Arhive
Hey, Duda day
Încerc să scriu cît mai puţin despre politica românească, fiindcă altfel ajung să mă plictisesc pînă şi pe mine. Dar există momente în care nu mă mai pot răbda şi atunci compătimesc şi eu cu lumea politicianistă. Mi s-a întîmplat acum, zilele astea, cu distinsul domn principe Alteţa Sa Radu de România.
Despre candidatura lui Radu Duda, alteţă şi actor, la preşedinţia României o să scriu peste vreo săptămînă, două în Suplimentul de cultură. Da, despre asta s-au scris deja multe şi mărunte, dar simt că trebuie s-o fac şi eu, pentru că e singura posibilitate să exorcizez demonul răutăcios care mi s-a vîrît în minte după ce am aflat de pofta republicană a alteţei.
Acum vreau să scap de o altă obsesie, o melodie care mi-a intrat în cap cînd am ieşit de la un supermarket şi am trecut pe lîngă un căluţ mecanic ce o repeta la nesfîrşit.
M-am gîndit că ar fi un imn bun de campanie pentru principe şi astfel, cu o singură postare, împuşc doi iepuri: scap de obsesie şi ajut un om la nevoie. Nevoia de a avea un imn potrivit. Iată-l (imnul):
Everybody sing this song,
Duda, Duda,
Well, everybody sing this song,
All the Duda day.
O variantă audio se găseşte aici.
Textul e uşor de adaptat, dar importantă e melodia. E atît de obsedantă, încît dacă i-o bagi în cap alegătorului, nu-i exclus ca în ziua votării mîna lui să se ducă involuntar spre numele proslăvit în cîntec. Hey, Duda day!
Later edit: A apărut (în Suplimentul de cultură) şi textul pe care n-am putut să nu-l scriu. Cu cele mai bune intenţii.
Arhive
La revedere, Luciat!
Dacă mi s-ar fi spus să aleg un singur blog cultural pe care să-l pot urmări zilnic, l-aş fi ales pe ăsta http://www.terorista.ro/. Şi, conform legilor lui Murphy adaptate la mizeria românească, exact blogul “terorism de cititoare” s-a întrerupt. “Terorista” nu mai scrie. Din motive care mă înfurie şi mai tare.
Trebuia să-mi dau seama că s-ar putea întîmpla şi aşa ceva. Era un blog cultural prea bun. În cei trei ani de activitate “terorista” (aşa o ştiu cam toţi cititorii şi scriitorii) devenise un reper. Părerile ei contau – mai mult decît ale multor critici literari consacraţi.
De ce a trebuit să se arunce cu mizerii înspre ea? Fiindcă nu se putea altfel.
În primul rînd, “terorista” era anonimă. Prin urmare, nu putea fi afiliată nici unei tabere. Prin urmare, era imprevizibilă. Putea fi chiar obiectivă. Aşa ceva nu e plăcut: să ştii că există oameni care preferă anonimatul şi se străduiesc să fie obiectivi în subiectivitatea lor.
(O paranteză: dacă aş avea nevoie de mercenari culturali, oameni care să pupe în fund cînd trebuie să pupe şi să muşte de cur cînd trebuie să muşte, i-aş contacta tocmai pe cei care au acuzat-o pe “teroristă” de aşa ceva. Sînt oameni care funcţionează conform logicii mercenarilor şi pot fi foarte buni.)
În al doilea rînd “terorista” era un critic bun. În opinia mea, la ora actuală în România există puţini critici cu adevărat buni. Degetele de la cele două mîini sînt arhisuficiente pentru a-i enumera. “Terorista” era printre ei. Bănuiesc că are studii de specialitate – destule din textele ei o sugerează. Bănuiesc şi că s-a străduit să nu le arate, pentru ca textele ei despre cărţi să nu semene cu nişte prelegeri nesărate (cum sînt multe cronici literare). Dar un critic bun din afara sistemului nu place. Nu e OK.
În al treilea rînd era un moderator foarte bun. Era “împăciuitoristă”, cum spuneau comuniştii, dînd termenului conotaţie negativă. “Tolerantă”, aşa am spune azi. Cu mintea deschisă.
Să nu uit: una din principalele acuzaţii care i-au fost aduse a fost aceea că ar fi plătită de Polirom să facă reclamă cărţilor ei. Trebuie să fii foarte, foarte prost ca să crezi aşa ceva. (Dar există destui oameni inteligenţi care chiar sînt atît de proşti.) Eu, unul, care sînt angajat al Editurii Polirom, ştiu sigur că Luciat nu era plătită de Polirom. Şi nu oblig pe nimeni să mă creadă. De fapt, nici nu-mi mai pasă. Terorista tot nu mai scrie.
Cu ce s-o plătească o editură? Cîţi bani ar putea da cuiva pentru reclamă, în aşa fel încît să fie profitabil? Căci, din cîte se poate deduce din unele însemnări ale “teroristei”, autoarea nu duce lipsă nici de bani, nici de timp. În plus, nu supralicitaţi veniturile pe care le aduce literatura. Nu sîntem o ţară prea bogată în cititori. Un manual de pedagogie bine scris e mai profitabil decît toate romanele româneşti apărute într-un an.
Aş mai putea scrie multe. Dar sînt necăjit şi mi-e silă de ce s-a întîmplat. Sper că “terorista” se va răzgîndi. Dacă nu, o să rămîn cu nostalgia după un critic în care aveam încredere, fiindcă nu era în nici o tabără. Şi pentru că scria doar din bucuria de a împărtăşi plăcerile cititului.
La revedere, Luciat! Să ne mai scrii… Unde?
Arhive
Dictatura Uniunii Europene
Încep să simt tot mai acut noul tip de dictatură pe care îl impune Uniunea Europeană. Un Comitet Politic Executiv European care decide cum să trăim. Deocamdată cu becuri ecologice.
Eu încă sper că nu e adevărat şi că nu vor elimina de pe piaţă becul cu filament. Fiindcă altfel acţiunea este deja una abuzivă: nu am dreptul de opţiune, ci sînt obligat să accept decizia lor.
Care, apropo, e una proastă. Becuri ecologice înseamnă, din cîte văd eu:
- mai scumpe
- dăunătoare vederii
- au un nivel de radiaţii ultraviolete ridicat, deci există riscul apariţiei cancerului
- unele din ele conţin mercur.
Deci vom avea becuri ecologice cu cancer şi mercur? 
Din ce am mai citit pe-aici, în Marea Britanie au existat şi asociaţii care au protestat împotriva măsurii, pe motiv că există riscul ca pîlpîitul sau slaba luminozitate a acestor becuri să provoace migrene ori, pentru anumiţi bolnavi, crize de epilepsie.
Oricum, felicitări firmelor producătoare de becuri ecologice pentru profiturile realizate cu ajutorul UE. 
Welcome to the Brave New World and have a nice and slow extinction!
Cautare
Bio
Radu Pavel Gheo (Gheorghiță). Scriitor. Român din România, bănățean din Banat și, în esență, ticvăneanț(-mic) și cetățean universal. [Continuare]