar, de dragul perfecţiunii, la radio le puteam scoate, desigur.
Pe vremea aceea nu aveam reportofoane digitale. Înregistram interviul cu un reportofon cu casetă, apoi acesta era transpus (copiat) pe o bandă specială, ce seamănă cu cea de magnetofon, doar că e mai groasă şi se înregistrează pe o singură parte. Banda aceea groasă se “fonoteca”, adică bucăţile inutile, bîlbele sau pauzele se tăiau cu o foarfecă banală (dar bine ascuţită), iar banda se lipea pe partea inactivă, astfel încît dintr-un interviu de zece minute, plin de “ăăăă…” şi “hm, să vedeţi, hm-hm” ieşea unul de cinci minute în care omul părea că a vorbit ca şi cum ar fi citit de pe hîrtie. Înregistrarea era făcută la o asemenea turaţie, încît de pe bandă se puteau scoate cu foarfeca inclusiv foneme, sunete, ba chiar jumătăţi de sunete din mijlocul cuvîntului. (Printre altele, eu m-am folosit de aparatul respectiv ca să derulez banda invers şi să transcriu exact nişte fraze din “limba întoarsă” a unui personaj din romanul meu fantasy Fairia.)
Ei, asta mi-a amintit mie emisiunea despre care am pomenit. Deznodămîntul e, cred, previzibil: nu am atentat la nici una din pauzele trade mark ale criticului, care îi individualizează discursul oral. Şi a fost bine. Dar mă gîndesc cîteodată ce interesant ar fi fost dacă aş fi transformat interviul într-unul cu replici perfecte, fără pauze şi ezitări. Oare l-ar mai fi recunoscut ascultătorii pe fermecătorul critic?
Arhive
Cum să ajungi medic la Paris
Cum să ajungi medic la Paris? Simplu: să rămîi fără post de medic în România.
Asta este o istorioară pe care mi-a povestit-o Alina şi s-ar putea ca eu să nu fi reţinut foarte exact toate detaliile, dar e adevărată, ca toate lucrurile urîte din România.
Povestea e următoarea: o tînără doctoriţă lucrează ca rezident la un spital din Timişoara împreună cu o colegă şi prietenă. Se specializează amîndouă în neonatologie şi, după numărul de ani necesari (parcă cinci sau şase, oricum destul de mulţi), iată-le pe amîndouă medici specialişti. Li se scot la concurs două posturi la spitalul unde lucrau pînă atunci şi, evident, cele două se bucură că vor lucra în continuare acolo – şi împreună.
La un moment dat cineva mai curios o întreabă pe doctoriţa despre care povestesc dacă a dat “dreptul” acolo unde trebuie. “Ce drept?” se miră ea. “Păi, pentru concurs!” îi răspunde binevoitorul curios. Tînăra înalţă din umeri. Cui să dea dreptul? Şi de ce? Doar lucra în spital de atîta vreme, toţi medicii o cunoşteau, ea îşi făcea meseria bine, iar spitalul avea nevoie de ea şi de colega ei. Aşa că nu-şi mai bate capul cu suspiciuni, nu se interesează nici cui să dea “dreptul” (frumoasă exprimare românească!), nici cît e dreptul, ci doar aşteaptă concursul.
Şi, desigur, inevitabilul se întîmplă: pînă la urmă la concurs se scoate un singur post. Acum, nu ştiu dacă prietena ei va fi dat sau nu dreptul, dar cert e că acum rămăsese un singur post pentru două concurente. Şi cine credeţi că a cîştigat concursul?
Dacă vă gîndiţi că prietena şi colega doctoriţei care nu a dat “dreptul”, vă înşelaţi. Nu cunoaşteţi România suficient de bine. N-aţi citit Scrisoarea pierdută a lui Caragiale sau, dacă aţi citit-o, aţi uitat-o. Postul a fost cîştigat, evident, de o a treia persoană, care a venit din afara spitalului, cu recomandări serioase de Sus.
Urmează etapa a doua, mai scurtă: doctoriţa în cauză rămîne fără slujbă pe specializarea ei. Putea, eventual, să rămînă în acelaşi spital, dar nu ca medic angajat pe specializarea ei, ci doar începînd un nou ciclu, într-o altă specializare. Adică luînd-o de la capăt.
O altă variantă era să-şi caute un post pe specializarea ei în alt spital. Aşa că s-a apucat să se intereseze dacă există vreun post liber în oraş. Bănuiesc că nu voia să plece din Timişoara sau cel puţin nu voia să se mute în alt colţ de ţară. Oricum, la un moment dat, pe undeva pe la Forţele de Muncă, cineva dintre funcţionari îi spune, cu acea superioritate binevoitoare pe care o cunosc foarte bine: “Dar dumneata ce mai cauţi de fapt aici, în ţară? Nu ştii că aproape toţi colegii dumitale au plecat în Franţa? Vrei să mori de foame cu salariul de medic de spital românesc?”
Tînăra şi-a luat actele şi a făcut cum i s-a sugerat. Acum e medic neonatolog la Paris.
Astfel putem bifa o nouă reuşită a şcolii româneşti de medicină. Şi a sistemului autohton de selecţie a valorilor.
Îmi vine să zic şi eu ca şi funcţionarul de mai sus: de ce naiba ar mai rămîne cineva în România? În ultimii douăzeci de ani m-am convins de un lucru – că în România lucrurile nu au mers, nu merg şi nu vor merge niciodată bine. Singurele soluţii viabile sînt, din păcate, parţiale şi mai ales anticonstituţionale, aşa că nici nu le scriu. Există ţări care au dus-o prost de cînd se ştiu şi o vor duce prost şi pe mai departe. România e una din ele. Nu e ceva demonstrabil, dar o va demonstra timpul.
Voi, cei fără pile, fără relaţii, fără chef de compromisuri şi ploconire, fără ticăloşie în sînge şi fără spirit manelar, plecaţi cît mai aveţi timp! Graniţele sînt încă deschise. Eu trebuie să rămîn să sting lumina.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]