Arhive
Concediul e de boală
Anul trecut Alina şi cu mine plănuiserăm să plecăm în concediu în Croaţia. Totul era aranjat, planificat, bine calculat, aveam şi biletele cumpărate… dar cu vreo două zile înainte de plecare ne-a pocnit pe amîndoi o gripă care ne-a ţinut la pat vreo patru zile. N-are rost să descriu aici dezamăgirea, amărăciunea şi proasta dispoziţie în care ne-am petrecut boala. Aşteptaserăm concediul ăla tot anul. Visaserăm la el. Planuri peste planuri, toate s-au surpat din cauza unui tîmpit de virus care ne-a atacat exact, dar exact atunci.
Totuşi după patru-cinci zile ne-am adunat oasele obosite, ne-am zis că parcă-parcă e mai bine, am ieşit temători şi convalescenţi în oraş şi ne-am modificat biletul la agenţia CFR – am pierdut vreun milion de lei vechi, dar în fine… Spre norocul nostru, aveam vreo trei săptămîni de concediu, din care două rămăseseră neîntinate de boală. Şi pînă la urmă am plecat. Şi a fost bine.
Anul ăsta am avut cheltuieli mult mai mari. Şi totuşi tare am fi vrut să plecăm undeva în concediu. Undeva, adică în Croaţia, desigur – dar în alt loc. Am strîns din dinţi, am strîns bani, am strîns din… mă rog, nu detaliez. Pînă la urmă am ajuns la concluzia că am putea încerca aşa, mai spre toamnă, în septembrie, cînd şi preţurile sînt mai mici. Ne-am programat concediul, luni ne-am cumpărat bilet, am făcut liste, ne-am scos rucsacurile din locul unde zăcuseră… În noaptea asta ar fi trebuit să plecăm.
Numai că miercuri ne-a atacat iar un tîmpit de virus, exact la timp ca să ne împiedice plecarea. Iar acum nu mai avem atîta timp la dispoziţie. Chiar dacă ne refacem într-o săptămînă, ar fi cam greu să fugim pînă pe litoralul croat, să stăm o perioadă decentă şi să ne şi întoarcem. Drumul, dus-întors, înseamnă 48 de ore cu trenul.
Aşa că în seara asta, cînd ar fi trebuit să avem bagajele pregătite, noi bem ceaiuri cu lămîie, aspirine, Fervex şi alte cele. Locurile alea rezervate pe trenuri vor rămîne goale, iar noi o să ne răsucim furioşi în patul colcăind de viruşi, cu aburii gripei plutind prin cameră.
Ne vom fi format vreun reflex condiţionat la concediu? Sau asta e, cum s-ar zice, “febra plecării”? Care te face să nu mai pleci, na!
Arhive
La o şcoală de vară
Încerc să rămîn măcar o vreme la ideea de bază a blogului personal: ce am mai făcut. În ultima vreme nu mare lucru: munci şi zile.
Ba, am făcut ceva, dar mai demult! Am fost invitat să ţin acum două săptămîni o prelegere la o şcoală de vară organizată pentru liceeni în Timişoara: “Demokraţia”. Despre democraţie, evident. Şcoala de vară a fost organizată de o asociaţie culturală proaspăt apărută, dar foarte dinamică: Agora Unit. Mi-au plăcut. Îşi propun lucruri mari şi sper să le iasă. Din ce am văzut, cred că o să se mai audă de ei, cel puţin prin Timişoara.
Acum, anul ăsta, a fost prima ediţie şi le-a ieşit. I-au adus, printre alţi invitaţi, pe criticul literar Vasile Popovici, azi ambasador în Maroc, pe Brindusa Armanca, om de presă şi director la Institutul Cultural Român din Budapesta, oameni politici, profesori universitari, înalţi funcţionari din administraţia publică. Ideea (bună) era să evalueze conceptul de democraţie din cît mai multe perspective. Mă gîndesc că liceenilor le-o fi plăcut. Mie aşa mi-au lăsat impresia.
E drept, şi locul de desfăşurare a fost foarte bine ales: la Muzeul Satului Bănăţean, adică într-un spaţiu verde, tihnit, departe de zgomotul oraşului. Eu am fost acolo duminică, pe 9 august, într-o zi însorită, în care ţi-era mai mare dragul să stai la umbră şi la taclale. Poate că şi din pricina asta mi-a plăcut aşa de mult. Oricum, au fost vreo treizeci de liceeni din Timişoara, Recaş, Lugoj şi am discutat cu ei aproape două ore despre literatură, libertate, democraţie… despre multe.
Nu ştiu cum li s-o fi părut lor, liceenilor, dar mie îmi lipsea o astfel de întîlnire. Şi eu, ca şi alţi scriitori de vîrsta mea, mor de curiozitate să ştiu ce gîndesc adolescenţii şi cum văd ei lumea. Eventual, cum ne văd pe noi – asta dacă vor fi destul de sinceri şi de îndrăzneţi ca s-o spună franc. De obicei sînt.
Acolo, în aer liber, într-un cadru absolut neoficial, i-am văzut cum încep să se destindă, să se simtă în largul lor… iar cînd au început să pună întrebări, atunci m-am simţit cu adevărat pus la încercare. Dacă mai aveam nevoie de vreo dovadă că “tinerii din ziua de azi” sînt cel puţin la fel de inteligenţi, de educaţi şi de pasionaţi ca şi cei din ziua de ieri sau alaltăieri, am avut-o acolo, clară şi limpede. E drept că la şcoala de vară veniseră doar cei interesaţi, dar nu aşa se întîmplă peste tot?
Da, sînt la fel ca toţi adolescenţii, dar au ceva în plus: sînt mai liberi. Mai dezinhibaţi. Mai direcţi – şi, sper, mai puţin ipocriţi (aşa cum noi eram învăţaţi să fim). Citesc – de asta mi-am dat seama imediat. Sînt interesaţi de lumea din jur. Ascultă, dar judecă şi cîntăresc cu mintea lor. Critică. Acceptă idei, resping idei. Polemizează. Au imaginaţie, au idealuri şi mai ales au acel dinamism şi optimism care, odată ce avansezi în vîrstă, începe să piară. De-aia îmi plac adolescenţii. Am fost şi noi odată aşa.
După prelegerea şi discuţia cu elevii, a urmat şi un atelier de creative writing, condus de două profesoare din Timişoara. Am vorbit înainte cu ele şi mi-a plăcut ce voiau să facă. Mi-a părut rău că n-am putut să stau şi la atelier. Aş fi vrut să văd ce le va fi copt mintea puştilor. Poate altădată.
Arhive
Iar recomand – azi timişorenilor
…deşi nu doar lor. Citiţi textul ăsta, vă rog. E despre frumuseţea de sinagogă maură din Fabric, pe care am văzut-o cu toţii cum se dărîmă încetul cu încetul. Mă bucur că s-a găsit o soluţie, fie ea şi parţială.
M-am gîndit că, poate, cine ştie, mai are cineva vreo idee sau încearcă să facă şi ceva în plus. Eu sînt dispus să donez atîta cît pot pentru renovarea ei. E o construcţie superbă şi face parte din Timişoara tot atît de mult ca şi celelalte monumente arhitecturale vechi de aici.
Apropo, ceea ce nu scrie în articol e că una din puţinele instituţii care au donat ceva bani ca să încetinească măcar degradarea sinagogii a fost Mitropolia Banatului. Fiindcă trăim împreună. 
Arhive
Azi recomand
Sînt prea obosit să scriu ceva nou, deşi azi am avut o lansare-întîlnire extrem de plăcută cu un grup de liceeni de la şcoala de vară “Demokraţia”. Poate o să apuc să povestesc vreo două lucruri mîine.
Azi doar recomand: un site încîntător, cu o poveste încîntătoare. Povestea lui Mihai Barbu, care a plecat călare pe motocicleta lui, Doyle, înspre Mongolia, şi a vîndut (o să vedeţi cum) kilometrii de autostradă ca s facă bani de drum.Paginile despre Rusia par scoase din Viţelul de aur al lui Ilf şi Petrov. Iar fotografiile… ei, o să vedeţi, cred. Dacă vreţi.
Pe mongolia.ro.
Şi tot la categoria recomandări: cum continui să cred că actualul ziar Cotidianul trebuie evitat, din pricina potenţialului informativ toxic, redescopăr cu plăcere nu doar Evenimentul zilei, ci şi România liberă, unde mai supravieţuieşte specia reportajului autentic. Reportaje ca acesta, o poveste cu un orfelinat, sau unul un pic mai vechi, despre destinul contrabandiştilor de odinioară de pe Clisura Dunării.
Arhive
Cristi Pătrăşconiu şi testul presei
Probabil că scandalul concedierii (sau viitoarei concedieri a) lui Cristi Pătrăşconiu de la Cotidianul e cunoscut de mai toată lumea – sau, dacă nu, îl poate afla.
Pe Cristi îl ştiu de cîtva timp şi mi s-a părut un model de echilibru şi bun-simţ – nu doar ca ziarist, ci şi ca om. Cît priveşte talentul jurnalistic… i-am remarcat textele încă dinainte de a-l cunoaşte, pe vremea cînd eu eram în Iaşi şi în redacţia revistei Timpul, iar Cristi publica în revistă. Trimitea texte excelente.
Pe de altă parte, despre Cornel Nistorescu nu ştiu mare lucru. Circulă, tot circulă legenda despre talentul lui jurnalistic, manifestat încă înainte de 1989. Poate că da, nu zic nu, fiindcă nu pot vorbi despre ceea ce nu ştiu. Dar în presa cotidiană de atunci nici nu era greu. De cînd am citit cîte ceva de şi despre un alt jurnalist dintr-o ţară comunistă, Ryszard Kapuscinski, mi-e greu să mă mai impresioneze jurnalismul la genunchiul broaştei de la noi, din RSR.
Oricum, eu pe acel Cornel Nistorescu nu l-am cunoscut. L-am văzut doar pe şeful de profesie, insul nervos şi sigur de sine, care vede în orice dezastru mîna lui Traian Băsescu, care nu suportă să fie contrazis şi care îmi aminteşte mereu de vorbele cuiva – nu mai ştiu ale cui -, cum că România e plină de mici Ceauşeşti. Şi m-a cutremurat teribil articolul ăsta din Evenimentul zilei. Ştiu că oamenii se schimbă mereu, dar cît? Atît?
Nu vreau să arunc cu vorbe mari, dar în cazul de faţă mi se pare că nu e vorba doar de o simplă (simplă?) concediere, ci şi de starea generală a presei româneşti de astăzi. Presă în mare parte privată, aşa că nu poţi să nu te întrebi cît de obiectivă a mai rămas ea. De aceea m-a bucurat că atîţia dintre colegii lui Cristi s-au solidarizat cu el. Asta înseamnă că au mai rămas destule coloane vertebrale care să susţină presa democratică şi (aproximativ) liberă printre grămezile de preşuri şi mici dictatori de trei lulele.
Sînt, desigur, subiectiv. Dar sînt situaţii în care adevărul, fie el şi unul mic, e dincolo de subiectivitate şi obiectivitate. Aici adevărul e că lui Cristi Pătrăşconiu i s-a făcut o nedreptate. Iar domnul Nistorescu se înşală – şi m-ar bucura dacă ar regreta vreodată greşeala de acum. Sau măcar dacă ar mai avea capacitatea asta omenească de a regreta.
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]